Dreptul european al contractelor, între unitate și diversitate
Sache Neculaescu - martie 6, 2017Abstract
Constitution of a unique European market imposes convergence of regulations in matter of
cross-border contracts. The recent French reform of contract law aims to draw close main thinking
trends in this matter. This paper is designated to highlight some aspects which are differently
regulated and focuses on regulations set forth by our Civil Code.
Key words: cause of contract, revision of contract, impossibility of obligation, subject matter of
contract, unpredictability.
1. Interesul discuției. Departe de a se fi constituit într-un corp de reglementări obligatorii, dreptul european al contractelor continuă să fie un drept virtual, reprezentat de câteva proiecte, precum Principiile dreptului european al contractelor (PECL), rod al iniţiativei private lansate în anul 1975 de grupul de lucru condus de profesorul olandez Ole Lando, sau proiectul iniţiat de privativiștii de la Pavia, coordonați de profesorul Giuseppe Gandolfi, intitulat Codul european al contractelor, inspirat de Convenția Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri (CVIM), adoptată la Viena pe 11 aprilie 1980 şi intrată în vigoare la 1 ianuarie 1988. Un alt reper important l-au constituit Principiile Unidroit (PU) privitoare la contractele comerciale internaţionale finalizat în anul 1994. În aceeaşi preocupare, o comisie prezidată de profesorul german Christian von Bar a finalizat, în anul 2008, un proiect academic ambiţios intitulat Cod civil european (CCE), idee încurajată şi subvenţionată de Uniunea europeană şi de o serie de fundaţii.
Dacă la început, iniţiativa supunerii contractelor internaţionale unor reguli suprastatale a fost mai mult criticată decât acceptată, cu timpul, originalitatea soluţiilor avansate avea să le asigure vocaţia universalităţii.
La rândul lor, francezii, la început ostili oricărei codificări europene[1], au fost preocupaţi de propria reformă a obligaţiilor, iniţiind Anteproiectul de reformă a dreptului obligaţiilor şi al prescripţiei (Anteproiectul Catala), urmat de Proiectul de reformă a dreptului contractelor, elaborat de François Terré. Concomitent, sub egida Societăţii de legislaţie comparată şi a Asociaţiei Henri Capitant a prietenilor culturii juridice franceze, universitarii conduşi de Bénédicte Fauvarque-Cosson şi Denis Mazeaud au elaborat două volume intitulate „Terminologia contractuală comună. Proiect de Cadru comun de referinţă” şi „Principii contractuale comune”, menite să contribuie la armonizarea şi simplificarea limbajului juridic în spaţiul european.
Nevoia unei terminologii juridice comune în dreptul contractelor este cu atât mai necesară astăzi, când pe piaţa juridică a codificării europene există o ofertă mai bogată ca oricând. Lipseşte însă limbajul neutru care să exprime gândirea juridică tot mai omogenă, într-un context plurilingvistic, în care fiecare limbă a statelor membre UE, este egală cu celelalte. Din păcate, limba latină, atât de expresivă şi de concisă, sursa ultimă a ceea ce numim ius commune în Europa, ţine de istoria dreptului, iar principiile dreptului roman, fixate în adagii care dau culoare discursului juridic, sunt tot mai rar invocate. Circulaţia termenilor de la un sistem juridic la altul, de la un cod civil la altul, întâmpină astăzi dificultăţi majore în traducerea termenilor juridici, prin ceea ce este numită astăzi neologia traductivă. În acelaşi timp, limba engleză invadează spaţiul juridic european, propulsată, printre altele, de generalizarea informaţiei prin Internet, cel care a creat un limbaj specific comunicării. Se poate spune, aşadar, că unitatea proiectelor de codificare a dreptului contractelor priveşte doar orientările de principiu, în timp ce reglementările propriu-zise sunt încă mult prea diferite pentru a se aspira la o reglementare unitară.
2. Soluţii juridice neunitare în dreptul european al contractelor. Proiectul de elaborare a unor principii comune aplicabile contractelor europene este îngreunat de o serie de opţiuni diferite privind aspecte importante ce ţin de configuraţia contractului în general.
Recenta modificare adusă Codului civil francez prin Ordonanţa din 10 februarie 2016 privind reforma dreptului contractelor, regimul general şi de probă a obligaţiilor, intrată în vigoare la 1 octombrie 2017 reprezintă, fără îndoială, un reper important pentru întreaga mişcare de unificare a dreptului contractelor. Această reformă vine să revigoreze Codul Napoleon, cel care a constituit model pentru multe sisteme de drept europene, printre care şi al nostru, în încercarea de a-i reface atractivitatea, într-o competiţie tot mai dură pe piaţa europeană a codificării, în care sistemul common law s-a impus tot mai mult prin pragmatismul soluţiilor sale. Reforma a urmărit, atât simplificarea reglementărilor aplicabile contractelor şi a celorlalte izvoare de obligaţii, cât mai ales, impunerea unei noi filozofii a contractului, în care imperativul justiţiei contractuale surclasează voinţa suverană a părţilor, în preocuparea de a proteja partea mai slabă a contractului.
Cum Codul civil francez a constituit modelul cel mai important pentru Codul nostru civil de la 1864 în materia contractului, dar și un reper fundamental pentru întreaga noastră spiritualitate juridică, o privire comparativă a soluțiilor juridice avansate de cele două codificări, privite în contextul mai larg al celorlalte recodificări sau proiecte de codificare ale dreptului contractelor, este mai utilă ca oricând.
2.1. Clasificarea izvoarelor de obligaţii. Semnalul de simplificare a reglementărilor aplicabile contractului şi a celorlalte surse de obligaţii, pe care îl dă modificarea franceză a obligaţiilor şi a dreptului aplicabil contractelor, rezultă din însăşi sistematizarea izvoarelor de obligaţii. Potrivit Ordonanţei, sursele obligaţiilor sunt actele juridice, faptele juridice, precum și legea, la care se adaugă executarea voluntară sau promisiunea executării unei îndatoriri de conştiinţă faţă de altul (obligația naturală).
Această nouă clasificare a izvoarelor de obligaţii este preferabilă celei avansate de Codul nostru civil la art. 1165, potrivit căruia „obligaţiile izvorăsc din contract, act unilateral, gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită, precum şi din orice alt act sau fapt de care legea leagă naşterea unei obligaţii”. Cum se observă, în locul unei sistematizări a izvoarelor de obligaţii, care să evidenţieze opţiunea noastră într-un subiect atât de discutat, Codul nostru civil nu face decât să le inventarieze. Şi pentru a nu omite niciunul, se adoptă aceeaşi formulă finală de la art. 1372 din Codul civil Quebec, adăugându-se la izvoarele clasice, „orice alt act sau fapt de care legea leagă naşterea unei obligaţii”, toate având ca model art. 1373 din Codul civil italian. Or, cum bine se ştie, atât contractul, izvorul principal de obligaţii, cât şi actul juridic unilateral, sunt specii ale aceluiaşi gen, actul juridic, astfel că ele n-ar fi trebuit separate. La fel, celelalte izvoare (gestiunea de afaceri, îmbogățirea fără justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită), ar fi trebuit grupate în conceptul mai larg de fapte juridice[2]. De aceea, credem că noua clasificare franceză ar putea constitui un model pentru întregul drept european al obligaţiilor.
2.2. Reglementarea viciilor de consimţământ. Protecţia juridică a consimţământului este esenţială în formarea contractului. Soluțiile adoptate de legiuitor țin de o opțiune de principiu, în confruntarea dintre cele două mari imperative care guvernează astăzi contractul: securitatea tranzacţiilor şi justiţia contractuală. De la sacralizarea voinţei părţilor şi interzicerea oricărei intervenţii a judecătorului, până la relativizarea ei, şi impunerea a tot mai numeroase obligaţii celor care se leagă prin contract, se întinde o întreagă evoluţie de moralizare a contractului. Deşi sensul ei este comun, căile sunt încă diferite.
• Pentru a afecta validitatea contractului, toate viciile de consimţământ trebuie să aibă caracter determinant, ceea ce înseamnă că, în lipsa lor, contractul nu ar fi fost încheiat. În timp ce Codul civil francez modificat, instituie o asemenea condiţie de principiu la art. 1130 alin. 1, potrivit căruia „eroarea, dolul şi violenţa viciază consimţământul atunci când sunt de o asemenea natură încât, fără ele, una dintre părţi nu ar fi contractat sau ar fi contractat în condiţii substanţial diferite”, Codul nostru civil nu are o prevedere similară şi nici nu impune o asemenea condiţie niciunuia dintre vicii, deşi, cel puţin în materia dolului, ea ar fi fost strict necesară. Doar în materia violenţei, art. 1216 alin. 1 C. civ. dispune că „poate cere anularea contractului partea care a contractat sub imperiul unei temeri justificate induse, fără drept, de cealaltă parte sau de un terț”[3]. Or, faptul că partea a contractat „sub imperiul unei temeri”, nu este suficient pentru a evidenţia caracterul determinant al constrângerii, cerinţă care ar fi trebuit explicit menţionată, aşa prevede art. 4:108 din Principiile Lando, potrivit căruia „o parte poate provoca nulitatea contractului atunci când cealaltă parte a determinat încheierea contractului prin ameninţarea iminentă şi gravă printr-un act care este în sine ilegitim sau care este folosit ilegitim pentru obţinerea încheierii contractului …”. Aceeaşi nuanţare o găsim și în Principiile Unidroit.
• Cele mai numeroase obiecţii le trezeşte reglementarea violenţei ca viciu de consimţământ. Astăzi, nevoia de extindere a conceptului de violenţă este justificată tot mai mult, când încheierea contractului poate fi determinată de o serie de constrângeri şi presiuni, exercitate, nu doar de conduita culpabilă a celeilalte părţi, ci şi de factori sau împrejurări obiective. În condiţiile în care voinţa individuală este tot mai asaltată de factori externi, linia de demarcaţie între motivaţia internă a contractului şi cea externă este tot mai greu de trasat. În cele două veacuri de evoluţie, violenţa este departe de a se fi relaxat în relaţiile dintre oameni. Aşa cum remarcă un strălucit sociolog al dreptului, printr-un joc de cuvinte sugestiv, „violenţa de astăzi este mai puţin violentă”[4]. O regăsim metamorfozată în forme tot mai obscure dar mai devastatoare, cum ar fi dominaţia economică, şantajul, intimidarea şi tot cortegiul de constrângeri mai puţin aparente. Este un proces care, de multe ori, scapă observaţiei curente, astfel că, aşa cum se remarcă, „sub ochii noştri distraţi, un edificiu colosal de violenţă tot mai rafinată este pe cale de a se impune”[5]. Este un proces care presupune reconsiderarea conceptelor clasice, printre care şi violenţa ca viciu de consimţământ.
Un prim pas în această direcţie îl face Ordonanţa franceză, care reglementează starea de dependenţă la art. 1143, reţinând că „există de asemenea violenţă atunci când o parte, abuzând de dependenţa celeilalte părţi contractante, obţine de la aceasta un angajament care nu ar fi fost dobândit în absenţa unei astfel de constrângeri şi din care a dobândit un avantaj vădit excesiv”. Aşa cum este formulat, textul pare să nu vizeze doar dependenţa economică, de vreme ce nu este expres invocată. Este motivul pentru care francezii au renunţat la starea de necesitate, aşa cum era iniţial redactat textul de la art. 1142 al Ordonanţei[6].
• Destinatarii temerii sunt diferit desemnaţi. Potrivit art. 1216 alin. 2 C. civ. „violenţa poate atrage anularea contractului şi atunci când este îndreptată împotriva unei persoane apropiate, precum soțul, soția, ascendenții ori descendenții părții al cărei consimțământ a fost viciat”. O asemenea enumerare este mult prea restrictivă în raport cu art. 1140 din Codul civil francez, modificat, în condiţiile în care sintagma generică „persoane apropiate” lasă loc persoanelor logodite, partenerilor Pactului civil de solidaritate (PACS), persoanelor întreţinute în fapt, precum şi altor persoane între care există relaţii speciale. Spre exemplu, jurisprudenţa franceză a admis acţiunea în anulare pentru violenţă a unui contract încheiat cu o societate comercială, avându-se în vedere relaţia dintre persoana al cărui consimţământ a fost viciat şi reprezentantul acelei societăţi[7].
• Cât priveşte obiectul ameninţării, alin. 2 al art. 1216 C. civ. preia aidoma enumerarea valorilor de la art. 30 din Codul elveţian al obligaţiilor: „viaţa, persoana, onoarea sau bunurile”, ceea ce n-o face mai puţin criticabilă. Această enumerare este, în egală măsură, inadecvată şi inexactă. Este inadecvată, pentru că termenul „persoană” subsumează toate valorile personale ale acesteia, printre care viaţa şi onoarea. Orice inventariere a acestor valori nu poate fi decât incompletă. Spaţiul de vulnerabilitate al oricărui subiect de drept poate fi acoperit prin sintagma „persoana şi bunurile sale”, exprimare însuşită de Ordonanţa franceză în art. 1140. Aceeaşi formulă este uzuală şi în cadrul doctrinei de drept civil, fiind preluată atât de Codul civil din Quebec, la art. 1402, care are în vedere temerea unui prejudiciu serios ce poate aduce atingere „persoanei şi bunurilor uneia dintre părţi”, dar şi de proiectele franceze de reformă a dreptului contractelor. Pe de altă parte, o asemenea enumerare a valorilor afectate, nu este doar exemplificativă, cum s-ar fi cuvenit, este şi inexactă, pentru că nu doar valorile menţionate pot fi afectate prin violenţă, ci şi multe altele, cum ar fi demnitatea, imaginea, credibilitatea etc.
• O altă problemă de interpretare pe care o pune prevederea de la art. 1216 alin. 3 C. civ. este dacă noua reglementare priveşte doar persoana apropiată supusă violenţei sau şi bunurile acesteia. Cum, spre deosebire de prevederea de la alin. 2, cea care are în vedere atât persoana cât şi bunurile, textul alin. 3 priveşte doar persoanele apropiate, s-ar părea că ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus. Discuţia nu este nouă, având în vedere că şi art. 957 din vechiul Cod civil privea doar violenţa exercitată asupra „soţului sau a soţiei, asupra descendenţilor şi ascendenţilor”, nu şi asupra averii acestora.
Deşi au fost şi autori care au interpretat restrictiv art. 957 C. civ., potrivit cărora victima violenţei este „persoana şi nu averea ei”[8], tendinţa doctrinei şi a jurisprudenţei a fost aceea de a include în obiectul ameninţării şi bunurile acestora, soluţie de altfel consacrată de art. 1402 alin. 2 din Codul civil al Quebec şi care se regăseşte în art. 1140 din Codul civil francez modificat.
În acelaşi sens, Codul civil italian prevede la art. 1436 alin. 1 că „violenţa este cauză de anulare a contractului şi atunci când răul care face obiectul ameninţării priveşte persoana sau bunurile unuia dintre soţi sau ale unui descendent sau ascendent al lui”. La alin. 2 al aceluiaşi articol se prevede că „dacă răul care face obiectul ameninţării priveşte alte persoane, anularea contractului este condiţionată de o prudentă evaluare a circumstanţelor de către judecător”.
În raport de toate acestea, credem că formula la care s-a oprit art. 1140 C. civ. fr. modificat prin Ordonanța din anul 2016, este preferabilă.
[1] B. Fauvarque-Cosson, Faut-il un Code civil européen?, RTD civ. 2002, p. 463.
[2] Pentru detalii, v. S. Neculaescu, Izvoarele obligaţiilor în Codul civil. Analiză critică şi comparativă a noilor texte normative, Ed. C.H. Beck, București, 2013.
[3] Textul „sub imperiul unei temeri justificate induse, fără drept, de cealaltă parte sau de un terț” este defectuos redactat. Pentru a evidenţia că temerea este fără drept indusă, virgula trebuia pusă înainte (sub imperiul unei temeri justificate, impusă fără drept de cealaltă parte sau de un terț). O formulă preferabilă este cea de la art. 1140 din Ordonanţa franceză, potrivit căreia „este violenţă atunci când o parte se angajează sub presiunea unei constrângeri care îi inspiră teama că persoana, averea sa ori a apropiaţilor săi vor fi expuse unui rău considerabil”.
[4] J. Carbonnier, Les obligations, 22e éd., Thémis, PUF, 2000, p. 107.
[5] M. Rovinski, La violence dans la formation du contrat, thèse Aix-Marseille,1987, p. 2.
[6] Art. 1142. – Il y a également violence lorsqu’une partie abuse de l’état de nécessité ou de dépendance dans lequel se trouve l’autre partie pour obtenir un engagement que celle-ci n’aurait pas souscrit si elle ne s’était pas trouvée dans cette situation de faiblesse.
[7] B. Starck, H. Roland, L. Boyer, Droit civil. Les obligations. 2. Contrat, sixième édition, Paris, Ed. Litec, 1998, pp. 205-206.
[8] L. Pop, op. cit., p. 272; A. Hurbean, op. cit., p. 211; H. Diaconescu, Violenţa – viciu al voinţei juridice şi efectele ei în dreptul civil şi penal, cu privire specială la sancţiunea juridică a acesteia, în Dreptul nr. 6/2003, p. 68.
Arhive
- martie 2024
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 |
8 | 9 | 10 | 11 | 12 | 13 | 14 |
15 | 16 | 17 | 18 | 19 | 20 | 21 |
22 | 23 | 24 | 25 | 26 | 27 | 28 |
29 | 30 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.