Dreptul european al contractelor, între unitate și diversitate

Abstract

Abstract
Constitution of a unique European market imposes convergence of regulations in matter of
cross-border contracts. The recent French reform of contract law aims to draw close main thinking
trends in this matter. This paper is designated to highlight some aspects which are differently
regulated and focuses on regulations set forth by our Civil Code.
Key words: cause of contract, revision of contract, impossibility of obligation, subject matter of
contract, unpredictability.

 

1. Interesul discuției. Departe de a se fi constituit într-un corp de reglementări obligatorii, dreptul european al contractelor continuă să fie un drept virtual, reprezentat de câteva proiecte, precum Principiile dreptului european al contractelor (PECL), rod al inițiativei private lansate în anul 1975 de grupul de lucru condus de profesorul olandez Ole Lando, sau proiectul inițiat de privativiștii de la Pavia, coordonați de profesorul Giuseppe Gandolfi, intitulat Codul european al contractelor, inspirat de Convenția Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri (CVIM), adoptată la Viena pe 11 aprilie 1980 și intrată în vigoare la 1 ianuarie 1988. Un alt reper important l-au constituit Principiile Unidroit (PU) privitoare la contractele comerciale internaționale finalizat în anul 1994. În aceeași preocupare, o comisie prezidată de profesorul german Christian von Bar a finalizat, în anul 2008, un proiect academic ambițios intitulat Cod civil european (CCE), idee încurajată și subvenționată de Uniunea europeană și de o serie de fundații.

Dacă la început, inițiativa supunerii contractelor internaționale unor reguli suprastatale a fost mai mult criticată decât acceptată, cu timpul, originalitatea soluțiilor avansate avea să le asigure vocația universalității.

La rândul lor, francezii, la început ostili oricărei codificări europene[1], au fost preocupați de propria reformă a obligațiilor, inițiind Anteproiectul de reformă a dreptului obligațiilor și al prescripției (Anteproiectul Catala), urmat de Proiectul de reformă a dreptului contractelor, elaborat de François Terré. Concomitent, sub egida Societății de legislație comparată și a Asociației Henri Capitant a prietenilor culturii juridice franceze, universitarii conduși de Bénédicte Fauvarque-Cosson și Denis Mazeaud au elaborat două volume intitulate „Terminologia contractuală comună. Proiect de Cadru comun de referință” și „Principii contractuale comune”, menite să contribuie la armonizarea și simplificarea limbajului juridic în spațiul european.

Nevoia unei terminologii juridice comune în dreptul contractelor este cu atât mai necesară astăzi, când pe piața juridică a codificării europene există o ofertă mai bogată ca oricând. Lipsește însă limbajul neutru care să exprime gândirea juridică tot mai omogenă, într-un context plurilingvistic, în care fiecare limbă a statelor membre UE, este egală cu celelalte. Din păcate, limba latină, atât de expresivă și de concisă, sursa ultimă a ceea ce numim ius commune în Europa, ține de istoria dreptului, iar principiile dreptului roman, fixate în adagii care dau culoare discursului juridic, sunt tot mai rar invocate. Circulația termenilor de la un sistem juridic la altul, de la un cod civil la altul, întâmpină astăzi dificultăți majore în traducerea termenilor juridici, prin ceea ce este numită astăzi neologia traductivă. În același timp, limba engleză invadează spațiul juridic european, propulsată, printre altele, de generalizarea informației prin Internet, cel care a creat un limbaj specific comunicării. Se poate spune, așadar, că unitatea proiectelor de codificare a dreptului contractelor privește doar orientările de principiu, în timp ce reglementările propriu-zise sunt încă mult prea diferite pentru a se aspira la o reglementare unitară.

2. Soluții juridice neunitare în dreptul european al contractelor. Proiectul de elaborare a unor principii comune aplicabile contractelor europene este îngreunat de o serie de opțiuni diferite privind aspecte importante ce țin de configurația contractului în general.

Recenta modificare adusă Codului civil francez prin Ordonanța din 10 februarie 2016 privind reforma dreptului contractelor, regimul general și de probă a obligațiilor, intrată în vigoare la 1 octombrie 2017 reprezintă, fără îndoială, un reper important pentru întreaga mișcare de unificare a dreptului contractelor. Această reformă vine să revigoreze Codul Napoleon, cel care a constituit model pentru multe sisteme de drept europene, printre care și al nostru, în încercarea de a-i reface atractivitatea, într-o competiție tot mai dură pe piața europeană a codificării, în care sistemul common law s-a impus tot mai mult prin pragmatismul soluțiilor sale. Reforma a urmărit, atât simplificarea reglementărilor aplicabile contractelor și a celorlalte izvoare de obligații, cât mai ales, impunerea unei noi filozofii a contractului, în care imperativul justiției contractuale surclasează voința suverană a părților, în preocuparea de a proteja partea mai slabă a contractului.

Cum Codul civil francez a constituit modelul cel mai important pentru Codul nostru civil de la 1864 în materia contractului, dar și un reper fundamental pentru întreaga noastră spiritualitate juridică, o privire comparativă a soluțiilor juridice avansate de cele două codificări, privite în contextul mai larg al celorlalte recodificări sau proiecte de codificare ale dreptului contractelor, este mai utilă ca oricând.

2.1. Clasificarea izvoarelor de obligații. Semnalul de simplificare a reglementărilor aplicabile contractului și a celorlalte surse de obligații, pe care îl dă modificarea franceză a obligațiilor și a dreptului aplicabil contractelor, rezultă din însăși sistematizarea izvoarelor de obligații. Potrivit Ordonanței, sursele obligațiilor sunt actele juridice, faptele juridice, precum și legea, la care se adaugă executarea voluntară sau promisiunea executării unei îndatoriri de conștiință față de altul (obligația naturală).

Această nouă clasificare a izvoarelor de obligații este preferabilă celei avansate de Codul nostru civil la art. 1165, potrivit căruia „obligațiile izvorăsc din contract, act unilateral, gestiunea de afaceri, îmbogățirea fără justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită, precum și din orice alt act sau fapt de care legea leagă nașterea unei obligații”. Cum se observă, în locul unei sistematizări a izvoarelor de obligații, care să evidențieze opțiunea noastră într-un subiect atât de discutat, Codul nostru civil nu face decât să le inventarieze. Și pentru a nu omite niciunul, se adoptă aceeași formulă finală de la art. 1372 din Codul civil Quebec, adăugându-se la izvoarele clasice, „orice alt act sau fapt de care legea leagă nașterea unei obligații”, toate având ca model art. 1373 din Codul civil italian. Or, cum bine se știe, atât contractul, izvorul principal de obligații, cât și actul juridic unilateral, sunt specii ale aceluiași gen, actul juridic, astfel că ele n-ar fi trebuit separate. La fel, celelalte izvoare (gestiunea de afaceri, îmbogățirea fără justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită), ar fi trebuit grupate în conceptul mai larg de fapte juridice[2]. De aceea, credem că noua clasificare franceză ar putea constitui un model pentru întregul drept european al obligațiilor.

2.2. Reglementarea viciilor de consimțământ. Protecția juridică a consimțământului este esențială în formarea contractului. Soluțiile adoptate de legiuitor țin de o opțiune de principiu, în confruntarea dintre cele două mari imperative care guvernează astăzi contractul: securitatea tranzacțiilor și justiția contractuală. De la sacralizarea voinței părților și interzicerea oricărei intervenții a judecătorului, până la relativizarea ei, și impunerea a tot mai numeroase obligații celor care se leagă prin contract, se întinde o întreagă evoluție de moralizare a contractului. Deși sensul ei este comun, căile sunt încă diferite.

• Pentru a afecta validitatea contractului, toate viciile de consimțământ trebuie să aibă caracter determinant, ceea ce înseamnă că, în lipsa lor, contractul nu ar fi fost încheiat. În timp ce Codul civil francez modificat, instituie o asemenea condiție de principiu la art. 1130 alin. 1, potrivit căruia „eroarea, dolul și violența viciază consimțământul atunci când sunt de o asemenea natură încât, fără ele, una dintre părți nu ar fi contractat sau ar fi contractat în condiții substanțial diferite”, Codul nostru civil nu are o prevedere similară și nici nu impune o asemenea condiție niciunuia dintre vicii, deși, cel puțin în materia dolului, ea ar fi fost strict necesară. Doar în materia violenței, art. 1216 alin. 1 C. civ. dispune că „poate cere anularea contractului partea care a contractat sub imperiul unei temeri justificate induse, fără drept, de cealaltă parte sau de un terț”[3]. Or, faptul că partea a contractat „sub imperiul unei temeri”, nu este suficient pentru a evidenția caracterul determinant al constrângerii, cerință care ar fi trebuit explicit menționată, așa prevede art. 4:108 din Principiile Lando, potrivit căruia „o parte poate provoca nulitatea contractului atunci când cealaltă parte a determinat încheierea contractului prin amenințarea iminentă și gravă printr-un act care este în sine ilegitim sau care este folosit ilegitim pentru obținerea încheierii contractului …”. Aceeași nuanțare o găsim și în Principiile Unidroit.

• Cele mai numeroase obiecții le trezește reglementarea violenței ca viciu de consimțământ. Astăzi, nevoia de extindere a conceptului de violență este justificată tot mai mult, când încheierea contractului poate fi determinată de o serie de constrângeri și presiuni, exercitate, nu doar de conduita culpabilă a celeilalte părți, ci și de factori sau împrejurări obiective. În condițiile în care voința individuală este tot mai asaltată de factori externi, linia de demarcație între motivația internă a contractului și cea externă este tot mai greu de trasat. În cele două veacuri de evoluție, violența este departe de a se fi relaxat în relațiile dintre oameni. Așa cum remarcă un strălucit sociolog al dreptului, printr-un joc de cuvinte sugestiv, „violența de astăzi este mai puțin violentă”[4]. O regăsim metamorfozată în forme tot mai obscure dar mai devastatoare, cum ar fi dominația economică, șantajul, intimidarea și tot cortegiul de constrângeri mai puțin aparente. Este un proces care, de multe ori, scapă observației curente, astfel că, așa cum se remarcă, „sub ochii noștri distrați, un edificiu colosal de violență tot mai rafinată este pe cale de a se impune”[5]. Este un proces care presupune reconsiderarea conceptelor clasice, printre care și violența ca viciu de consimțământ.

Un prim pas în această direcție îl face Ordonanța franceză, care reglementează starea de dependență la art. 1143, reținând că „există de asemenea violență atunci când o parte, abuzând de dependența celeilalte părți contractante, obține de la aceasta un angajament care nu ar fi fost dobândit în absența unei astfel de constrângeri și din care a dobândit un avantaj vădit excesiv”. Așa cum este formulat, textul pare să nu vizeze doar dependența economică, de vreme ce nu este expres invocată. Este motivul pentru care francezii au renunțat la starea de necesitate, așa cum era inițial redactat textul de la art. 1142 al Ordonanței[6].

• Destinatarii temerii sunt diferit desemnați. Potrivit art. 1216 alin. 2 C. civ. „violența poate atrage anularea contractului și atunci când este îndreptată împotriva unei persoane apropiate, precum soțul, soția, ascendenții ori descendenții părții al cărei consimțământ a fost viciat”. O asemenea enumerare este mult prea restrictivă în raport cu art. 1140 din Codul civil francez, modificat, în condițiile în care sintagma generică „persoane apropiate” lasă loc persoanelor logodite, partenerilor Pactului civil de solidaritate (PACS), persoanelor întreținute în fapt, precum și altor persoane între care există relații speciale. Spre exemplu, jurisprudența franceză a admis acțiunea în anulare pentru violență a unui contract încheiat cu o societate comercială, avându-se în vedere relația dintre persoana al cărui consimțământ a fost viciat și reprezentantul acelei societăți[7].

• Cât privește obiectul amenințării, alin. 2 al art. 1216 C. civ. preia aidoma enumerarea valorilor de la art. 30 din Codul elvețian al obligațiilor: „viața, persoana, onoarea sau bunurile”, ceea ce n-o face mai puțin criticabilă. Această enumerare este, în egală măsură, inadecvată și inexactă. Este inadecvată, pentru că termenul „persoană” subsumează toate valorile personale ale acesteia, printre care viața și onoarea. Orice inventariere a acestor valori nu poate fi decât incompletă. Spațiul de vulnerabilitate al oricărui subiect de drept poate fi acoperit prin sintagma „persoana și bunurile sale”, exprimare însușită de Ordonanța franceză în art. 1140. Aceeași formulă este uzuală și în cadrul doctrinei de drept civil, fiind preluată atât de Codul civil din Quebec, la art. 1402, care are în vedere temerea unui prejudiciu serios ce poate aduce atingere „persoanei și bunurilor uneia dintre părți”, dar și de proiectele franceze de reformă a dreptului contractelor. Pe de altă parte, o asemenea enumerare a valorilor afectate, nu este doar exemplificativă, cum s-ar fi cuvenit, este și inexactă, pentru că nu doar valorile menționate pot fi afectate prin violență, ci și multe altele, cum ar fi demnitatea, imaginea, credibilitatea etc.

• O altă problemă de interpretare pe care o pune prevederea de la art. 1216 alin. 3 C. civ. este dacă noua reglementare privește doar persoana apropiată supusă violenței sau și bunurile acesteia. Cum, spre deosebire de prevederea de la alin. 2, cea care are în vedere atât persoana cât și bunurile, textul alin. 3 privește doar persoanele apropiate, s-ar părea că ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus. Discuția nu este nouă, având în vedere că și art. 957 din vechiul Cod civil privea doar violența exercitată asupra „soțului sau a soției, asupra descendenților și ascendenților”, nu și asupra averii acestora.

Deși au fost și autori care au interpretat restrictiv art. 957 C. civ., potrivit cărora victima violenței este „persoana și nu averea ei”[8], tendința doctrinei și a jurisprudenței a fost aceea de a include în obiectul amenințării și bunurile acestora, soluție de altfel consacrată de art. 1402 alin. 2 din Codul civil al Quebec și care se regăsește în art. 1140 din Codul civil francez modificat.

În același sens, Codul civil italian prevede la art. 1436 alin. 1 că „violența este cauză de anulare a contractului și atunci când răul care face obiectul amenințării privește persoana sau bunurile unuia dintre soți sau ale unui descendent sau ascendent al lui”. La alin. 2 al aceluiași articol se prevede că „dacă răul care face obiectul amenințării privește alte persoane, anularea contractului este condiționată de o prudentă evaluare a circumstanțelor de către judecător”.

În raport de toate acestea, credem că formula la care s-a oprit art. 1140 C. civ. fr. modificat prin Ordonanța din anul 2016, este preferabilă.

DOWNLOAD FULL ARTICLE


[1] B. Fauvarque-Cosson, Faut-il un Code civil européen?, RTD civ. 2002, p. 463.

[2] Pentru detalii, v. S. Neculaescu, Izvoarele obligațiilor în Codul civil. Analiză critică și comparativă a noilor texte normative, Ed. C.H. Beck, București, 2013.

[3] Textul „sub imperiul unei temeri justificate induse, fără drept, de cealaltă parte sau de un terț” este defectuos redactat. Pentru a evidenția că temerea este fără drept indusă, virgula trebuia pusă înainte (sub imperiul unei temeri justificate, impusă fără drept de cealaltă parte sau de un terț). O formulă preferabilă este cea de la art. 1140 din Ordonanța franceză, potrivit căreia „este violență atunci când o parte se angajează sub presiunea unei constrângeri care îi inspiră teama că persoana, averea sa ori a apropiaților săi vor fi expuse unui rău considerabil”.

[4] J. Carbonnier, Les obligations, 22e éd., Thémis, PUF, 2000, p. 107.

[5] M. Rovinski, La violence dans la formation du contrat, thèse Aix-Marseille,1987, p. 2.

[6] Art. 1142. – Il y a également violence lorsqu’une partie abuse de l’état de nécessité ou de dépendance dans lequel se trouve l’autre partie pour obtenir un engagement que celle-ci n’aurait pas souscrit si elle ne s’était pas trouvée dans cette situation de faiblesse.

[7] B. Starck, H. Roland, L. Boyer, Droit civil. Les obligations. 2. Contrat, sixième édition, Paris, Ed. Litec, 1998, pp. 205-206.

[8] L. Pop, op. cit., p. 272; A. Hurbean, op. cit., p. 211; H. Diaconescu, Violența – viciu al voinței juridice și efectele ei în dreptul civil și penal, cu privire specială la sancțiunea juridică a acesteia, în Dreptul nr. 6/2003, p. 68.

Dreptul european al contractelor, între unitate și diversitate was last modified: iunie 6th, 2017 by Sache Neculaescu

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii

Despre autor:

Sache Neculaescu

Sache Neculaescu

Este avocat în Baroul Dâmboviţa, prof. univ. dr. emerit la Universitatea „Valahia” din Târgovişte, cercetător de onoare la Institutul de Cercetări Juridice al Academiei și membru titular al Academiei de Ştiinţe Juridice. -Născut la 19 septembrie 1946 -Absolvent al Facultăţii de Drept Bucureşti 1971 -Doctor în drept 1985, Institutul de Cercetări Juridice al Academiei – conducător ştiinţific dr. doc. Yolanda Eminescu -Bursă de studii la Institutul Universitar Internaţional 1987 -Decan al Baroului Dâmboviţa 1985 – 1989 -Decan al Facultăţii de Drept, Universitatea Valahia din Târgovişte 2002 – 2008 -Autor de manuale („Teoria generală a obligațiilor”, Ed. Lumina Lex, 2001, „Drept civil. Introducere în dreptul civil”, Ed. Hamangiu, 2008, Introducere în dreptul civil, Ed. Lumina Lex 2001, „Drept civil. Introducere în dreptul civil”, Ed. Hamangiu, “Drept civil. Drepturile reale principale”, Ed. Hamangiu), monografii („Răspunderea civilă delictuală. Examen critic al condiţiilor şi fundamentului răspunderii civile delictuale în dreptul civil român”, Ed. Şansa, 1994, „Izvoarele obligaţiilor în Codul civil. Analiză critică și comparativă a noilor texte normative”, Ed. C.H.Beck, 2013, lucrare pentru care Uniunea Juriştilor i-a acordat a premiul „Mihail Eliescu” în anul 2014, coautor al volumelor „Noul Cod civil. Comentarii”, Ed. Universul Juridic, Instituţii de drept civil, Ed. Universul Juridic, 2016, alte 55 studii publicate în revistele româneşti şi străine de specialitate
A mai scris: