Despre condițiile și efectele încheierii actelor juridice civile prin procedeul reprezentării, în reglementarea noului Cod civil

Introducere

În principiu, încheierea unui act juridic civil reprezintă un proces complex, în cadrul căruia voința juridică, concept care reunește consimțământul și cauza, joacă un rol esențial. Un astfel de proces pornește de la prefigurarea și conștientizarea nevoii individului de a încheia un anumit act juridic civil și până la materializarea acesteia, prin exteriorizarea hotărârii de a încheia actul.

În mod obișnuit, și cel mai frecvent, actele juridice civile se încheie ori se emit[1] de către însuși persoana care dorește și urmărește producerea efectelor juridice pe care legea le reglementează în conformitate cu natura și finalitatea generică a fiecărei categorii de acte juridice (in nomine proprio). Pentru situațiile în care persoana nu poate ori nu dorește din diverse motive să încheie un anumit act juridic personal și dacă legea nu impune, în mod expres, doar încheierea personală a acelui act, poate fi utilizat și procedeul încheierii lui prin intermediul unei alte persoane care poate și consimte să efectueze o astfel de operațiune în numele și pe socoteala (în contul) celui interesat de o astfel de soluție de rezolvare a problemei (așa-numita, „nomine alieno”) evocate. Un astfel de procedeu este desemnat de către lege (a se vedea prevederile secțiunii a-7-a din cadrul capitolului I al Titlului II al Cărții a V-a din Codul civil) doctrină[2] și jurisprudență sub denumirea generică de reprezentare.

Reprezentarea la încheierea/emiterea unui act juridic civil, în numele și pe socoteala unei alte persoane decât cea care participă la realizarea (emiterea ori încheierea) unui anumit tip de act juridic, mai este desemnată și cunoscută în doctrină sub denumirea de „reprezentare perfectă” ori „reprezentare directă”.

Alternativ „reprezentării perfecte” este admisibilă și utilizată și o așa-numită „reprezentare imperfectă”, respectiv acel procedeu prin care un anumit act juridic se încheie în mod formal în nume propriu dar, sub aspectul esențial al efectelor sale doar pe socoteala, pe cheltuiala, în contul celui care a emis și a consimțit la o astfel de modalitate de realizarea a unui anumit act juridic[3] (așa-numita încheiere de acte juridice prin interpunere de persoane ori prin simulație).

Examinând succint instituția reprezentării, sub aspect istoric, observăm încă de la început că „vechiul drept roman este (era – n.n.) ostil oricărei forme de reprezentare”[4], urmare a formalismului care caracteriza încheierea actelor juridice în acea perioadă. Astfel, s-a afirmat în doctrină că, „ritualul – gesturi sau cuvinte – nu produce efecte decât în privința celui care îl îndeplinește. În plus, obligația este considerată ca o legătură esențialmente personală, proprie celui care a încheiat contractul. Romanii nu țineau cont decât de persoanele care participau efectiv la încheierea actului și nu gustau ficțiunile”[5].

Așa după cum a constatat și reținut cercetarea sțiintifică în domeniu, datorită împrejurării că realitățile practice impuneau instituția reprezentării, juriștii romani au introdus în timpul epocii clasice, „diverse forme de reprezentare imperfectă, chiar și perfectă. În sistemul primitiv al reprezentării imperfecte, efectele actului juridic se produceau în persoana reprezentantului, cu obligația pentru acesta din urmă de a o transfera reprezentatului. Acest rezultat a fost obținut grație acțiunilor speciale acordate de către pretor, care a ținut cont de cerințele practicii, fără a face abstracție de persoana reprezentantului. Această primă îmbunătățire nu este mai puțin rudimentară, riscul insolvabilității intermediarului adăugându-se complicațiilor transferului”[6].

Desigur, instituția încheierii actelor juridice prin tehnica reprezentării a fost marcată și de alte evoluții și aspecte particulare, pe parcursul istoriei sistemelor de drept, însă, cu acest prilej nu ne-am propus să examinăm această chestiune pe larg, limitându-se doar la dreptul roman, ca fiind un sistem de drept de referință, din punct de vedere istoric.

Principalele repere ale regimului juridic al reprezentării, în economia noului Codul civil român

Reglementarea generală (cadru) a reprezentării, ca tehnică juridică și ca instituție a dreptului civil, este conținută de noul Codul civil, în cuprinsul art. 1295-1314, articole care configurează liniile directoare în ceea ce privește această instituție, fără însă a ne oferi și o necesară – după părerea noastră – definiție legală a acesteia.

Potrivit doctrinei, reprezentarea este definită drept „tehnica juridică prin care o persoană (numită reprezentant) încheie un act juridic în numele și în contul altei persoane (numite reprezentat), astfel încât efectele actului încheiat se produc direct în persoana reprezentatului”[7]. Din analizarea aceastei definiții, s-ar putea extrage ideea că reprezentarea nu poate fi decât „perfectă”, adică ea poate avea în vedere doar încheierea actelor juridice de către o altă persoană numai cu îndeplinirea a două cerințe cumulative adică, doar în numele și pe socoteala celui de la care care se primește o astfel de însărcinare și putere.

Ca instituție specifică dreptului civil și a dreptului privat, în general, reprezentarea trebuie înțeleasă, în viziunea noastră, ca fiind formată din totalitatea prevederilor legale generale și speciale care stabilesc condițiile și efectele utilizării procedeului juridic de încheiere/emitere a actelor juridice civile, prin intermediul unei alte persoane decât cea care este parte a acelor acte și asupra căreia se răsfrâng efectele lor. Dintr-o astfel de perspectivă, noul Cod civil marchează o soluție normativă novatoare și de o deosebită utilitate teoretică și practică, având în vedere împrejurarea că, în anterioarele reglementări legale, puteau fi identificate și utilizate doar unele sumare și disparate regelementări conținute de diverse acte normative.

Art. 1295 C. civ. fixează izvorul acestei instituții, stabilind că puterea de reprezentare poate deriva „fie din lege, fie dintr-un act juridic ori dintr-o hotărâre judecătorească, după caz”. Rezultă, așadar, că natura reprezentării poate fi una legală, convențională și/sau judecătorească, după caz. În esență, însă, așa cum s-a exprimat doctrina[8] formele de reprezentare ar trebui să fie doar două: cea legală (izvorâtă din dispoziții legale exprese și/sau din dispozițiile unei hotărâri judecătorești) și cea convențională (având ca izvor juridic convenția părților interesate).

În acest context, se impune să remarcăm, din nou, noutatea și utilitatea practică – pentru dreptul românesc – a unei reglementări-cadru a instituției reprezentării, concepută ca tehnică juridică de încheiere a diferitelor acte juridice civile – altele decât cele cu caracter strict personal – de către persoane diferite de cele care au consimțit/emis și au semnat acele acte juridice. În această situație legală, apreciem că dispozițiile art. 1295-1314 C. civ. referitoare la diferite forme de reprezentare la încheierea unor acte juridice civile vor forma dreptul comun în această materie. Așa fiind, nu excludem și posibilitatea de a se aplica aceste norme, sau doar unele dintre ele, și în cazul altor raporturi juridice patrimoniale și/sau nepatrimoniale (altele decât cele de drept civil) dintre persoane fizice și/sau juridice, însă numai în domeniile la care se referă spiritul dispozițiilor acestui act normativ.

Cu privire la categoriile de subiecte de drept care pot participa la realizarea unor operațiuni de reprezentare la încheierea unor acte juridice, trebuie constatat că reprezentant poate fi orice persoană fizică având capacitate de exercițiu deplină precum și persoanele juridice cu scop lucrativ ori/sau cele cu scop nelucrativ în al căror obiect de activitate este prevăzută o astfel de posibilitate[9]. Reprezentarea se poate realiza ocazional ori sporadic sau cu titlu profesional, în cazul persoanelor care sunt autorizate într-un astfel de scop. Reprezentanții, persoane fizice și/sau juridice pot fi, așadar, și profesioniști, în sensul Codului civil.

Ca regulă, desemnarea unui reprezentant, persoană fizică ori juridică, după caz, se face, chiar și în cazul reprezentării judiciare (avem în vedere reprezentarea dispusă de către o instanță de judecată, în situațiile și condițiile impuse de legislația incidentă în materie) pe baza acordului de voință dintre reprezentat și reprezentant (a se vedea, spre exemplu, prevederile Codului civil referitoare la tutela si curatelă). Dimpotrivă, în cazul reprezentării legale a minorilor, dobândirea calității de reprezentant legal al minorului de către părinții firești ori adoptatori, după caz, se produce prin efectul legii, nefiind necesar acordul persoanelor respective.

Reprezentată poate fi orice persoană fizică și/sau juridică căreia legea nu-i interzice, datorită naturii juridice a actului care trebuie emis/încheiat ori datorită situației sale personale în care se află la momentul emiterii/încheierii actului, să încheie acte juridice prin procedeul reprezentării. Avem în vedere așa-numitele acte cu caracter strict personal, cum ar fi declarația de căsătorie evocată de art. 280 C. civ., actul juridic în sine al căsătoriei, evocat de art. 271 C. civ., testamentul reglementat de art. 1043 C. civ., ca să dăm doar câteva exemple, în acest sens.

Dimpotrivă, chiar dacă actul juridic al căsătoriei este calificat de doctrină ca fiind un act strict personal, cererea de divorț, prin acordul părților, prin procedura notarială, poate fi formulată și prin mandatar cu procură specială și autentică, conform art. 376 alin. (2) C. civ. În mod similar și o convenție matrimonială poate fi încheiată, înainte ori după încheierea căsătoriei, prin mandatar cu procură autentică, specială, cu conținut predeterminat [a se vedea art. 330 alin. (1) C. civ.], în pofida naturii sale de act juridic accesoriu actului căsătoriei. Desigur, exemplele de acte cu caracter strict personal sunt limitate, deoarece regula în materie de încheiere de acte juridice este aceea că cele mai multe dintre ele pot fi încheiate prin procedeul reprezentării, excepțiile fiind de strictă interpretare și aplicare.

Cât privește capacitatea părților de-a încheia acte juridice prin procedeul reprezentării, în ipoteza în care avem în vedere o reprezentare convențională, legiuitorul impune atât reprezentatului cât și reprezentantului să aibă capacitatea de a încheia actul pentru care reprezentarea a fost dată[10]. Legea fixează, așadar, drept criteriu de apreciere a capacității cerute părților, natura actului ce urmează a fi încheiat, spre deosebire de vechea reglementare a Codului civil, care impunea mandatarului o capacitate deplină de exercițiu, în timp ce pentru reprezentat era suficient să aibă capacitatea necesară pentru a încheia tipul de act juridic cu care l-a însărcinat pe reprezentant. O astfel de cerință de capacitate de exercițiu deplină din perspectiva celui reprezentat la încheierea anumitor acte juridice civile nu se impune în cazul minorilor sub 14 ani precum și persoanelor puse sub interdicție.

În cazul persoanelor juridice, subiecte de drept ale căror acte juridice se încheie, în principiu, prin intermediul persoanelor care fac parte din organele de administrare, încheierea de acte juridice în numele și pe socoteala acestora, este posibilă, din punct de vedere legal, de regulă, doar de la data constituirii lor (de la data înregistrării, în cazul persoanelor juridice supuse unei astfel de obligații administrative ori de la data actului de înființare, de la data autorizării constituirii lor sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerințe impuse de lege, în cazul persoanelor relativ la care legea prevede astfel de soluții. Reprezentarea legală ori convențională a persoanelor juridice se poate realiza atât prin persoane fizice, cât și prin alte persoane juridice, având sau nu, după caz, statut de profesioniști.

Persoanele fizice și/sau cele juridice desemnate în calitate de organe de administrare ale persoanelor juridice, operațiune realizată prin actele de constituire/înființare sau ulterior unor astfel de momente, prin hotărâri ale organelor statutare, sunt cunoscute sub denumirea de reprezentanți legali, pe când cele care sunt desemnate prin contracte (de mandat, spre exemplu) au statutul și poziția juridică a unor reprezentanți convenționali.

Este esențial de reținut că prin încheierea/emiterea unui act juridic prin procedeul ori tehnica reprezentării (perfecte) dacă acea operațiune se realizează de către reprezentant în limitele împuternicirii primite, toate efectele actului respectiv, așa cum sunt reglementate de lege și vizate de către reprezentant, se vor produce doar în persoana și în patrimoniul reprezentatului și a terțului contractant, ca și când actul respectiv ar fi fost încheiat personal de către cel dintâi (a se vedea, în acest sens, prevederile art. 1296 C. civ.). Așadar, și în cazul încheierii actelor juridice prin reprezentare (perfectă) principiul relativității efectelor actelor juridice consacrat de art. 1280 C. civ. se va aplica fără niciun dubiu. Această regulă va fi aplicabilă doar dacă o dispoziție legală anume incidentă în materia actului încheiat într-o astfel de modalitate nu va prevedea, în mod expres și derogatoriu, altfel.


[1] Facem precizarea că, în concepția noastră, termenul de „încheiere” a unui act juridic ar trebui utilizat numai în situațiile în care se are în vedere un act bilateral ori plurilateral, iar cel de „emitere” ar trebui utilizat pentru a desemna operațiunea de manifestare a voinței de a produce un act juridic unilateral.

[2] Pentru o prezentare și analiză a procedeului juridic al reprezentării la încheierea actelor juridice civile, a se vedea, spre exemplu, C.T. Ungureanu, Drept civil. Partea Generală. Persoanele, ediția a II-a, Ed. Hamangiu, București, 2013, pp. 194-202.

[3] Cu privire la acest tip de reprezentare (imperfectă) s-a discutat (a se vedea, spre exemplu, C. Murzea, E. Poenaru, Reprezentarea în dreptul privat, Ed. C.H. Beck, București, 2007, pp. 7-16) și se mai poate discuta și în prezent, dacă în astfel de situații avem de-a face, în mod judicios, cu încheierea unor acte juridice prin procedeul reprezentării, având în vedere împrejurarea că actul juridic încheiat de către mandatar (reprezentant) și terțul contractant are ca părți acele persoane care semnează înscrisul constatator al actului juridic în nume propriu. Trebuie reținut însă, că actualul Cod civil, conține o reglementare generală doar a reprezentării perfecte, cu toate că acesta a instituit și unele reglementări specifice reprezentării imperfecte, cum ar fi cele referitoare la contractele de comision, de consignație, de agenție și de expediție (a se vedea prevederile art. 2039-2102 C. civ.). În ceea ce ne privește, considerăm că există suficiente argumente de ordin legal care pot susține și justifica ideea de reprezentare ocultă ori imperfectă a unei persoane atunci când aceasta convine cu o alta să-și „împrumute” numele pentru a încheia și semna un act juridic al cărui beneficiar exclusiv este doar reprezentatul.

[4] P. Ourliac, J. De Malafosse, Histoire du droit prive, Presses Universitaires de France, 1957, p. 143.

[5] Ibidem.

[6] Idem, p. 144.

[7] M.N. Costin, C.M. Costin, Dicționar de drept civil de la A la Z, ediția a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2007, p. 858.

[8] A se vedea, spre exemplu, C.T. Ungureanu, op. cit., p. 194.

[9] În conformitate cu prevederile art. 206 C. civ., persoanele juridice, în general, indiferent de natura și scopul lor, pot avea orice drepturi și obligații, cu exceptia celor care nu pot aparține decât persoanelor fizice.

[10] A se vedea art. 1298 C. civ.

Despre condițiile și efectele încheierii actelor juridice civile prin procedeul reprezentării, în reglementarea noului Cod civil was last modified: noiembrie 8th, 2018 by Titus Prescure

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii

Despre autor:

Titus Prescure

Este doctor în drept comercial și conferențiar universitar la Universitatea “Transilvania” din Brașov, unde predă drept civil, dreptul internațional privat, dreptul concurenței și arbitraj comercial.

Roxana Matefi

Este lect. univ. dr. la Facultatea de Drept a Universității Transilvania din Brașov.
A mai scris: