Decizia ÎCCJ (Complet DCD/C) nr. 73/2017 (M. Of. nr. 914/22.11.2017): Art. 906 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă

Abstract

As a result of the activity conducted by the High Court of Cassation and Justice (Panel of the
recourse in the interest of the law), the following documents were published in November: Decision
of the High Court of Cassation and Justice no. 20/2017 regarding art. 235 para. (1), art. 269
para. (2) and (4) and art. 271 of the Code of criminal procedure, Decision of the High Court of
Cassation and Justice no. 14/2017 regarding the fact that the surveillance judge of the deprivation
of freedom within the penitentiary remains competent, even if subsequently, the convicted was finally
or temporarily transferred, Decision of the High Court of Cassation and Justice no. 16/2017
regarding the procedural jurisdiction for the settlement of complaints against the decisions of the
electoral constituency offices for the admission or rejection of candidatures, Decision of the High
Court of Cassation and Justice no. 17/2017 regarding the means of appeal in the administrative
matter and Decision of the High Court of Cassation and Justice no. 15/2017 regarding the fact
that the acquittal court order, by itself, may not represent the basis for the determination of the
unlawful nature of the custodial measure

Decizia ÎCCJ Complet ÎCCJ Actul normativ Articol Sumar
Decizia nr. 73/2017 Complet DCD/C NCPC Art. 906 alin. (1) și (2) În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 906 alin. (1) și (2) Cod de procedură civilă, încheierea de soluționare a cererii de obligare la plata de penalități pe zi de întârziere a debitorului unei obligații de a face sau a nu face, evaluabile în bani, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, este definitivă, indiferent de soluția adoptată de instanța de executare, respectiv de admitere sau de respingere a cererii creditorului.

În M. Of. nr. 914 din 22 noiembrie 2017, a fost publicată Decizia ÎCCJ nr. 73/2017 din 16 octombrie 2017 referitoare la dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 906 alin. (1) și (2) Cod de procedură civilă”.

Obiectul dezlegării chestiunii de drept

Cod de procedură civilă

„Art. 906 („Aplicarea de penalități”)

(1) Dacă în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviințare a executării debitorul nu execută obligația de a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unor penalități, de către instanța de executare.

(2) Când obligația nu este evaluabilă în bani, instanța sesizată de creditor îl poate obliga pe debitor, prin încheiere definitivă dată cu citarea părților, să plătească în favoarea creditorului o penalitate de la 100 lei la 1.000 lei, stabilită pe zi de întârziere, până la executarea obligației prevăzute în titlul executoriu

(…)”.

I. Titularul și obiectul sesizorii

1. Tribunalul Cluj – Secția civilă, prin Încheierea de la 21 martie 2017 pronunțată în Dosarul nr. 10.022/211/2016, a dispus, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept enunțate.

X. Înalta Curte de Casație și Justiție

42. Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori, punctul de vedere formulat de parte, precum și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reține următoarele:

43. Temeiul sesizării îl constituie prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă care prevăd: „Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

44. Reglementând, în cuprinsul textului anterior citat, procedura pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ca un mijloc procesual de asigurare a unei practici judiciare unitare în interpretarea și aplicarea legii de către instanțele judecătorești, alături de mecanismul recursului în interesul legii, legiuitorul a instituit o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea acestei proceduri, condiții care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, după cum urmează:

– existența unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanță;
– cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza;
– ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată;
– chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate; și
– asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

45. Din examinarea circumstanțelor cauzei deduse judecății pe rolul Tribunalului Cluj – Secția civilă se constată că se poate reține îndeplinirea condițiilor de admisibilitate.

46. Astfel, Tribunalul Cluj – Secția civilă este învestit cu soluționarea unei cereri de apel, în cadrul unui litigiu vizând cererea creditorului de obligare în solidar a debitoarelor la plata de penalități în cuantum de 1.000 lei pe zi de întârziere, începând cu 31 martie 2014 și până la data îndeplinirii obligației stabilite în titlul executoriu, în temeiul art. 906 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă.

47. Cererea a fost soluționată de instanța de executare, respectiv Judecătoria Cluj-Napoca, prin Sentința civilă nr. 8.971, pronunțată la data de 20 octombrie 2016, în sensul respingerii acesteia.

48. Împotriva menționatei sentințe creditorul a promovat apel, calea de atac fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj – Secția civilă, cea din urmă instanță fiind titulara sesizării de față.

49. Având în vedere că, în ipoteza în care se va considera că apelul formulat împotriva hotărârii instanței de executare este admisibil (admisibilitatea căii de atac fiind însăși chestiunea de drept asupra căreia s-a solicitat pronunțarea hotărârii prealabile), urmează a se reține că instanța de trimitere este învestită cu soluționarea unei cauze în ultimă instanță; în caz contrar, s-ar da o dezlegare chestiunii de drept care constituie obiectul prezentei sesizări în cadrul analizei cerințelor de admisibilitate, ceea ce este excesiv.

50. În ceea ce privește cerința referitoare la ivirea unei chestiuni de drept de care depinde soluționarea pe fond a cauzei, se consideră a fi îndeplinită și aceasta.

51. Deși problema supusă analizei instanței supreme în cadrul prezentei proceduri este exclusiv una de drept procesual civil, iar nu de drept material, jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în cadrul competenței sale de soluționare a sesizărilor în vederea pronunțării unor hotărâri prealabile este deja consacrată în sensul menționat, urmând a se considera că de lămurirea chestiunii admisibilității apelului depinde soluționarea pe fond a cauzei (a se vedea în acest sens: Decizia nr. 1/2013, Decizia nr. 2/2014, Decizia nr. 28/2015, Decizia nr. 9/2016, Decizia nr. 2/2017 etc.).

52. Referitor la condiția noutății problemei de drept, se reține că aceasta decurge din caracterul relativ recent al noului Cod de procedură civilă, intrat în vigoare la data de 15 februarie 2013, cu atât mai mult cu cât chestiunea de drept vizează o cerere în cadrul procedurii de executare silită, etapă a procesului civil ulterioară parcurgerii etapei judecății, finalizate, prin ipoteză, cu obținerea unui titlu executoriu; în schimb, acest caracter de lege relativ nouă dispare dacă se au în vedere titlurile executorii obținute înainte de intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, așadar sub imperiul Codului de procedură civilă de la 1865, întrucât, potrivit art. 23 din Codul de procedură civilă, dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare; prin urmare, și în acest caz executarea silită va fi guvernată de regulile din noul Cod de procedură civilă, chiar dacă titlul executoriu a fost obținut în baza codului anterior.

53. În același timp noutatea rezidă și din reașezarea legislativă a căilor de atac în noua lege procesual civilă, atât a celor reglementate pentru etapa judiciară, cât și a celor stabilite de legiuitor în ceea ce privește etapa execuțională a procesului civil, astfel încât, în practică, s-ar putea ivi dificultăți, chiar dacă nu insurmontabile, în stabilirea regimului juridic al anumitor hotărâri, din punctul de vedere al accesului la unele căi de atac.

54. În cauză este îndeplinită situația premisă a iminenței apariției unei practici judiciare neunitare, fapt ce rezultă din analiza punctelor de vedere divergente exprimate de curțile de apel din țară și unele tribunale și judecătorii din circumscripțiile acestora, chiar dacă una dintre interpretări se profilează a fi majoritară; ambele orientări jurisprudențiale au fost ilustrate și prin înaintarea unor hotărâri judecătorești pronunțate asupra chestiunii de drept în analiză.

55. Totodată, se constată că instanțele judecătorești având competență în această materie nu au pronunțat un număr mare de hotărâri judecătorești de natură a contura o jurisprudență constantă și continuă în domeniul de referință, pe baza unei interpretări adecvate a textului care a generat chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită, hotărâri mai numeroase fiind pronunțate de instanțele din circumscripția Tribunalului București.

56. Asupra acestei chestiuni de drept Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat anterior pe calea unui recurs în interesul legii ori a unei alte hotărâri prealabile.

57. Prin urmare, sesizarea întrunește cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, astfel încât se impune a se da eficiență mecanismului de unificare reprezentat de pronunțarea unei hotărâri prealabile, în vederea atingerii dezideratului acestei instituții procesuale, respectiv preîntâmpinarea soluționării diferite a unei chestiuni de drept de către instanțele judecătorești (control a priori), ceea ce va avea și efectul asigurării securității raporturilor juridice.

58. Chestiunea de drept cu a cărei dezlegare de principiu a fost învestită Înalta Curte prin prezenta sesizare vizează împrejurarea „dacă, în situația în care prima instanță a respins cererea de acordare a penalităților întemeiate pe dispozițiile art. 906 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă, hotărârea pronunțată este susceptibilă de a fi atacată cu o cale de atac, apel”.

59. Potrivit art. 906 alin. (1) – (7) din Codul de procedură civilă:

„(1) Dacă în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviințare a executării debitorul nu execută obligația de a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unor penalități, de către instanța de executare.

(2) Când obligația nu este evaluabilă în bani, instanța sesizată de creditor îl poate obliga pe debitor, prin încheiere definitivă dată cu citarea părților, să plătească în favoarea creditorului o penalitate de la 100 lei la 1.000 lei, stabilită pe zi de întârziere, până la executarea obligației prevăzute în titlul executoriu.

(3) Atunci când obligația are un obiect evaluabil în bani, penalitatea prevăzută la alin. (2) poate fi stabilită de instanță între 0,1% și 1% pe zi de întârziere, procentaj calculat din valoarea obiectului obligației.

(4) Dacă, în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalității debitorul nu execută obligația prevăzută în titlul executoriu, instanța de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu, prin încheiere definitivă, dată cu citarea părților.

(5) Penalitatea va putea fi înlăturată ori redusă, pe calea contestației la executare, dacă debitorul execută obligația prevăzută în titlul executoriu și dovedește existența unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării.

(6) Încheierea dată în condițiile alin. (4) este executorie.

(7) Acordarea de penalități în condițiile alin. (1) – (4) nu exclude obligarea debitorului la plata de despăgubiri, la cererea creditorului, în condițiile art. 892 sau ale dreptului comun”.

60. Procesul civil reprezintă activitatea pe care o desfășoară instanța de judecată, părțile, alte persoane sau organe care participă la judecată, în scopul realizării sau recunoașterii drepturilor subiective și a altor situații juridice deduse judecății, precum și al executării silite a hotărârilor judecătorești și a altor titluri executorii, conform procedurii stabilite de lege*1).
––––
*1) G. Boroi, M. Stancu, „Drept procesual civil”, ed. a 2-a revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, 2015, p. 3 – 4.

61. Acesta, de regulă, parcurge două faze – faza judecății (cognitio) și faza executării silite (executio), ele nefiind însă obligatorii în toate cazurile; de exemplu, faza executării silite va lipsi în situația în care hotărârea judecătorească nu este susceptibilă de a fi dusă la îndeplinire pe cale de executare silită sau atunci când debitorul își execută de bunăvoie obligația stabilită prin titlul executoriu reprezentat de hotărârea judecătorească definitivă.

62. Art. 906 din Codul de procedură civilă – în legătură cu care s-a formulat sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile – reglementează un mijloc de constrângere indirectă a debitorului la executarea în natură a obligației de a face sau a nu face care implică faptul personal al acestuia (sau care nu poate fi îndeplinită prin alte persoane), așadar a obligațiilor intuitu personae.

63. Acest mijloc de constrângere indirectă a debitorului, ca măsură aplicată asupra patrimoniului acestuia, în concepția noului Cod de procedură civilă, presupune posibilitatea aplicării unor penalități pe zi de întârziere la plata cărora va fi obligat debitorul către creditor, la cererea celui din urmă, spre deosebire de Codul de procedură civilă de la 1865 care, prin dispozițiile art. 580^3, reglementa posibilitatea aplicării unor amenzi civile cominatorii în favoarea statului.

64. Competența de soluționare a acestei cereri de aplicare a penalităților aparține instanței de executare, astfel cum se prevede la art. 906 alin. (1) din Codul de procedură civilă, normă care stabilește totodată și premisa obiectului său de reglementare.

65. În ceea ce privește cuantumul acestor penalități, legiuitorul distinge după cum obligația de a face sau a nu face intuitu personae este sau nu evaluabilă în bani, aspecte ce fac obiectul reglementării din alin. (2) și (3) ale textului menționat.

66. Din perspectiva pronunțării prezentei hotărâri prealabile interesează regimul juridic al încheierii pronunțate în temeiul art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă, implicit și al celor pronunțate în baza art. 906 alin. (3), respectiv dacă aceasta este definitivă, indiferent de soluția adoptată de instanța de executare – admitere sau respingere a cererii creditorului de aplicare a penalităților de întârziere – ori este susceptibilă de apel în cazul în care această cerere ar fi respinsă de aceeași instanță de executare.

67. Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că, față de formularea clară a textului de la art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă, încheierea prin care instanța de executare se pronunță asupra cererii de obligare a debitorului la plata unor penalități de întârziere, la cererea creditorului, pentru neexecutarea unei obligații de a face sau a nu face care implică faptul personal al debitorului, este o încheiere definitivă, în consecință nesusceptibilă de apel, indiferent de soluția adoptată.

68. Dreptul comun în privința felului hotărârii judecătorești pronunțate de instanța de executare, precum și regimul juridic al acesteia din perspectiva posibilității de a se recurge la formularea căilor de atac sunt reprezentate de prevederile art. 651 alin. (4) din Codul de procedură civil, potrivit cărora: „În toate cazurile instanța de executare se pronunță prin încheiere executorie care poate fi atacată numai cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare, dacă prin lege nu se dispune altfel”.

69. Constatarea anterioară are ca efect, pe de o parte, faptul că regula pentru instanța de executare o reprezintă pronunțarea unor încheieri executorii, susceptibile de apel, iar pe de altă parte, că această regulă se aplică ori de câte ori legiuitorul nu a stabilit reguli speciale, derogatorii de la acest regim juridic de drept comun pentru alte încheieri pronunțate de instanța de executare în etapa executării silite (prevăzând, de exemplu, că instanța de executare se pronunță prin încheiere sau prin încheiere executorie).

70. Dacă în privința executării silite dreptul comun pentru felul hotărârii judecătorești pronunțate de instanța de executare și a termenului în care poate fi exercitată calea de atac prevăzută de lege decurge din art. 651 alin. (4) din Codul de procedură civilă, dreptul comun general pentru căile de atac reglementate de Codul de procedură civilă pentru procesul civil este stabilit prin dispozițiile art. 457 – 465 din Codul de procedură civilă, raportul juridic între normele de la art. 457 – 465 și cea prevăzută de art. 651 alin. (4) din Codul de procedură civilă fiind acela de la normă generală la normă specială.

71. Ca atare, ori de câte ori în cuprinsul cărții a V-a din Codul de procedură civilă legiuitorul nu a prevăzut o regulă distinctă de procedură referitoare la căile de atac, acestea se completează cu cele generale, anterior identificate.

72. Revenind la analizarea art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă, rezultă că această normă reprezintă o regulă derogatorie de la regimul juridic de drept comun în privința posibilității de atacare cu apel a acestora, textul prevăzând în mod expres că instanța de executare pronunță, cu citarea părților, o încheiere definitivă, ceea ce înseamnă că aceasta nu poate fi atacată cu apel, date fiind dispozițiile art. 634 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă.

73. Întrucât art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă instituie, din acest punct de vedere, o excepție de la regula înscrisă în art. 651 alin. (4) din Codul de procedură civilă, rezultă că acest text este de strictă interpretare și aplicare, potrivit principiului exceptio est strictissimae interpretationis.

74. Mai mult decât atât, regula fundamentală a legalității căilor de atac înscrisă în art. 457 din Codul de procedură civilă presupune că o cale de atac poate fi exercitată numai dacă ea este prevăzută de lege, astfel încât aceasta nu ar putea fi dedusă, stabilită, acordată sau recunoscută părții doar pe cale de interpretare, în raport cu soluția adoptată asupra cererii în discuție, într-o situație în care legea nu dispune în mod expres în acest sens.

75. În plus, ori de câte ori legiuitorul a intenționat instituirea unui regim juridic diferențiat în privința posibilității de a se recurge la exercitarea căii de atac în funcție de soluția de admitere sau respingere a unei cereri, a prevăzut-o în mod expres, de vreme ce aceasta este întotdeauna o situație de excepție.

76. Un astfel de caz este cel reglementat de art. 666 alin. (7) din Codul de procedură civilă, conform căruia: „Încheierea prin care se respinge cererea de încuviințare a executării silite poate fi atacată numai cu apel exclusiv de creditor, în termen de 15 zile de la comunicare”, text care, și el, constituie o derogare de la regimul juridic de drept comun al hotărârilor judecătorești pronunțate în etapa executării silite, stabilit prin art. 651 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

77. Nu ar putea fi reținut un argument de necesitate a protejării drepturilor procesuale ale creditorului în etapa executării silite – întrucât interpretarea potrivit căreia încheierea de respingere a cererii de acordare a penalităților în baza art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă ar fi susceptibilă de apel este una doar aparent în favoarea acestuia – deoarece, în acest caz, legiuitorul a dat prioritate principiului celerității executării silite, ca cerință imperativă a acestei etape procesuale.

78. De altfel, și Curtea Constituțională, învestită cu controlul de constituționalitate a dispozițiilor procesuale corespondente din codul anterior (art. 580^3), a reținut în considerentele Deciziei nr. 484 din 9 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 50 din 14 ianuarie 2005, ale Deciziei nr. 207 din 13 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 308 din 9 mai 2007, precum și ale Deciziei nr. 893 din 10 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 578 din 31 iulie 2008, astfel: „Consacrarea caracterului irevocabil al acestei încheieri este deci în deplină concordanță cu finalitatea reglementării, fără ca prin aceasta să se încalce prevederile art. 21 alin. (1) și (2) din Constituție, întrucât, așa cum Curtea a statuat în mod constant, accesul liber la justiție nu înseamnă accesul la toate căile de atac și, deci, la toate gradele de jurisdicție, legiuitorul fiind suveran în a limita, pentru rațiuni impuse de specificul domeniului supus reglementării, un atare acces”.

Decizia ÎCCJ (Complet DCD/C) nr. 73/2017

Prin Decizia nr. 73/2017, ÎCCJ (Complet DCD/C) a admis sesizarea privind pronunțarea unei hotărâri prealabile, formulată de Tribunalul Cluj – Secția civilă în dosarul nr. 10.022/211/2016 și, în consecință, a stabilit că:

În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 906 alin. (1) și (2) Cod de procedură civilă, încheierea de soluționare a cererii de obligare la plata de penalități pe zi de întârziere a debitorului unei obligații de a face sau a nu face, evaluabile în bani, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, este definitivă, indiferent de soluția adoptată de instanța de executare, respectiv de admitere sau de respingere a cererii creditorului.

DOWNLOAD FULL ARTICLE

Decizia ÎCCJ (Complet DCD/C) nr. 73/2017 (M. Of. nr. 914/22.11.2017): Art. 906 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă was last modified: decembrie 19th, 2017 by Redacția ProLege

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii