Considerații în legătură cu modificările aduse noului Cod de procedură civilă în materia reprezentării convenționale

1. Repere introductive

Reprezentarea în justiție reprezintă una dintre instituțiile procesuale esențiale și al căror scop este acela de a garanta dreptul de apărare al părților implicate într-un proces civil și, pe cale de consecință, de a spori calitatea actului de justiție. Instituția este reglementată în Titlul II al Noului Cod de procedură civilă, respectiv în Secțiunea a IV-a, intitulată „Reprezentarea părților în judecată”, din cel de-al doilea Capitol (Părțile). O atare reglementare într-un capitol consacrat părților este întru totul firească din punctul de vedere al tehnicii legislative.

Noul Cod de procedură civilă a conservat o bună parte dintre soluțiile promovate și sub imperiul legislației procesuale anterioare, dar a adus și unele reglementări noi în materia reprezentării procesuale a părților în procesul civil. Înaintea oricărei abordări se cuvine să arătăm că noul Cod de procedură civilă a păstrat principiul potrivit căruia reprezentarea părților în procesul civil nu este obligatorie. Într-adevăr, potrivit art. 80 alin. (1) NCPC: „Părțile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin reprezentant”. O dispoziție similară era statuată în art. 67 alin. (1) din fostul Cod de procedură civilă din anul 1865. Singura deosebire dintre cele două texte este acea că noua reglementare se referă la posibilitatea de exercitare a drepturilor prin reprezentant, iar codul anterior vizează exercitarea acestora printr-un mandatar. Deosebirea nu este una esențială, dacă avem în vedere precizările pe care le face tot art. 80 alin. (1) din noul Cod de procedură civilă, întrucât acesta distinge în mod categoric între reprezentarea legală, convențională sau judiciară.

Demersul nostru vizează doar reprezentarea convențională a persoanelor fizice și juridice. Tocmai în această materie noul Cod de procedură civilă a adoptat unele dispoziții ce puteau fi reputate ca revoluționare. Prevederile în discuție sunt cele consacrate în art. 13 alin. (2) , art. 83 alin. (3) și art. 84 alin. (2) din noul Cod de procedură civilă.

Potrivit art. 13 alin. (2) C.proc.civ: „În recurs, cererile și concluziile părților nu pot fi formulate și susținute decât prin avocat sau, după caz, consilier juridic, cu excepția situației în care partea sau mandatarul acesteia, soț, ori rudă până la gradul al doilea inclusiv, este licențiat în drept”. Acest text a fost particularizat prin prevederile art. 83 alin. (3) și art. 84 alin. (2) C. proc. civ. Primul text dispunea că: „La redactarea cererii și a motivelor de recurs, precum și în exercitarea și susținerea recursului, persoanele fizice vor fi asistate și, după caz, reprezentate, sub sancțiunea nulității, numai de către un avocat, în condițiile legii, cu excepția cazurilor prevăzute la art. 13 alin. (2)”. O dispoziție similară este statuată în art. 84 alin. (2) cu referire la persoanele juridice, cu precizarea că acestea pot fi reprezentate sau, după caz, asistate numai prin avocat sau consilier juridic.

În cele ce urmează ne propunem doar o analiză extrem de sumară a deciziilor de neconstituționalitate care au determinat aborgarea corespunzătoare a dispozițiilor anterior menționate. Reflecțiile noastre nu sunt destinate atât unui examen critic al acestor soluții, cât mai ales perspectivelor de reconsiderare în viitor a unor asemenea dispoziții procedurale.

2. O scurtă privire asupra deciziilor de neconstituționalitate

Prima decizie de neconstituționalitate este cea statuată cu privire la reprezentarea persoanelor fizice. În această privință, Curtea Constituțională, prin decizia nr. 462/2014 a declarat neconstituționale prevederile art. 13 alin. (2) și ale art. 83 alin. (3) cu referire la mențiunile ce decurg din obligativitatea formulării și susținerii cererii de recurs de către persoanele fizice numai prin avocat[1]. La scurt timp, după adoptarea deciziei menționate, instanța de control constituțional s-a pronunțat asupra unei excepții privitoare la dispozițiile art. 84 alin. (2) C.proc. civ. Și acest text, care avea ca obiect reprezentarea persoanelor juridice, a fost declarat neconstituțional.

Cu privire la cele două texte procedurale se impun două precizări extrem de importante. Prima precizare constă în faptul că obligativitatea asistării sau, după caz, reprezentării părților printr-un avocat sau consilier juridic a fost statuată sub sancțiunea severă a nulității. În al doilea rând, obligativitatea reprezentării sau asistării părților în recurs vizează întreaga derulare a procedurii în fața instanței de recurs, respectiv de la sesizarea acesteia și până la pronunțarea hotărârii[2].

Deciziile menționate sunt foarte bine cunoscute, iar textele la care se referă nu mai sunt active, fiind, în mod firesc, abrogate ca urmare a deciziilor de neconstituționalitate menționate. Soluțiile adoptate de instanța de control constituțional au fost criticate de o parte importantă a doctrinei noastre[3]. Ideea noului Cod de procedură civilă a fost în mod evident aceea de a realiza o mai bună reprezentare a părților și sporirea calitativă a actului de justiție. În doctrină s-a mai remarcat că recursul fiind o cale extraordinară de atac ce poate fi promovată numai pentru motive de nelegalitate nu poate fi exercitat „în condiții rezonabile și cu șanse reale de succes decât prn intermediul unui specialist cu pregătire juridică”[4]. Sunt considerente pentru care s-a apreciat că soluțiile inițiale ale noului Cod de procedură civilă erau constituționale și concordante cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și cu reglementările din alte țări europene cu democrație consolidată[5]. O atare opțiune doctrinară poate găsi un suport consistent și extrem de important în prevederile Directivei 98/5/CE a Parlamentului European și a Consiliului. Un text al Directivei dispune cu claritate că : „în scopul de a asigura buna funcționare a justiției, Statele membre pot stabili reguli de acces la curțile supreme, precum și recursul la avocați specializați” {art. 53 alin. (2)}.

Un prestigios autor a criticat dispozițiile art. 83 alin. (3) și ale art. 13 alin. (2) C. proc. civ. chiar înainte de pronunțarea celor două decizii importante de neconstituționalitate. Profesorul Ion Deleanu aprecia, în această privință, că dispozițiile anterior menționate nu sunt doar „condiții speciale – compatibile cu dreptul părții de acces la justiție (….), ci ele sunt interdicții, sancționate, de altfel, drastic, cu nulitatea căilor de atac exercitate”[6]. Prestigiosul și regretatul doctrinar mai observa că, în asemenea condiții „procesul civil a devenit apanajul avocaților”[7].

Argumentele esențiale ae Profesorul Deleanu au fost receptate și de Curtea Constituțională. Trebuie să recunoaștem însă că nici argumentele invocate de autorii care au susținut constituționalitatea celor două texte comentate nu sunt lipsite în totalitate de o justificare și de o anumită legitimitate. Din acest punct de vedere nu putem face abstracție de faptul că Noul Cod de procedură civilă a introdus dispoziții de o mai mare rigoare spre a asigura o disciplină procesuală care să favorizeze soluționarea procesului civil într-un termen optim și previzibil. Regimul de invocare a apărărilor și excepțiilor procesuale, dar și unele limitări în materie de probațiune, implică în mod necesar o apărare calificată printr-un specialist al dreptului. Un singur exemplu, elementar, de altfel, este suficient spre a justifica aserțiunea noastră. Astfel, potrivit art. 247 alin. (2) NCPC excepțiile relative pot fi invocate de partea care justifică un interes ”cel mai târziu la primul termen de judecată după săvârșirea neregularității procedurale, în etapa cercetării procesului și înainte de a se pune concluzii în fond”. Dar cel de-al treilea alineat al textului menționat impune și o mai mare rigoare, anume aceea ca părțile „să invoce toate mijloacele de apărare și toate excepțiile procesuale de îndată ce le sunt cunoscute”. Or, fără să ne propunem să examinăm acest text, în contextul de față, putem constata cu multă ușurință că el vizează nu doar excepțiile procesuale ci și ”mijloacele de apărare”. În atare condiții, partea fără pregătire juridică și fără o apărare calificată poate fi pusă într-o situație dificilă din punct de vedere procesual, iar drepturile sale pot fi amenințate în chiar substanța lor. Aceasta deoarece absența probei echivalează cu lipsa dreptului. Romanii ilustrau această idee cu maxima Idem est non esse aut non probari. O afirmație șocantă, la prima vedere, căci cum spunea un procedurist canadian, dreptul are o existență independentă de mijloacele ce i-ar putea dovedi existența. Așadar, este vorba de o maximă ce exprimă o „jumătate de adevăr”, dar care este foarte semnificativă în a evoca „foarte bine importanța primordială a probei în orice sistem juridic”[8].

Abordările instanței de control constituțional nu pot fi nici ele ignorate. Într-adevăr, instanța constituțională a realizat un examen riguros a raportului dintre interesul general implicat de calitatea actului de justiție și interesul individual de realizare a apărării într-un proces civil personal sau printr-un avocat. Din acest punct de vedere Curtea constată „că nu există un raport rezonabil de proporționalitate între cerințele de interes general referitoare la buna administrare a justiției și protecția drepturilor fundamentale ale individului, dispozițiile legale criticate consacrând un dezechilibru între cele două interese concurente”. Curtea mai reține că „prin condiționările impuse realizării interesului general menționat este afectat în mod iremediabil interesul individual, respectiv cel al persoanei care dorește să recurgă la concursul justiției în vederea realizării drepturilor și intereselor sale subiective. Astfel, condiționarea exercitării căii de atac de încheierea, în mod obligatoriu, a unui contract de asistență judiciară, drept condiție de admisibilitate a recursului, impune în sarcina individului atât condiții excesive pentru exercitarea căii de atac a recursului, cât și costuri suplimentare și semnificative în raport cu cheltuielile efectuate de cetățean pentru plata serviciului justiției”.

De asemenea, instanța de control constituțional având în vedere faptul că „dreptul de a obține asistență juridică nu este un drept absolut, constată că sfera persoanelor care beneficiază de acest sprijin este redusă în mod semnificativ prin limitele impuse de legea specială, în condițiile în care calea de atac a recursului este deschisă tuturor persoanelor care au un interes în a o promova, interes care nu ar mai putea fi valorificat având în vedere costurile promovării unei asemenea proceduri. Curtea reține că statul nu a reușit să implementeze un mecanism coerent și eficient care să asigure posibilitatea efectivă a cetățenilor de a recurge la calea de atac a recursului. În acest context, Curtea apreciază că în vederea atingerii standardului de creștere a calității actului de justiție pe care legiuitorul și l-a propus, trebuie stabilite remedii corelative obligațiilor impuse justițiabililor pentru a nu îngreuna situația procesuală și financiară a acestora”.

Soluția de neconstituționalitate evocată are un suport puternic și în Rezoluția nr. 78 (8) a Comitetului Miniștrilor către Statele Membre privind Asistența Judiciară și Consultanța Juridică, din 2 martie 1978. Potrivit pct. 1 din această Rezoluție: „Nimeni nu trebuie să fie împiedicat de obstacole cu caracter economic să își susțină dreptul sau să își apere drepturile sale în fața tuturor jurisdicțiilor de natură civilă, comercială, administrativă, de dreptul muncii sau fiscală. În acest sens, orice persoană trebuie să aibă dreptul la asistența judiciară necesară”. Aceeași Rezoluție dispune că: „Responsabilitatea finanțării asistenței judiciare trebuie să fie asumată de către stat”.

Argumentele de mai sus sunt valabile și în privința persoanelor juridice, astfel cum se remarcă și în decizia de neconstituționalitate nr. 485/2015. Cu referire la „situația unor persoane juridice de drept public ori privat aflate într-o situație economică precară sau care nu pot efectua plăți având conturile bancare blocate și care nu au angajat un consilier juridic, Curtea reține că condiționarea exercitării căii de atac de angajarea sau numirea unui consilier juridic ori de încheierea, în mod obligatoriu, a unui contract de asistență judiciară impune în sarcina persoanei juridice condiții excesive pentru exercitarea căii de atac a recursului, precum și costuri suplimentare pentru plata serviciului justiției, astfel încât pentru aceasta se creează un cadru juridic de natură a descuraja apelarea la serviciul justiției”.

DOWNLOAD FULL ARTICLE


[1] Decizia nr. 462/2014 a fost publicată în M.Of. Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014.

[2] I. Leș, S. Spinei, Reprezentarea și asistarea părților prin avocat sau consilier juridic în lumina noului Cod de procedură civilă, în Studii de drept judiciar privat, Universul Juridic, București 2017, p. 90. Studiul – sub titulatura de Reprezentarea și asistarea părților prin avocat sau consilier juridic în lumina noului Cod de procedură civilă – a fost publicat și în Revista Dreptul nr. 5/2013.

[3] V.M. Ciobanu, în V.M Ciobanu, M. Nicolae (coordonatori), Noul Cod de procedură civilă, vol. II, art. 1-526, Editura Universul Juridic, București 2016, p.47.

[4] Gh.-L. Zidaru, Despre obligativitatea asistenței juridice în recurs, prin avocat sau consilier juridic, potrivit Noului Cod de procedură civilă, apud juridice.ro/111612.

[5] V. M. Ciobanu, op. cit., p. 47.

[6] I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Editura Wolters Kluwer, București 2010, p. 280.

[7] Ibidem.

[8] L. Ducharme, Précis de la preuve, 4 édition, Wilson $ Lafleur Itée, Montreal, p. 1.

Considerații în legătură cu modificările aduse noului Cod de procedură civilă în materia reprezentării convenționale was last modified: octombrie 22nd, 2020 by Ioan Leș

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii

Despre autor:

Ioan Leș

Ioan Leș

Este doctor în drept din anul 1977 în domeniul dreptului procesual civil, cu o vastă experiență profesională în domeniul juridic, dar și politic și diplomatic, autor a peste 40 de tratate, cursuri şi monografii în domeniul ştiinţelor juridice și a peste 125 de articole şi comentarii de jurisprudenţă.
A mai scris: