Arhitectura proprietății publice în jurisprudența instanței de contencios constituțional. Ignorarea, de către forul legislativ, a deciziilor CCR
Anca Jeanina Niță - iulie 1, 20203. Repere constituționale și legale privind proprietatea publică
Regimul juridic al bunurilor domeniului public a fost definit în literatura de specialitate ca un ansamblu de reguli aplicabile bunurilor aparţinând domeniului public al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, pe de o parte, iar pe de altă parte, raporturile juridice ce se stabilesc între titularii dreptului de proprietate şi terţe persoane cu privire la bunurile respective.
La nivel constituțional, prin art. 136 alin. (1) din Legea fundamentală, se dispune că „proprietatea este publică sau privată”, iar conform alin (2) „proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale”.
Prin alin. (4) al art. 136 se statuează regimul juridic al proprietăţii publice: „Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii organice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori a instituţiilor publice sau pot fi concesionate instituţiilor de utilitate publică”.
Reglementările constituționale cu caracter general privind proprietatea publică au fost dezvoltate prin Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia[9].
Noul Cod civil a reglementat, pentru prima dată, de sine stătătoare, proprietatea publică în Titlul VI (Cartea a III-a).
Titularii dreptului subiectiv de proprietate publică, statul și unitățile administrativ teritoriale, sunt singurele care își pot apropria bunurile din domeniul public care aparțin acestora prin destinația lor „de uz și interes public”, precum și bunurile din domeniul privat, cu regim de drept comun, apte de a participa la circuitul civil și comercial al unei economii axate pe piața liberă[10].
La nivel infraconstituțional, în prezent, transmiterea bunului imobil din domeniul public al statului în domeniul public al unității administrativ-teritoriale se supune regulilor generale din Codul civil și regulilor specifice aplicabile proprietăţii publice și private a statului sau a unităţilor administrativ teritoriale cuprinse Partea a V-a din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul Administrativ.
Conform art. 860 alin. (3) Codul civil: „Bunurile care formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale potrivit unei legi organice nu pot fi trecute din domeniul public al statului în domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale sau invers decât ca urmare a modificării legii organice.
În celelalte cazuri, trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale şi invers se face în condiţiile legii”. În calitate de titulari ai dreptului de proprietate publică, statul şi unităţile administrativ-teritoriale au, după cum se dispune prin art. 865 alin. (1) Cod civil, obligaţia de a întreprinde orice măsuri necesare pentru apărarea proprietăţii publice.
Potrivit art. 292 alin. (1) O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu modificările și completările ulterioare: „Trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale se face la cererea consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local al comunei, al oraşului sau al municipiului, după caz, prin hotărâre a Guvernului, iniţiată de autorităţile prevăzute la art. 287 lit. a), care au în administrare bunul respectiv, dacă prin lege nu se dispune altfel”.
4. Jurisprudența CCR, relevantă în materie
În jurisprudența instanței de contencios constituțional, valorificându-se cele reținute în doctrină, a fost conturat conținutul art. 136 alin. (2) și (3) din Legea fundamentală, prin raportare la prevederile Codului civil, sub aspectul actului normativ prin care se face trecerea bunurilor din domeniul public al statului în domeniul public al unităților administrativ-teritoriale sau invers.
CCR a statuat, cu valoare de principiu, că „actele normative prin care se poate face trecerea bunurilor din domeniul public al statului în domeniul public al unităților administrativ-teritoriale sunt fie legile organice de modificare a legii organice prin care bunurile au fost declarate obiect exclusiv al proprietății publice a statului, fie hotărârile Guvernului, atunci când bunurile nu constituie obiect exclusiv al proprietății publice a statului”[11].
În considerentele Deciziei nr. 574/2014 (parag. 21), Curtea invocând jurisprudența sa constantă[12], reține că legea, ca act juridic al Parlamentului, reglementează relații sociale generale, fiind, prin esența și finalitatea ei constituțională, un act cu aplicabilitate generală. Or, în măsura în care domeniul de incidență a reglementării este determinat concret, dată fiind rațiunea intuitu personae a reglementării, aceasta are caracter individual, ea fiind concepută nu pentru a fi aplicată unui număr nedeterminat de cazuri concrete, în funcție de încadrarea lor în ipoteza normei, ci, de plano, într-un singur caz, prestabilit fără echivoc.
În alți termeni, dar în considerarea aceleiași idei, CCR a subliniat că „în absența unei prevederi prohibitive exprese, este de principiu că legea are, de regulă, caracter normativ, natura primară a reglementărilor pe care le conține fiind dificil de conciliat cu aplicarea acestora la un caz sau la cazuri individuale”, că „este dreptul legiuitorului de a reglementa anumite domenii particulare într-un mod diferit de cel utilizat în cadrul reglementării cu caracter general sau, altfel spus, de a deroga de la dreptul comun, procedeu la care, de altfel, s-a mai apelat în această materie”, precum și că, în ipoteza în care „reglementarea specială, diferită de cea constitutivă de drept comun, are caracter individual, fiind adoptată intuitu personae, ea încetează de a mai avea legitimitate, dobândind caracter discriminatoriu și, prin aceasta, neconstituțional”[13].
În jurul anului 2019, instanța de contencios constituțional a pronunțat mai multe decizii prin care a statuat că transferurile interdomeniale ale bunurilor proprietate publică, reglementate de Legea nr. 213/1998, se fac prin acte administrative, Hotărâri ale Guvernului, la cererea consiliilor locale, județene sau a Consiliului General al Municipiului București, precum și la cererea Guvernului, prin hotărâri ale consiliilor menționate, reținând că această arhitectură a Legii nr. 213/1998 se întemeiază pe dispozițiile art. 102 alin. (1) teza finală și ale art. 120 alin. (1) din Constituție. Argumentează Curtea că, pentru a da eficiență dispozițiilor constituționale, legiuitorul a reglementat un regim juridic distinct al bunurilor care fac obiectul proprietății publice a statului și a unităților administrativ-teritoriale, că transferul interdomenial se stabilește în funcție de nevoile acestora, subsecvent transmiterii dreptului de proprietate publică, constituindu-se și dreptul de administrare cu privire la bunuri, iar cererea de transfer, se face de către Guvern sau consiliile menționate și trebuie să aibă un temei/motiv; actul prin care se face trecerea, hotărâre a Guvernului sau a consiliilor, poate fi atacat în fața instanțelor de contencios administrativ[14].
5. Scurte concluzii
Actul normativ supus analizei nu respectă deciziile Curții Constituționale cu privire la interzicerea reglementării prin lege cu privire la un caz determinat.
Acceptarea ideii potrivit căreia Parlamentul își poate exercita competența de autoritate legiuitoare în mod discreționar, oricând și în orice condiții, adoptând legi în domenii care aparțin în exclusivitate actelor cu caracter infralegal, administrativ, echivalează cu o abatere de la prerogativele constituționale ale acestei autorități consacrate de art. 61 alin. (1) din Constituție și transformarea acesteia în autoritate publică executivă[15].
Invocarea faptului că, „funcţionarii din Guvern se feresc, astăzi, să mai promoveze acte normative privitoare la transferul unor bunuri din patrimoniul statului în patrimoniul administraţiilor publice locale”, nu poate fi convertit juridic în argument de natură să justifice instituirea unui regim juridic special, fără suport legal.
Parlamentul, „din păcate”, ignorând dispozițiile art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, care consacră obligativitatea erga omnes a deciziilor Curții Constituționale, subminează, practic, funcția CCR de „garant al supremației Constituției”.
[9] Publicată în M. Of. nr. 448 din 24 noiembrie 1998, modificată prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil.
[10] M. Uliescu, „Noul Cod Civil – Studii și comentarii, Volumul II. Cartea a III-a și Cartea a IV(art.535-1163),, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 390.
[11] A se vedea, Decizia CCR nr. 406/2016 referitoare la admiterea obiecției de neconstituționalitate a Legii privind transmiterea unui teren din domeniul public al statului și din administrarea Ministerului Transporturilor, aflat în concesiunea Companiei Naționale de Căi Ferate „C.F.R.” – S.A., în domeniul public al orașului Teiuș și în administrarea Consiliului Local al Orașului Teiuș, județul Alba, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 533 din 15 iulie 2016.
[12] Decizia nr. 600 din 9 noiembrie 2005, publicată în M. Of. nr. 1.060 din 26 noiembrie 2005, Decizia nr. 970 din 31 octombrie 2007, publicată în M. Of. nr. 796 din 22 noiembrie 2007 sau Decizia nr. 494 din 21 noiembrie 2013, publicată în M. Of. nr. 819 din 21 decembrie 2013.
[13] A se vedea Decizia nr. 970 din 3 octombrie 2007, publicată în M. Of. nr. 796 din 22 noiembrie 2007.
[14] Decizia nr. 384/2019 publicată în M. Of. nr. 499 din 20 iunie 2019, Decizia nr. 537/2019 publicată în M. Of. nr. 907 din 8 noiembrie 2019, Decizia nr. 539/2019 publicată în M. Of. nr. 908 din 11 noiembrie 2019.
[15] A se vedea Decizia CCR nr. 384/2019 referitoare la admiterea obiecția de neconstituționalitate a Legii pentru modificarea art. 9 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică și pentru trecerea unui imobil din domeniul public al statului și din administrarea Instituției Prefectului – Județul Bacău, în domeniul public al județului Bacău, paragraf 36.
Arhive
- martie 2024
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 |
8 | 9 | 10 | 11 | 12 | 13 | 14 |
15 | 16 | 17 | 18 | 19 | 20 | 21 |
22 | 23 | 24 | 25 | 26 | 27 | 28 |
29 | 30 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.