Alegeri europene: reguli europene și naționale. Scurte considerații privind cadrul legislativ al alegerilor pentru Parlamentul European

1. Preliminarii

Democrația – ca formă de guvernământ bazată pe sufragiu universal și drepturi politice fundamentale, are ca regulă cheie alegerile competitive și regulate, completată de răspunsul instituțiilor alese, transparența luării deciziilor, acțiunea grupurilor de interes față de putere, responsabilitatea liderilor politici.

Modalitățile și tehnicile prin care poporul își desemnează reprezentanții fac, de regulă, obiectul reglementării suverane a statelor, fiind determinate de natura sistemului constituțional, pe de-o parte și pe de altă parte, de cultura constituțională națională. Cu toate acestea, datorită nevoii permanente de afirmare și consolidare a democrației și preocupărilor internaționale pentru acest subiect, alegerile și drepturile electorale au reprezentat unul din punctele de interes al organizațiilor regionale europene de după cel de-al doilea război mondial, în special al Consiliului Europei și al Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (prin intermediul Biroului pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului)[1].

În calitate de instituție care reprezintă cetățenii statelor membre UE, Parlamentul European constituie temelia democratică a Uniunii Europene.

Afirmarea rolului instituțional al Parlamentului European în procesul de elaborare a politicilor europene este rezultatul exercitării diferitelor funcții ale acestuia. Respectarea principiilor democratice la nivel european este asigurată prin participarea sa la procesul legislativ, competențele sale bugetare și de control, implicarea sa în revizuirea tratatelor și dreptul de a interveni pe lângă Curtea de Justiție a Uniunii Europene[2].

La baza Parlamentului European stă Adunarea Comună a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO), care a devenit adunarea comună a celor trei comunități europene supranaționale existente la vremea respectivă. Ulterior, adunarea a primit numele de „Parlamentul European”.

De-a lungul timpului, instituția, ai cărei membri sunt aleși, din 1979, în mod direct, a trecut prin schimbări profunde: de la o adunare cu membri numiți, la un parlament ales care stabilește agenda politică a Uniunii Europene[3].

Actul privind alegerea reprezentanților în Parlamentul European prin sufragiu universal direct a fost semnat la Bruxelles, la 20 septembrie 1976. În urma ratificării actului de către toate statele membre, acesta a intrat în vigoare în iulie 1978, primele alegeri având loc la 7 și 10 iunie 1979.

În temeiul art. 10 și 11 din Actul din 1976 privind alegerea membrilor Parlamentului European prin vot universal direct [4] – astfel cum a fost modificat prin Decizia 2002/772/CE, Euratom a Consiliului, alegerile pentru Parlamentul European au loc în aceeași perioadă, care începe într-o joi dimineață și se încheie duminica următoare; data și orele exacte fiind stabilite de fiecare stat membru.

Prin Decizia (UE, Euratom) 2018/767 a Consiliului din 22 mai 2018 perioada privind alegerea membrilor Parlamentului European prin vot universal direct s-a stabilit între 23 și 26 mai 2019.

Procedurile pentru alegerea Parlamentului European sunt reglementate atât de legislația europeană, care definește normele comune pentru toate statele membre, cât și de dispoziții naționale specifice, care variază de la un stat membru la altul.

Alegerile europarlamentare din mai 2019 vor avea ca rezultat un Parlament European cu 705 membri, față de 751 în prezent. Diferența este dată de ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană – dintre actualele 73 de mandate europarlamentare deținute de britanici, 46 vor dispărea, iar celelalte 27 vor fi repartizate acelor state membre care sunt subreprezentate în legislativul UE[5].

Deși sunt aleși fiecare în țara lor, deputații din Parlamentul European formează grupuri politice bazate pe o platformă și o identitate comune, ceea ce le crește influența. Normele parlamentare impun ca fiecare grup să aibă cel puțin 25 de deputați și să reprezinte cel puțin un sfert din statele membre ale Uniunii. În prezent, în Parlamentul European sunt opt grupuri[6].

2. Legislație europeană și instrumente juridice internaționale

Dreptul de a vota la alegeri este un drept fundamental comun tradițiilor constituționale ale statelor membre ale Uniunii Europene și recunoscut de tratatele europene ca fiind legat de dreptul la participare politică.

Tratatele fondatoare prevedeau că deputații în Parlamentul European vor fi numiți inițial de parlamentele naționale, stipulând însă alegerea prin vot universal direct[7]. Această prevedere a fost pusă în aplicare de către Consiliu înainte de primele alegeri directe din 1979 prin Actul din 20 septembrie 1976 privind alegerea membrilor Parlamentului European prin vot universal direct.

În 1992, Tratatul de la Maastricht[8] a prevăzut că alegerile trebuie să se desfășoare în conformitate cu o procedură uniformă și că Parlamentul European ar trebui să elaboreze o propunere în acest sens, pe care Consiliul să o adopte în unanimitate.

Deoarece Consiliul nu a reușit să se pună de acord asupra niciunei propuneri, Tratatul de la Amsterdam[9] a introdus posibilitatea de a stabili „principii comune”. Actul din 1976 a fost modificat în consecință prin Decizia 2002/772/ CE, Euratom a Consiliului din 25 iunie și 23 septembrie 2002, care a introdus principiile reprezentării proporționale și incompatibilității dintre mandatele naționale și cele europene.

Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene[10] consacră „Dreptul de a alege și de a fi ales în Parlamentul European”, art. 39 stipulând: „1) Orice cetățean al Uniunii are dreptul de a alege și de a fi ales în cadrul alegerilor pentru Parlamentul European, în statul membru în care acesta își are reședința, în aceleași condiții ca și resortisanții acestui stat. 2) Membrii Parlamentului European sunt aleși prin vot universal direct, liber și secret”.

Sediul principal al dreptului de vot în Uniunea Europeană îl regăsim în prezent în articolul 20 al Tratatului Fundamental al Uniunii Europene, care în primul său alineat reglementează cetățenia europeană, iar în cel de-al doilea alineat prevede că cetățenii Uniunii au drepturile și obligațiile prevăzute în tratate, enumerând printre acestea și „dreptul de a alege și de a fi aleși în Parlamentul European, precum și la alegerile locale în statul membru unde își au reședința, în aceleași condiții ca și resortisanții acestui stat”.

În conformitate cu art. 22 alin. (2) din TFUE, „orice cetățean al Uniunii care își are reședința într-un stat membru și care nu este resortisant al acestuia are dreptul de a alege și de a fi ales la alegerile pentru Parlamentul European în statul membru în care își are reședința”[11].

Normele de punere în aplicare a acestui drept au fost adoptate prin Directiva 93/109/CE din 6 decembrie 1993[12], modificată prin Directiva 2013/1/UE a Consiliului din 20 decembrie 2012[13].

La nivelul Consiliului Europei[14], preocuparea de a stabili anumite standarde în materia sistemelor și drepturilor electorale se derulează prin Comisia Europeană pentru Democrație prin Drept (Comisia de la Veneția) și Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului prevede – în art. 3, că statele contractante „se angajează să organizeze, la intervale rezonabile, alegeri libere cu scrutin secret, în condiții care să asigure libera exprimare a opiniei poporului privind alegerea corpului legislativ”.

Curtea europeană a drepturilor omului a atins problema drepturilor electorale într-o manieră proprie, mai restrictivă, așa cum o impune principiul subsidiarității sistemului Convenției.

În interpretarea Curții, fiecare sistem electoral trebuie să asigure exercitarea liberă a drepturilor electorale, care formează baza acestei expresii libere a alegerii: dreptul de vot și dreptul de a fi ales.

Dreptul la alegeri libere a fost interpretat de la început ca incluzând dreptul de vot și dreptul de a candida la o funcție eligibilă. Câmpul de aplicare al art. 3 din Protocolul nr. 1 este destul de restrâns: protecția acestuia nu se extinde decât asupra alegerilor legislative, nu și asupra alegerilor locale sau consultărilor populare (referendumuri). Din 1999, alegerile pentru Parlamentul European au fost incluse, de către Marea Cameră a Curții, în acest câmp de aplicare: lipsa organizării alegerilor europene în Gibraltar, de către autoritățile britanice, a fost considerată o violare a acestui articol[15].

Comisia Europeană pentru Democrație prin Drept – în cuprinsul Codul bunelor practici în materie electorală[16], a identificat cele cinci principii fundamentale care stau la baza patrimoniului electoral european, respectiv „sufragiul universal, egal, liber exprimat, secret și direct”, statuând totodată că „alegerile trebuie organizate în mod periodic”.

Prevederi comune în vigoare privind alegerea membrilor Parlamentului European

a) Dreptul resortisanților străini de a alege și de a fi aleși

Orice cetățean al Uniunii care își are reședința într-un stat membru și care nu este resortisant al acestuia are dreptul de a alege și de a fi ales la alegerile pentru Parlamentul European în statul membru în care își are reședința.

b) Procedură electorală

Alegerile trebuie să fie bazate pe reprezentarea proporțională și să folosească fie sistemul de liste, fie votul unic transferabil (Decizia Consiliului 2002/772/CE, Euratom).

c) Incompatibilități

Mandatul de membru al Parlamentului European este incompatibil cu cel de membru al Comisiei, judecător, avocat general sau grefier al Curții de Justiție, membru al Curții de Conturi, membru al Comitetului Economic și Social, membru al comitetelor sau al altor organisme stabilite ca urmare a tratatelor comunitare cu scopul de a gestiona fondurile comunitare sau de a îndeplini o sarcină administrativă permanentă și directă, membru al consiliului de administrație sau angajat al Băncii Europene de Investiții și, în general, funcționari sau agenți în activitate ai instituțiilor Comunităților Europene sau ai organismelor specializate atașate acestora. Decizia Consiliului din 2002 a adăugat noi incompatibilități: membru al Tribunalului de Primă Instanță, membru al consiliului director al Băncii Centrale Europene, Ombudsman al Comunităților Europene și, desigur, membru al unui parlament național[17].

La aceste norme comune se adaugă dispozițiile din legislațiile naționale, care diferă uneori semnificativ, neexistând un sistem de vot unic adoptat la nivelul Uniunii Europene.


[1] Selejan-Guțan Bianca, Sisteme și drepturi electorale în jurisprudența Curții Europene a drepturilor Omului – principii și reguli, în Universul Judiciar nr. 4/2017, p. 1.

[2] http://www.europarl.europa.eu, Fișe descriptive despre Uniunea Europeană, Parlamentul European: competențe.

[3] www.europarl.europa.eu/factsheets/ro; Parlamentul European- context istoric, Fișe tehnice UE-2019.

[4] Publicat în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. L 278 din 8 octombrie 1976.

[5] http://www.europarl.europa.eu.

[6] Grupurile Politice din PE : Grupul Partidului Popular European (Creștin Democrat); Grupul Alianței Progresiste a Socialiștilor și Democraților din Parlamentul European; Conservatorii și Reformiștii Europeni; Grupul Alianței Liberalilor și Democraților pentru Europa ;; Grupul Confederal al Stângii Unite Europene/Stânga Verde Nordică; Grupul Verzilor/Alianța Liberă Europeană; Grupul Europa Libertății și Democrației Directe; ; Europa Națiunilor și Libertății .

[7] www.europarl.europa.eu/factsheets/ro Parlamentul European: Procedura electorală, Fișe tehnice UE-2018.

[8] Tratatul de la Maastricht a marcat începutul transformării Parlamentului în colegiuitor. Tratatul de la Maastricht i-a acordat Parlamentului competența de a aproba componența finală a Comisiei, ceea ce a constituit o etapă importantă în ceea ce privește controlul politic al Parlamentului asupra executivului Uniunii Europene.

[9] Tratatul de la Amsterdam a extins procedura de codecizie la majoritatea domeniilor legislative și a reformat-o, plasând Parlamentul în calitate de colegiuitor pe picior de egalitate cu Consiliul.

[10] Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene – adoptată la 7 decembrie 2000, la Nisa, a avut –încă de la semnare statut de Declarație, nefiind, prin urmare, obligatorie din punct de vedere juridic, dar având rolul de punct de reper și de recomandare. Statutul Cartei s-a schimbat odată cu Tratatul de la Lisabona, semnat în 2007 și intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, care prevede această modificare în art. 6 alin. (1): „Uniunea recunoaște drepturile, libertățile și principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adaptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, care are aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor”. Prin această prevedere, începând cu 1 decembrie 2009, Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene a devenit obligatorie pentru instituțiile Uniunii Europene și pentru statele membre.

[11] Conceptul de reședință diferă însă de la un stat membru la altul. Anumite state (Estonia, Finlanda, Franța, Germania, Polonia, România și Slovenia) impun ca alegătorii să își aibă domiciliul sau reședința stabilă pe teritoriul electoral, altele (Cipru, Danemarca, Grecia, Irlanda, Luxemburg, Slovacia, Suedia și Regatul Unit) le impun să locuiască în mod obișnuit acolo, iar altele (Belgia și Republica Cehă) cer ca alegătorii să fie înscriși în registrul de evidență a populației.

[12] Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 329 din 30.12.1993.

[13] Publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 26 din 26 ianuarie 2013.

[14] Consiliul Europei este o organizație internațională, interguvernamentală și regională care reunește toate statele democratice ale Uniunii Europene precum și alte state din centrul și estul Europei. Consiliul Europei este independent de Uniunea Europeană, și este diferit și de Consiliul European sau de Consiliul Uniunii Europene.

[15] CEDO, Matthews c. Royaume-Uni, 1999: reclamanta se plângea împotriva legii interne care excludea Gibraltarul din teritoriul Regatului Unit în care acesta se obliga să organizeze alegeri pentru Parlamentul European. Curtea a explicat în detaliu de ce Parlamentul European trebuie considerat „organ legislativ” în sensul art. 3 (bazându-se în special pe principiul primatului dreptului comunitar asupra dreptului național și pe natura sui generis a Comunității europene în epoca respectivă), cauza invocată și prezentată de Selejan-Guțan Bianca, Sisteme și drepturi electorale în jurisprudența Curții Europene a drepturilor Omului – principii și reguli.

[16] Document adoptat în cadrul celei de-a 52-a Sesiuni Plenare (Veneția, 18-19 octombrie 2002).

[17] www.europarl.europa.eu/factsheets/ro Parlamentul European: Procedura electorală, Fișe tehnice UE – 2018.

Alegeri europene: reguli europene și naționale. Scurte considerații privind cadrul legislativ al alegerilor pentru Parlamentul European was last modified: martie 5th, 2019 by Anca Niță

Numai utilizatorii autentificați pot scrie comentarii