Vocația jurisprudenței Curții Constituționale de a fi izvor de drept

3. 3. Este jurisprudența Curții Constituționale izvor formal de drept?

Efectele juridice ale deciziilor Curții Constituționale sunt prevăzute în art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală. Textul constituțional prevede că deciziile Curții sunt general obligatorii de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României și au putere numai pentru viitor. În ceea ce privește caracterul general obligatoriu al deciziilor, acesta se extinde asupra tuturor subiectelor de drept. Menționăm, totodată, că termenul de jurisprudență, utilizat pentru a defini practica jurisdicțională a Curții Constituționale și care înglobează toate deciziile instanței de contencios constituțional este corespondentul termenului de jurisprudență a instanțelor judecătorești. În literatura de specialitate s-a observat că rolul jurisprudenței este acela de a interpreta și aplica la cazuri concrete legea. Activitatea judecătorului este guvernată de două mari principii: a) el se pronunță întotdeauna în cauza pe care o judecă și nu are dreptul să stabilească dispoziții generale în afara speței particulare ce se deduce în fața sa; b) un judecător, potrivit cu regulile de organizare judecătorească din țara noastră, nu este, în general, legat de hotărârea, într-o cauză similară, pronunțată de un alt judecător și nici chiar de hotărârile sale anterioare^[20]. Din această perspectivă, concluzia este clară: în principiu, jurisprudența instanțelor judecătorești, indiferent care ar fi gradul acestora de jurisdicție, nu poate avea caracter creator, nu poate fi izvor de drept^[21].

Nimic nu împiedică, însă, ca două sau mai multe instanțe de judecată să ajungă la soluții unitare în interpretarea și aplicarea unui text de lege, așa cum corect s-a menționat în literatura de specialitate^[22]. Există, însă, o situație specială în privința competenței instanței supreme. Art. 126 alin. (3) din Constituție precizează că „Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale”. Cum suprema instanță își exercită această atribuție constituțională, dezvoltată prin dispozițiile Codului de procedură civilă și ale Codului de procedură penală, prin decizii, ca acte procedurale care îi completează jurisprudența, se impune concluzia logică că jurisprudența acesteia, în materia recursului în interesul legii, întrunește calitățile și are funcțiile de izvor formal al dreptului. Decizia pe care o pronunță Înalta Curte se bucură de autoritate de lucru interpretat, dar nu are o legătură formală cu spețele judecate anterior de diferite instanțe care au dat hotărâri neunitare. Pentru a ajunge la o soluție, ca urmare a sesizării sale cu judecarea unui recurs în interesul legii, Înalta Curte nu va judeca fondul proceselor, ci va hotărî modul de interpretare în viitor a conținutului unei anumite dispoziții legale. Aceste soluții interpretative, constante și unitare sunt invocate uneori ca precedente judiciare în activitatea judecătorească, pe baza lor soluționându-se cauzele cu care sunt învestite instanțele de judecată. Pentru acest motiv, se consideră că soluția interpretativă dată de suprema instanță se poate înscrie în rândul izvoarelor secundare de drept^[23]. Caracterul constituțional al deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție pe calea recursului în interesul legii este confirmat de Curtea Constituțională^[24].

Cât privește vocația deciziilor Curții Constituționale de a fi izvoare formale ale dreptului, trebuie să se țină seama, după părerea noastră, de tipologia acestora, care decurge din dispozițiile constituționale referitoare la competențele instanței de contencios constituțional. La această tipologie, urmează să adăugăm deciziile interpretative pronunțate de Curte și care nu își găsesc un temei legal nici în Constituție, nici în Legea nr. 47/1992, dar s-au impus printr-o jurisprudență constantă și bogată, impunându-se datorită timidității sau pasivității doctrinei de specialitate.

Nu există nicio îndoială că deciziile instanței de contencios constituțional pronunțate pe calea excepției de neconstituționalitate prezintă caracteristici ale precedentului judiciar^[25]. O astfel de decizie, fiind general obligatorie, este evident că va trebui să țină seama de ea, în viitor, instanțele de judecată, Parlamentul, Guvernul și toate celelalte autorități ale administrației publice, Președintele României, cei care își desfășoară activitatea în diferite profesii judiciare, etc. Nu putem să pierdem, totuși, din vedere, că obligația transmisă prin decizia Curții Constituționale tuturor destinatarilor săi, constă în „îndemnul” ca aceștia să se conformeze dispoziției Constituționale^[26]. Este adevărat că în literatura de specialitate, unii autori au conferit deciziilor Curții Constituționale calitate de izvor formal de drept^[27].

Problema este însă mult mai complicată și mai nuanțată. Chiar Curtea a decis, în mod constant, că în soluționarea cauzelor a căror constituționalitate a fost contestată în fața ei, aceasta nu are rolul unui legiuitor pozitiv. Ceea ce face Curtea, este doar să dezlege o problemă de drept, arătând care este înțelesul corect al normei constituționale și în ce constă caracterul neconstituțional al unei dispoziții legale cuprinsă într-o lege, ordonanță a Guvernului sau hotărâre a Parlamentului. Este discutabilă opinia potrivit căreia decizia Curții Constituționale face corp comun cu textul Constituției, pe care o interpretează^[28]. Dacă am admite această opinie ar însemna că decizia plenului Curții Constituționale – o autoritate publică constituită prin voința Adunării Constituante – se înfrățește cu voința și concepția originară a puterii constituante, care a luat naștere din votul suveran al poporului român. O astfel de opinie este un ”delict de maiestate” la adresa poporului suveran.

Deciziile de neconstituționalitate pronunțate de Curtea Constituțională în exercitarea controlului constituționalității legilor, înainte de a fi promulgate de Președintele României au, din punct de vedere formal, caracter general obligatoriu, dar ele sunt destinate de fapt, Președintelui, obligându-l să nu le mai promulge și Parlamentului, care este obligat să reexamineze dispozițiile legale cărora instanța de contencios constituțional le-a infirmat constituționalitatea. În cazul acestora, este mai greu să se susțină vocația lor de a fi izvor formal al dreptului. Cât privește considerentele cuprinse în deciziile Curții, considerăm că acestea pot fi asimilate doctrinei.

Pentru a încheia succintele noastre comentarii privind acceptarea jurisprudenței Curții Constituționale ca izvor formal al dreptului român, considerăm că o dezbatere mai largă a acestei problematici ar fi binevenită pentru teoria și practica dreptului.

DOWNLOAD FULL ARTICLE