Vocația jurisprudenței Curții Constituționale de a fi izvor de drept

Problema identificării izvoarelor formale ale dreptului a căpătat nu de mult, un contur nou, în contextul dinamicii și constituționalizării ramurilor juridice și al aplicării normelor de drept la noi realități sociale, al căror conținut interesează nu numai pe Legiuitorul român și instanțele judecătorești naționale, ci și parteneri statali externi, aflați în raporturi de colaborare instituțională cu statul român. Constituția a prevăzut această conlucrare între autorități publice naționale și diferite subiecte de drept internațional public (state suverane și organizații internaționale), consacrând în art. 11 alin. (2) că „Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”. De asemenea, art. 20 alin. (1) din Constituție instituie principiul potrivit căruia „dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte”. În virtutea acestor reglementări, „lista” clasică a izvoarelor formale ale dreptului s-a extins cu dispoziții cuprinse în unele convenții internaționale cu rezonanță ridicată în sistemul juridic român, precum și cu jurisprudența CEDO și nu numai. De asemenea, jurisprudența de aproape 25 de ani a Curții Constituționale oferă Legiuitorului, instanțelor judecătorești, ca și teoriei juridice teme de reflecție asupra dinamicii izvoarelor dreptului. Acesta este motivul pentru care conceptul de izvor formal al dreptului, se cere reanalizat și adaptat unei noi gândiri și practici juridice.

În ceea ce urmează, ne-am propus să abordăm problematica unei teorii generale a izvoarelor dreptului și, în acest cadru, să ne referim succint la vocația deciziilor Curții Constituționale de a fi izvoare formale de drept.

1. 1. Conceptul de izvor formal de drept

Problematica izvoarelor formale ale dreptului este legată în mod firesc de noțiunea de drept pozitiv. Aceasta este concepția promovată de Giorgio del Vecchio în lucrarea „Lecții de filozofie juridică” Autorul italian arată că fiecare popor are în mod necesar un drept pozitiv propriu, ce corespunde voinței sale preponderente, iar modurile de manifestare ale acestei voințe sociale predominante, se numesc izvoarele dreptului^[1]. Dreptul pozitiv se prezintă fie sub forma cutumelor, fie sub forma unor reguli scrise, codificate în mod conștient și rațional de Legiuitor, indiferent care ar fi competența normativă a acestuia. Instanța de judecată are astfel la dispoziție cutuma, uzanța, obiceiurile sau, dimpotrivă, o normă juridică scrisă, cu valoare general obligatorie, opozabilă erga omnes, și cunoscută, cel puțin prezumat de către toți destinatarii săi. Norma scrisă face, în principiu, inoperantă cutuma, având avantajul, față de acesta, că este clară, concisă, sigură, predictibilă și oficial cunoscută^[2]. În activitatea de judecată, judecătorul va alege și aplica norma de drept pe care Legiuitorul i-o pune la dispoziție sau, după caz, cutuma. Referitor la acest aspect, del Vecchio precizează că regula de drept suferă, în actul de aplicare judecătorească, un anumit proces de clarificare și o oarecare dezvoltare și că judecătorul care o aplică trebuie să-i prindă și să-i aprofundeze înțelesul, cu mult mai mult decât acela care trebuie să o urmeze într-un caz simplu și necontestat^[3]. Să înțelegem de aici că sub lupa interpretării date de judecător, norma de drept aplicabilă unei spețe concrete își schimbă conținutul normativ, se modelează pe particularitățile unui raport juridic conflictual care opune două părți cu interese juridice contradictorii. Potrivit lui del Vecchio, prin acest proces particularizat de interpretare și aplicare a normei juridice la un raport juridic concret, activitatea judecătorească duce, înainte de toate, la formularea acelor norme care erau, o spune autorul citat, latente sau implicite în logica sistemului social efectiv în vigoare^[4]. Norma de drept pozitiv rămâne intactă iar judecătorul „creează” pe baza ei o altă normă pe care o aplică în speța pe care o judecă, după care aceasta este convertită, printr-o practică judiciară relativ îndelungată, în precedent. Este apoi latitudinea aceluiași judecător sau a altuia, să preia precedentul judiciar și să-l aplice la o altă speță asemănătoare. Se formează, în felul acesta, o jurisprudență cu vocație de izvor formal a dreptului.

În doctrina de drept civil mai veche din țara noastră, prin izvoarele dreptului s-a înțeles modurile de stabilire a regulilor de drept, acestea fiind: creatoare și interpretative^[5]. În opinia autorilor citați, izvoarele creatoare au menirea de a crea noi norme juridice, acestea fiind cutuma și legea. Izvoarele interpretative au rolul de a completa regulile de drept deja stabilite. În opinia acestora, sunt izvoare interpretative, doctrina și jurisprudența.^[6] Cât privește jurisprudența – aceasta interesându-ne în mod deosebit – autorii menționați arată că aceasta este constituită de hotărârile pe care le dau instanțele judecătorești ( judecătorii, tribunale, Curți de Apel și mai ales Curtea de Casație) în cauzele deduse judecății acestora.^[7] Pentru un alt civilist român – Matei B. Cantacuzino – , „judecătorii descoperind, interpretând și aplicând soluțiunile din lege, le interpretează numai cu privire la cazul concret a cărui dezlegare e supusă judecății lor, fără a se putea lega pe ei însuși, nici pe alți judecători de a da acelorași norme aceeași interpretare în conflicte viitoare”^[8]. Același autor arată că „jurisprudența, adică aplicarea legilor, nu e decât experiență: ea poate demonstra defectele unei norme legale precise, dar nu o poate înlocui când există, printr-o alta mai bună, căci mai presus de interesele speciale există interesul general, ca legile să fie respectate și aplicate în mod uniform pentru toți”^[9]. Pe cale de interpretare a unei norme juridice, judecătorul completează opera Legiuitorului și formează o normă nouă aplicabilă într-o speță concretă, în spiritul voinței legislative a Parlamentului.^[10] Desigur, această normă devine, prin aplicare repetată în spețe asemănătoare, izvor de drept sub forma precedentului judiciar.

În doctrina juridică recentă, se arată că normele juridice (scrise) nu se prezintă în formă nudă. Lor le este caracteristică o anumită formă exterioară, care poartă și denumirea de izvor formal sau formă de exprimare a normei de drept^[11]. Se poate vorbi, în general de izvoare formale ale dreptului, dar este necesar să acceptăm că fiecare ramură a dreptului are și izvoare speciale^[12]. În privința identificării acestora, doctrina s-a pronunțat: în statele care aparțin, din punct de vedere al civilizației juridice, familiei de drept romano-germanic, din care face parte și țara noastră, sunt admise două clase de izvoare formale: legea și cutuma, ca izvoare indiscutabile și jurisprudența și doctrina, ca izvoare discutabile^[13].

În privința jurisprudenței, ca izvor de drept, în literatura de specialitate s-a mai arătat că în numeroase sisteme de drept, pornindu-se de la considerentul că instanțele de judecată cu ocazia soluționării unor cauze sunt puse în situația de a preciza sensul legii când acesta este întunecat, sau de a completa și suplini lipsa unor reglementări, se admite ca o hotărâre judecătorească, mai ales când este dată de instanțele superioare, să devină obligatorie în soluționarea unor cauze similare viitoare^[14].

2. 2. Câteva aspecte privind competența Curții Constituționale^[15]

Competența instanței de contencios constituțional este configurată în art. 146 din Constituție, astfel cum a fost revizuită în 2003, ale cărei prevederi sunt dezvoltate de Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale^[16]. Din analiza textelor constituționale și legale referitoare la competența Curții Constituționale, precum și din jurisprudența sa, rezultă că această autoritate jurisdicțională exercită un control de legalitate și nu unul de oportunitate^[17]. Curtea Constituțională statuează numai asupra problemelor de drept. Ca atare, în soluționarea cauzelor ce i-au fost remise, potrivit art.146 lit. a) și d) din Constituție, Curtea trebuie să se limiteze la verificarea conformității constituționale a dispozițiilor legale, cu a căror neconstituționalitate este sesizată^[18]. În jurisprudența sa, Curtea a decis în mod constant că în cadrul competenței sale, aceasta nu are dreptul să-și asume, prin deciziile pe care le pronunță, rolul de legiuitor pozitiv. În îndeplinirea atribuțiilor sale, Curtea se poate pronunța numai asupra caracterului constituțional al reglementării ce face obiectul controlului său constituțional^[19].