Violența economică – viciu de consimțământ la încheierea actelor juridice civile?

Poziția dominantă, deși nu este prohibită, în principiu, dar dacă o astfel de poziție este utilizată în mod abuziv, spre exemplu, exploatând și profitând de starea de dependență economică a partenerilor comerciali care nu au alternative de a contracta, constituie potrivit prevederilor art. 101 și 102 ale Tratatului U.E. și Legii nr. 21/1996 a concurenței o practică anticoncurențială interzisă și sancționabilă. Spre exemplu, legislația românească a concurenței consideră, printre alte manifestări, că exploatarea stării de dependență economică a unui agent economic (partener contractual) și care nu dispune de o soluție alternativă în condiții echivalente, de către o întreprindere aflată în poziție dominantă constituie un abuz de poziție dominantă, comportament interzis și sancționabil^[16]. Or, utilizarea abuzivă a unei poziții dominante, cu ocazia încheierii unor contracte cu partenerii economici(profesioniști, de regulă) ori cu consumatorii de către cel aflat într-o astfel de poziție, ar putea fi calificată ca o expresie a violenței economice, care ar trebui consacrată în mod neechivoc ca fiind un viciu de consimțământ.

4. Starea de necesitate și violența

Astfel cum am menționat la începutul analizei noastre, legiuitorul român asimilează, în anumite circumstanțe, starea de necesitate cu violența, asimilare condiționată, însă, de împrejurarea ca cealaltă parte să fi profitat de respectiva stare de fapt.

Pentru a răspunde la întrebarea ce se înțelege prin stare de necesitate, vom apela la definiția lexicală, potrivit căreia aceasta poate fi calificată drept „împrejurare sau complex de împrejurări de fapt de natură a constrânge o persoană să consimtă la încheierea unui act juridic ori să săvârșească un fapt juridic (pe care nu l-ar fi consimțit ori nu l-ar fi săvârșit) în scopul de a evita sau de a limita consecințele unui pericol grav și iminent care amenință viața, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a alei persoane apropiate, bunurile ale sale sau ale altei persoane, pericol ce nu poate fi înlăturat altfel”^[17].

Față de această definiție, de maximă cuprindere (generalitate) se impune a remarca situația că legislația civilă actuală – spre deosebire de cea penală (a se vedea prevederile art. 20 C. pen.) care conține o definiție specifică raporturilor de drept penal a stării de necesitate – nu oferă o definiție specifică unei astfel de situații de fapt, cu toate că ea poate avea importante efecte și implicații juridice. Singura referire, într-o oarecare măsură explicativă, vizând semnificația și conținutul noțiunii de stării de necesitate este aceea a textului art. 1361 C. civ., din care se poate desprinde ideea că acea persoană care „a distrus sau a deteriorat bunurile altuia pentru a se apăra pe sine ori bunurile proprii de un prejudiciu ori pericol iminent este obligat să repare prejudiciul cauzat, potrivit regulilor aplicabile îmbogățirii fără justă cauză”, poate fi considerată că a acționat în stare de necesitate. Din păcate, pentru economia studiului nostru, prevederea legală citată nu este îndestulătoare deoarece are în vedere un aspect particular al problematicii răspunderii civile delictuale, pentru fapta proprie și nu acela al condițiilor de validitate impuse de lege pentru încheierea actelor juridice.

Sugestivă în acest context al analizei înțelesului stării de necesitate este o decizie a Curții de casație din Franța, pronunțată într-o speță celebră din 1887, privind cazul unei nave eșuate în mare și a unui remorcher care a profitat de situație impunând un preț mult mai mare decât cel practicat în mod obișnuit, speță în care Curtea a reținut faptul că circumstanțele care l-au determinat pe căpitanul unui vas să accepte condițiile pe care nu le-ar fi acceptat niciodată dacă nava sa nu este în pericol, constituie viciul violenței^[18]. Ulterior, această chestiune și-a găsit și o reglementare legală, fiind consacrată de Legea din 29 aprilie 1916 privind salvarea maritimă și, ulterior, de Codul de transport, care prevedea faptul că „un contract sau anumite cauze pot fi anulate sau modificate, dacă:

1. Contractul este încheiat sub o presiune abuzivă sau sub influența unui pericol și clauzele sale nu sunt echitabile;
2. Dacă plata convenită conform contractului este prea mare sau prea mică pentru serviciile efectiv prestate”^[19].

Desigur, situațiile în care starea de necesitate poate și trebuie asimilată cu violența – viciu de consimțământ pot fi mai numeroase și diverse.

În opinia noastră, din litera și sensul prevederilor art. 1218 Cod civil, intitulat „starea de necesitate”, se desprinde ideea că printr-o astfel de situație de fapt trebuie să avem în vedere acele situații excepționale(asemănătoare cazurilor de forță majoră și/sau de cazuri fortuite) în care, o parte a unui act juridic este constrânsă, sub aspect psihic-volițional, să încheie acel act, pentru a preîntâmpina, înlătura ori limita un pericol iminent la adresa sa ori vizând bunurile proprii ori chiar ale altuia, în condițiile în care cocontractantul, fără să fi contribuit ori să fi determinat starea de necesitate, de rea-credință fiind, a profitat de limitarea libertății de a contracta a acelui afectat. Așadar, așa cum s-a remarcat în doctrină^[20], nu starea de necesitate constituie în sine o cauză de viciere a consimțământului ci doar împrejurarea și faptul că terțul contractant profită în mod neonest și abuziv de lipsa de alternativă a celui afectat de împrejurările care l-au silit să contracteze. Suntem de părere că, în astfel de situații, contractanții care profită de presiunea pe care o poate genera o situație ori stare de necesitate asupra unei persoane se fac responsabil de exercitarea abuzivă a dreptului de contracta (a se vedea prevederile art. 1169 și 1170 C. civ.) faptă care este contrară principiului consacrat de art. 15 C. civ., privind interzicerea abuzului de drept.

 5. Violența economică sau leziune?

O altă întrebare firească care se poate pune, în logica acestui studiu, este și aceea în ce măsură abuzul de starea de dependență a uneia dintre părțile contractante față de cealaltă și obținerea, pe cale de consecință, a unui avantaj excesiv poate prezenta puncte comune cu viciul de consimțământ al leziunii?

Pentru a putea oferi un răspuns cât mai corect, din punct de vedere logic și juridic, este necesar să avem ca premiză definiția legală a leziunii, definiție pe care o regăsim în cuprinsul art. 1221 C. civ., care stabilește că ne aflăm în prezența acestui viciu de consimțământ, atunci când „una dintre părți, profitând de starea de nevoie, de lipsa de experiență ori de lipsa de cunoștințe a celeilalte părți, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane o prestație de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestații”.

Dacă anterior modificărilor operate în virtutea Codului civil din 2011, leziunea afecta doar actele juridice încheiate de către minori, sub imperiul noilor reglementări, aceasta poate afecta și actele juridice încheiate de majori.

În ipoteza actelor juridice lezionare încheiate de către majori dar și de către minori, în structura leziunii regăsim atât un element obiectiv reprezentat de existența unei disproporții evidente între prestațiile reciproce ale părților, cât și un element subiectiv, care constă în aceea că una dintre părți profită de starea de nevoie, lipsa de experiență sau de cunoștințe a cocontractantului. Așadar, se impune a reține că, și în prezența unui astfel de viciu de consimțământ, ca și în cazul violenței ocazionate de o stare de necesitate, cocontractantul lezionar are o atitudine psihică abuzivă și speculativă, care trebuie subsumată relei-credințe și contrară exigentelor art. 14 C. civ.

După cum se poate reține din definiția pe care o dă legiuitorul francez și în cazul violenței economice, ca și în ipoteza leziunii, la fundamentarea reglementării se are în vedere intenția cocontractantului de obținere, pe care contractuală, a unui avantaj excesiv, respectiv producerea unei disproporții nejustificate între prestațiile reciproce ale părților. Așadar, în ceea ce privește elementul obiectiv, similitudinea pare să existe între cele două vicii supuse analizei paralele, cu atât mai mult cu cât, atât în cazul leziunii cât și în acela al violenței economice persoana care poate fi vinovată de astfel de comportamente are ca suport factual starea de nevoie în care se poate afla victima acelor comportamente.

Distincția esențială între cele două tipuri de vicii de consimțământ, credem noi, ar trebui să determine, în bună măsură, elementul subiectiv care trebuie să preceadă ori să însoțească comportamentele care pot intra în conținutul obiectiv al fiecăreia dintre ele.

După cum am subliniat în cele precedente leziunea, sub aspectiv intențional presupune profitarea de starea de nevoie/lipsa de experiență/lipsa de cunoștințe a persoanei cu care se încheie actul, deci o exploatare a unui context pe care nu îl generează, dar de care profită partea, putând chiar aprecia că în astfel de situații, se poate reține o intenție specială ori calificată a părții care a generat leziunea.

Spre deosebire de leziune violența economică, deși uneori poate avea ca suport și existența unei stări de nevoie foarte acute și presante, presupune sub aspect psihic-volițional o constrângere pe care o exercită partea care abuzează de starea de dependență, stare care o situează pe o poziție parte dominată ori dependentă de partea abuzivă. Așadar, în cazul violenței economice motivul determinant care ar sta la baza exprimării consimțământului la încheierea actului afectat de către un astfel de viciu juridic este o temere justificată, pe care una dintre părți o induce fără drept, celeilalte, obținând pe cale de consecință, un avantaj injust relativ la unele chestiuni ori prestații esențiale ale contractului(spre exemplu, cu privire la nivelul prețului, cantităților de bunuri, condițiilor de livrare, garanții etc.).

Opiniem că prin definiția pe care o dă violenței economice, că legiuitorul francez a intenționat să o delimiteze de leziune, încadrând-o în mod firesc în sfera generală a viciului de consimțământ al violenței.

6. Concluzii

Reglementarea de sine stătătoare a viciului violenței economice de către legiuitorul francez, cu toate particularitățile pe care am încercat să le identifică și să le prezentăm în cadrul acestei succinte analize a unei reglementări relativ recente din dreptul francez (analiză care, de altfel, așa după cum este rezonabil, nu și-a propus să fie una exhaustivă) umple, din punctul nostru de vedere, un vid legislativ, demers la care jurisprudența și doctrina franceză și-au adus o reală contribuție.

Față de considerentele pe care le-am expus în cadrul acestui studiu și raportat la ipotezele variate pe care le naște practica, apreciem a fi necesară și utilă reglementarea acesteia varietăți de violență și în legislația noastră, deoarece noile realități social-economice generate de manifestările specifice economiilor de piață integrate în piața unică europeană – dar nu numai în această piață – pot genera ori facilita astfel de comportamente care pot avea ca efect vicierea consimțământului subiectelor de drept aflate în situații de dependență economică, și nu numai de acest fel, față de partenerii contractuali. Astfel, așa cum am arătat în cele ce preced aceste concluzii, exploatarea abuzivă a unei poziții dominante, atitudine care nu îi conferă partenerului contractual dominat o soluție alternativă, cu ocazia încheierii unor contracte cu astfel de parteneri, poate îmbrăca forma și consecințele unui viciu de consimțământ pe care am putea să-l calificăm drept violență economică.

Necesitatea și utilitatea unei astfel de noi reglementări în dreptul român ar trebui să se fundamenteze tocmai pe constrângerea psihică pe care poate genera temerea justificată că refuzul de a contracta, în condițiile impuse de partenerul dominant, a celui aflat într-o situație de dependentă economică, poate să-i atragă acestuia din urmă cele mai severe consecințe social-economice (blocaj economic, insolvență, șomaj etc.). Așadar, apreciem că, de lege ferenda, cel puțin pentru argumentul invocat anterior, ar putea fi preluat modelul francez în ceea ce privește reglementarea acestui viciu de consimțământ, cu mențiunea că unul dintre remediile („tratamentele”) juridice care ar putea fi avute în vedere pentru înlăturarea consecințelor asupra actelor juridice civile afectate de viciul de consimțământ al violenței economice, ar trebui să nu fie exclusiv nulitatea relativă a acelor acte și eventuala solicitare de daune interese, ci și acelea aplicabile în cazul leziunii [a se vedea prevederile art. 1222 alin. (1) și (3) C. civ. român]. În acest sens, avem în vedere și posibilitatea victimei violenței economice de a opta pentru menținerea actului juridic afectat dar cu reducerea obligațiilor sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptățită sau reducerea propriei creanțe ori majorarea propriei obligații a părții aflată în poziție dominantă, după caz și după cum este posibil și util pentru realizarea necesarului echilibru contractual.