Vânzările succesive ale bunului – Garanţiile ascendente în ambianţa noului Cod civil

1. Observaţii introductive

Printre modificările majore aduse regimului garanţiilor vânzătorului în noul Cod civil se numără şi consacrarea expresă a existenţei unei garanţii ascendente pentru evicţiune. Prin angrenarea acestei garanţii, dacă acelaşi bun a fost revândut, oricare dintre subdobânditorii bunului pot acţiona în judecată pe vânzătorul anterior din şirul de vânzări consecutive, întrucât, conform art. 1706 NCC, „Vânzătorul este obligat să garanteze contra evicţiunii faţă de orice dobânditor subsecvent al bunului, fără a deosebi după cum dobândirea este cu titlu oneros ori cu titlu gratuit”.

Această posibilitate nu era interzisă în textele vechiului Cod civil de la 1865, însă nefiind consacrată expres, atât părţile, cât şi judecătorii erau reticenţi în ceea ce priveşte utilitatea sa.

Situaţia primului vânzător nu este îngreunată prin consacrarea legislativă a acestei acţiuni, întrucât vânzătorul iniţial este prin ipoteză dator să-l garanteze pentru evicţiune pe cumpărătorul intermediar. În schimb, situaţia cumpărătorului final se ameliorează considerabil, în cazurile în care autorul său direct (ultimul vânzător) este insolvabil, restituirea preţului ori reducerea acestuia putând fi obţinută de la vânzătorul iniţial, consecutiv evicţiunii.

Avantajele garanţiei ascendente (directe) se grupează în jurul ideii că aceasta evită multiplicarea acţiunilor în garanţie cu privire la acelaşi caz de evicţiune şi stopează şirul inutil şi costisitor de litigii antrenate de evicţiune. Întrucât cauza evicţiunii a fost prezentă la momentul primei vânzări, dacă ultimul vânzător ar fi condamnat la cererea celui din urmă achizitor şi nu ar exista această garanţie ascendentă, este de presupus că pârâtul ar chema ulterior în garanţie la rândul său, pe propriul său autor – vânzătorul intermediar – care va putea acţiona în garanţie pe cel de la care el însuşi a cumpărat şi tot astfel până la primul vânzător.

Garanţia ascendentă pentru evicţiune nu trebuie confundată cu cazurile de garanţie directă indivizibilă la care se referă art. 1697 NCC, conform căruia „Obligaţia de garanţie contra evicţiunii este indivizibilă între debitori”. Acest text legal se referă, dimpotrivă, la situaţiile transmiterii proprietăţii unui bun de către coproprietari (la poziţia „vânzător” figurând coproprietarii) ori la cazul decesului vânzătorului moştenit de succesori cu vocaţie universală. Indivizibilitatea între debitori asigură cumpărătorului dreptul de a antrena garanţia pentru evicţiune contra oricăreia dintre persoanele care figurează la poziţia „vânzător” în contractul de vânzare (garanţie directă, iar nu ascendentă), pentru a fi obligat integral la plata de despăgubiri, cu posibilitatea pârâtului de a se îndrepta în regres contra celorlalţi debitori. Or, garanţia ascendentă nu generează o solidaritate pasivă între vânzătorii succesivi ai bunului, această posibilitate nefiind prevăzută de legiuitor.

Mecanismul garanţiilor directe este relativ inedit pentru juriştii români, fiind necesar ca aceştia să se familiarizeze atât cu condiţiile sale de admisibilitate (1), cât şi cu efectele admiterii acestor acţiuni (2).

2. Condiţiile de admisibilitate ale garanţiei ascendente

În practică, sunt frecvente ipotezele în care bunul a făcut obiectul mai multor vânzări succesive. La prima vedere, situaţiile de acest tip respectă schema clasică a angajării responsabilităţii civile în garanţie. La dispoziţia ultimului cumpărător – care a înregistrat un prejudiciu rezultat din evicţiune – poate fi imaginată calea acţiunii în garanţie, pe temei contractual, împotriva vânzătorului său direct. În acest context pot apărea două neajunsuri: (i) repararea efectivă a prejudiciului şi recuperarea preţului să fie stopată de faptul că vânzătorul intermediar se dovedeşte insolvabil; (ii) cumpărătorul intermediar dovedeşte că motivul evicţiunii este anterior vânzării încheiate de el cu cumpărătorul final, fiind prezent la momentul primei vânzări şi cere scoaterea sa din cauză, respectiv antrenarea garanţiei contra celui dintâi vânzător (ii).

Ambele neajunsuri pot fi evitate prin angrenarea garanţiei ascendente pentru evicţiune. Acţiunea subdobânditorului la care se referă art. 1706 NCC este cea a autorului său^[1], vânzătorul intermediar contra primului vânzător. Ea va fi supusă regimului contractului originar, la care cel dintâi vânzător – pârât în această acţiune – şi-a dat consimţământul. Transmiterea garanţiei la subdobânditor poate fi fundamentată pe ideea unui transfer al acţiunii în garanţie ca accesoriu al proprietăţii asupra lucrului^[2].

Importanţa acţiunii în discuţie este întregită cu cazurile în care titlul subdobânditorului nu i-ar fi îngăduit să exercite acţiunea în garanţie împotriva autorului său direct. Cel puţin două sunt ipotezele pe care le avem în vedere: cazul donatarului care nu este îndrituit la a pretinde garanţie de la donator (a) şi cazul vânzării succesive acompaniate de o convenţie exoneratoare de răspundere a vânzătorului secund (b). Raţionamentul se aplică independent de caracterul gratuit sau oneros al transmisiunii la subdobânditor; indispensabil este doar ca autorul său să fi deţinut o acţiune în garanţie care să treacă, împreună cu bunul, la avânzii-cauză cu titlu particular la care se referă art. 1706 NCC.

Acreditând o asemenea nuanţare, se impune şi o altă precizare, În ceea ce priveşte situaţia donatarului evins, acesta nu beneficiază de garanţie contra evicţiunii în baza contractului de donaţie contra donatorului, însă respectând textul art. 1706 NCC va putea face uz de garanţia pentru evicţiune datorată donatorului de către vânzătorul de la care acesta a achiziţionat bunul. Garanţia pentru evicţiune nu este generată direct de contractul de donaţie, cu excepţiile cunoscute ale promiterii exprese de garanţie, dolului comis de donator (care va transpune însă litigiul în plan delictual), al răspunderii în limita sarcinilor ce însoţesc donaţia. Însă prin antrenarea garanţiei ascendente pentru evicţiune subdobânditorul donatar ar urma să primească de la vânzătorul bunului (autor al donatorului) suma plătită cu titlu de preţ în contractul primar, suma de bani înlocuind astfel în patrimoniul donatarului proprietatea bunului în privinţa căreia a fost evins^[3].

Caracterul patrimonial, iar nu personal al garanţiei pentru evicţiune permite transmisiunea acţiunii în garanţie la subdobânditorii bunului (universali, cu titlu universal sau particular), independent de caracterul oneros sau gratuit al titlului subdobânditorului. Necunoaşterea cauzei de evicţiune se apreciază în persoana cumpărătorului intermediar. Cunoaşterea şi asumarea motivului de evicţiune la momentul cumpărării bunului de către primul cumpărător face ca acesta să nu beneficieze de o acţiune în garanţie care să se transmită la subdobânditor o dată cu revânzarea lucrului.

3. Natura juridică, dintr-o perspectivă istorică şi de drept comparat

În ceea ce priveşte fundamentul juridic al garanţiilor ascendente, într-o primă variantă explicativă s-a considerat că o stipulaţie pentru altul implicită procură o explicaţie satisfăcătoare pentru recunoaşterea posibilităţii cumpărătorului final de a acţiona contra vânzătorului originar, în motivare arătându-se că, în absenţa unei convenţii contrare, cel care contractează cu privire la un bun „stipulează pentru toţi cei care în viitor vor primi bunul”, în sensul de a le ceda propria sa acţiune în garanţie împotriva primului înstrăinător^[4]. Din analiza tezei, rezultă că stipulant este vânzătorul intermediar, promitent – vânzătorul iniţial, rămânând subdobânditorului rolul de terţ beneficiar. Deşi mecanismul stipulaţiei pentru altul ar permite explicarea genezei acţiunii, din convenţia intervenită între stipulantul – vânzător intermediar şi promitentul – vânzător primar, cu privire la un drept la garanţie de sine stătător în favoarea terţului beneficiar, în doctrina de specialitate au fost aduse şi critici la adresa acestei explicaţii, întrucât acţionând pe vânzătorul iniţial în garanţie pentru vicii ascunse, subdobânditorul lucrului exercită nu un drept propriu, ci pe acela al autorului său, vânzător intermediar. Dimpotrivă, dreptul terţului beneficiar al unei stipulaţii pentru altul nu trece prin patrimoniul stipulantului, nefiind dobândit derivat. Aspectul amintit face dificilă explicarea acţiunii de care ne ocupăm prin mecanismul stipulaţiei pentru altul, deoarece nu poate fi ignorat faptul că obiectul creanţei directe a beneficiarului poate fi fixat numai prin referire la ceea ce ar datora promitentul stipulantului.

Alţi autori au considerat că la baza transmiterii acţiunii în garanţie către subdobânditori s-ar afla o cesiune implicită de creanţă: vânzătorul ce ocupă poziţia intermediară în lanţul de contracte cedează subdobânditorului creanţa sa în garanţie, concomitent cu vânzarea bunului către acesta din urmă^[5].

Din perspectiva dreptului comparat, literatura franceză de specialitate este furnizoarea celei de-a treia teze, conform căreia – pentru temeiul acţiunii discutate – nu trebuie investigată concepţia clasică a Codului civil sau vreo lege specială: ea poate fi văzută ca un „mecanism corector imprimat de echitate”, prin care se reuşeşte cuplarea principiului relativităţii efectelor contractului cu cel al echităţii şi al echilibrului patrimonial, astfel încât fundamentul ideatic al garanţiilor ascendente ar fi oferit de echitate.

Într-o altă opinie, este necesar a avea o privire de ansamblu asupra noţiunii de grup de contracte. Circumscrisă la contextul grupurilor de contracte, „acţiunea directă” împotriva vânzătorilor succesivi s-ar baza pe existenţa unei relaţii contractuale directe între aceştia şi cumpărătorii bunului. Astfel, n-ar mai fi necesară recurgerea la o construcţie piramidală care vede în acţiunea subdobânditorului o acţiune în garanţie (sau în răspundere contractuală, după caz) transmisă către el de vânzătorul intermediar, întrucât o atare transmisiune nu a putut fi pe deplin explicată de dreptul pozitiv: lanţul contractual privitor la acelaşi bun (de regulă, un lanţ omogen: vânzare+vânzare+vânzare) stabileşte conexiuni identice între verigile sale, de unde şi ideea datorării – de către vânzătorul originar către cumpărătorul final – a unei garanţii identice celei datorate cumpărătorului intermediar.

Majoritatea autorilor care s-au ocupat de acest subiect în dreptul francez se asociază ideii că garanţiile ascendente se transmit la subdobânditor ca accesorii ale lucrului vândut (intuitu rei)^[6]. Temeiul în drept ar fi reprezentat de art. 1615 C. civ. francez: obligaţia de predare a lucrului cuprinde accesoriile sale şi tot ce a fost destinat la uzul său perpetuu^[7]. În ceea ce priveşte noţiunea de „accesoriu”, dacă ab initio doar accesoriile materiale făceau cuprinsul acestui concept, s-a putut asista la extinderea lui şi asupra documentelor administrative indispensabile uzului sau obţinerii bunului, precum şi la admiterea faptului că noţiunea înglobează drepturile strâns legate de bunul vândut^[8]. Bunul ajunge, astfel, la subdobânditor însoţit de drepturile şi acţiunile cu care este în fermă conexiune.

După cum am precizat, soluţia conform căreia cel care revinde bunul transmite cumpărătorului, cu titlu de accesoriu al lucrului, garanţiile şi acţiunile pe care el le-a dobândit din vânzarea primară, provocând, în acest mod, lărgirea perimetrului contractual, s-a conturat în jurisprudenţa franceză încă din secolul al XIX-lea^[9] această extindere a sferei acţiunilor directe fiind invocată repetat pentru a o aplica diverselor grupuri de contracte^[10].

4. Rolul jucat de clauzele exoneratoare

În materia garanţiei ascendente, vânzătorul iniţial are dreptul de a opune subdobânditorului clauzele limitative sau exoneratoare de garanţie ce figurează în convenţia primului şi a cumpărătorului intermediar^[11]. De altfel, pârâtul poate opune subdobânditorului toate mijloacele de apărare pe care le-ar avea împotriva propriului contractant (cumpărătorul intermediar), după cum se poate prevala de eventuala convenţie de arbitraj conexă contractului primar^[12]. Nu s-ar putea vorbi despre o acţiune a subdobânditorului contra celui dintâi vânzător fondată pe primul contract, dacă s-ar refuza extragerea tuturor consecinţelor.

De remarcat că, potrivit art. 1698 alin. (2) NCC, „stipulaţia prin care obligaţia de garanţie a vânzătorului este restrânsă sau înlăturată nu îl exonerează pe acesta de obligaţia de a restitui preţul, cu excepţia cazului în care cumpărătorul şi-a asumat riscul producerii evicţiunii”. Dacă există o clauză exoneratoare/limitativă de garanţie în primul contract de vânzare, aceasta devine opozabilă şi cumpărătorului final, cu două excepţii: (a) dolul comis de vânzătorul iniţial care, deşi a cunoscut pericolul evicţiunii, nu l-a comunicat cumpărătorului^[13]; (b) evicţiunea provenind din fapta culpabilă a vânzătorului care tinde să evingă/să-l deposedeze pe cumpărător după ce a vândut bunul. În ambele cazuri, stipulaţia exoneratoare devine inaplicabilă. În plus, însă după cum menţionează articolul citat, chiar şi clauzele exoneratoare efectiv de garanţie nu produc în principiu decât efecte limitate, scutindu-l pe vânzătorul iniţial doar de plata daunelor-interese şi a sporurilor de valoare înregistrate de bun pe piaţă etc., nu şi de obligativitatea restituirii preţului. Explicaţia rezidă în caracterul sinalagmatic cauzal al vânzării, unde preţul bunului reprezintă un echivalent aproximativ al proprietăţii bunului, iar dacă această proprietate nu s-a transmis efectiv la cumpărătorul/subdobânditorul evins, din cauze anterioare primei vânzări, nici reţinerea preţului de către vânzător nu se mai justifică în termenii raportului sinalagmatic.

5. Clauzele de asumare a riscurilor evicţiunii

În cazul stipulaţiilor de asumare a riscului evicţiunii, acestea suprimă garanţia pentru evicţiune atât pentru cumpărătorul direct, cât şi pentru subdobânditorii bunului. Conform art. 1698 alin. (2) teza finală, în asemenea ipoteze nu va exista nici garanţia directă contra evicţiunii provenind din drepturile unui terţ datorată cumpărătorului intermediar, nici garanţia ascendentă a ultimului cumpărător contra vânzătorului iniţial („stipulaţia prin care obligaţia de garanţie a vânzătorului este restrânsă sau înlăturată nu îl exonerează pe acesta de obligaţia de a restitui preţul, cu excepţia cazului în care cumpărătorul şi-a asumat riscul producerii evicţiunii” – art. 1698 alin. (2) NCC).

DOWNLOAD FULL ARTICLE