Utilizarea rezultatelor investigațiilor speciale în probatoriul penal al Republicii Moldova

Relevant este și un alt punct de vedere conform căruia rezultatele activității speciale de investigații ar trebui folosite direct, fără verificare, în calitate de probe în procesul penal. Printre argumentele invocate se menționează faptul că întreg procesul penal este construit pe principiul încrederii în metoda procesual penală de obținere a informațiilor. La rândul său, procesul penal nu este reglementat strict doar de Codul de procedură penală, ci și de alte legi, inclusiv Legea activității speciale de investigații pe segmentul investigării infracțiunilor grave. Prin urmare, nu ar exista motive serioase de a lipsi rezultatele activității speciale de investigații de încredere prin verificarea admisibilității acestora. Așa cum nimeni nu pune la îndoială admisibilitatea unei constatări tehnico-științifice sau a unui control financiar, exact la fel nu ar trebui să existe dubii nici în privința rezultatelor investigațiilor speciale. În fapt, obiectivul acestei verificări ar fi stabilirea onestității persoanelor care efectuează activitate specială de investigații și nu a rezultatelor în sine, prin urmare ar fi neclar de ce un organ, cum este procurorul sau ofițerul de urmărire penală, ar trebui să se bucure de mai multă încredere decât ofițerul de investigații^[14].

Fiecare dintre opiniile de mai sus exprimă o anumită parte de adevăr, dat fiind faptul că rezultatele activității speciale de investigații, inclusiv cele obținute prin efectuarea măsurilor speciale de investigații, nu sunt toate la fel, sunt diferite și respectiv aprecierea lor în calitate de probe necesită o abordare individuală. Probele obținute prin procedeele tradiționale au un grad mai ridicat de încredere comparativ cu cele obținute prin activitatea specială de investigații și, considerăm că nu este vorba aici de încrederea acordată organului care le obține, ci în însăși natura procedeului prin care acestea sunt obținute. Rezultatul chestionării, ca măsură investigativă, de exemplu, nu poate pretinde la același nivel de încredere cu rezultatul audierii, ca acțiune de urmărire penală și nu pentru că prima este efectuată de ofițerul de investigații, iar cealaltă de organul de urmărire penală sau de procuror. Ceea ce ar trebui să înțelegem este faptul că audierea se desfășoară conform unei proceduri diferite față de cea a chestionării. În cazul celei din urmă interlocutorul nu este prevenit ca și în cazul audierii că va purta răspundere penală pentru depoziții false. Respectiv, în timpul chestionării persoana ar putea să nu spună adevărul, fiind absolut conștientă că nu va purta nici un fel de răspundere pentru cele declarate. Analizând situația din perspectiva judecătorului, considerăm că mai cu încredere vor fi apreciate declarațiile obținute prin audiere decât cele obținute prin chestionare.

În acest context, axându-se pe dispozițiile legale, profesorii V. Cușnir și V. Moraru exemplifică, menționând că rezultatele chestionării se supun verificării prin intermediul audierii bănuitului, învinuitului, inculpatului, ale părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile, martorului precum și prin alte procedee probatorii^[15]. Este de precizat, că rezultatul chestionării în cazul dat va servi nu ca probă în procesul penal, ci ca temei pentru acțiunea de audiere a bănuitului, învinuitului, inculpatului etc.^[16] în cadrul cărora vor fi verificate informațiile obținute prin chestionare, iar probe vor fi datele de fapt ce se conțin în declarațiile persoanei audiate.

Prin urmare, în situația în care organele de urmărire penală administrează o probă cu încălcarea principiului loialității, afectând drepturile garantate de Convenția Europeană, iar aceste mijloace de probă conduc direct și necesar la administrarea legală a altor mijloace de probă (administrarea mijlocului nelegal fiind o condiție esențială pentru administrarea mijlocului de probă legal), acestea din urmă vor fi excluse, instanțele nefiind capabile să-și întemeieze hotărârile pe aceste probe derivate^[17]. În acest sens, CtEDO a dezvoltat principiul „Fructele pomului otrăvit”, care impune excluderea mijloacelor de probă administrate legal, dar care sunt derivate (în strânsă legătură) din probele obținute în mod ilegal. Prin urmare, dacă sursa probantă, „pomul”, este lovită de nulitate, atunci toate probele obținute cu ajutorul ei, „fructele”, vor fi afectate similar^[18].

Informațiile pot fi vagi, incomplete, uneori neverificabile și pot conține o anumită cantitate de subiectivism, emanate de la sursa care le-a furnizat. În special, informațiile care provin de la o persoană confidențială sunt supuse verificării nu numai din cauza subiectivismului acesteia, ci și pentru că persoana confidențială ar fi putut fi deliberat dezinformată; pot induce în mod deliberat în eroare ofițerul de investigații etc. Informațiile operative relevante nu reflectă date de fapt, dar aceasta nu înseamnă că aceste informații nu constituie rezultatul activității speciale de investigații. De asemenea, trebuie menționat că absența unui rezultat real (de fapt) este de asemenea un rezultat, deoarece negarea informațiilor sau neconfirmarea acestora permite, de exemplu, reducerea gamei de versiuni, identificarea unor noi direcții de lucru etc. Prin urmare, atât primirea informațiilor primare, cât și respingerea lor ulterioară pot rezulta în egală măsură dintr-o investigație specială^[19].

Prin reforma din 2023, legiuitorul a ales să modifice prevederile art. 93 alin. (4) CPP, în sensul că, în procesul penal pot deveni probe doar rezultatele obținute prin măsurile speciale de investigații efectuate în cadrul urmăririi penale și doar după verificarea lor prin mijloacele de probă prevăzute la alin. (2) al aceluiași articol. În același context, au fost modificate și prevederile art. 24 din Legea nr. 59/2012, astfel că nu se mai menționează nimic despre utilizarea rezultatelor activității speciale de investigații în calitate de probe. Singura mențiune care a mai rămas în acest articol cu referire la valorificarea rezultatelor măsurilor speciale de investigații în raport cu procesul penal este că acestea ar putea să servească ca temei de sesizare a organului de urmărire penală în cazul în care ofițerul de investigații va constata o bănuială rezonabilă că se pregătește sau se săvârșește o infracțiune.

Este de observat că legiuitorul a ținut să facă o distincție clară între reglementările activității speciale de investigații incluse în Legea nr. 59/2012 și cele incluse în Codul de procedură penală. Observăm că în redacția actuală a Legii nr. 59/2012 nu se mai regăsesc sarcinile legate de prevenirea, curmarea, reprimarea, descoperirea și cercetarea infracțiunilor (art. 2). Nu se mai regăsesc nici temeiurile de dispunere a măsurilor speciale de investigații în baza cărora puteau fi verificate sesizările privind infracțiunile săvârșite sau a celor aflate în faza de pregătire sau tentativă (art. 19). Aceste modificări sugerează faptul că în afara procesului penal nu se mai pot dispune măsuri speciale de investigare în vederea investigării infracțiunilor.

Deci, toate reglementările cu privire la activitatea specială de investigații legate de investigarea infracțiunilor, inclusiv în faza lor de pregătire sau tentativă sunt incluse în Codul de procedură penală. În art. 1 al Legii nr. 59/2012 s-a dispus că prezenta lege reglementează activitatea specială de investigații în afara procesului penal, ceea ce înseamnă că investigațiile speciale desfășurate în cadrul procesului penal sunt reglementate de prevederile Codului de procedură penală.

În contextul acestei noi politici de reglementare a activității speciale de investigații se înscriu și dispozițiile de valorificare în calitate de probă doar a rezultatelor obținute prin măsurile reglementate de prezentul cod. Problema este că actuala redacție a art. 93 alin. (4) CPP admite în calitate de probe doar rezultatele investigațiilor speciale obținute în limitele fazei de urmărirea penală, lăsând astfel nevalorificate rezultatele măsurilor efectuate în cadrul procesului penal de dinaintea pornirii urmăririi penale, fiind vorba despre două măsuri identificarea abonatului sau a utilizatorului unei rețele de comunicații electronice și culegerea de informații (art. 134 CPP)^[20].

Analiza reglementărilor actuale denotă faptul că prin efectuarea măsurilor speciale de investigații, indiferent de sediul reglementării lor juridice în Legea nr. 59/2012 sau în Codul de procedură penală, se obțin tot informații, doar că vor fi evaluate în calitate de probe numai unele dintre acestea, și anume doar cele obținute prin măsurile speciale de investigații prevăzute în Codul de procedură penală și efectuate strict în cadrul urmăririi penale.

Această concluzie rezultă din prevederile art. 93 alin. (4) CPP conform cărora „Datele de fapt obţinute prin activitatea specială de investigaţii pot fi admise ca probe numai în cazurile în care ele au fost administrate în cadrul urmăririi penale (s. n.) şi verificate prin intermediul mijloacelor prevăzute la alin. (2), (s. n.) în conformitate cu prevederile legii procesuale, […]”.

Redacția anterioară a acestei norme nu conținea expresia „în cadrul urmăririi penale”, ceea ce lăsa loc să se înțeleagă că și informațiile obținute prin măsuri speciale de investigații efectuate în afara procesului penal, adică reglementate de Legea nr. 59/2012, puteau fi valorificate ca probe.

Deci, nu este suficient ca măsurile speciale de investigații să fie reglementate de Codul de procedură penală pentru ca rezultatele acestora să fie evaluate ca probe, ci trebuie ca acestea să fie efectuate în cadrul urmăririi penale. Conform acestor prevederi, nu vor fi admise ca probe nici informațiile obținute prin efectuarea măsurilor speciale de investigații efectuate la etapa procesului penal de dinaintea pornirii urmăririi penale, adică în cadrul verificării sesizărilor despre comiterea infracțiunilor. Cele relatate sugerează ideea că măsurile speciale de investigații, chiar dacă sunt reglementate de Codul de procedură penală, nu îndeplinesc funcția de procedee probatorii.

Pentru a le conferi măsurilor speciale de investigații caracter de procedee probatorii, ar fi logic ca efectuarea lor să fie atribuită în competența organului împuternicit să administreze probele, adică a organului de urmărire penală^[21].

Prin comparație, Codul de procedură penală al României a conferit organului de urmărire penală responsabilitatea de a efectua măsuri speciale de investigații, cunoscute sub denumirea de „metode speciale de supraveghere sau cercetare”. Statutul de organ de urmărire penală este extins asupra procurorilor, organelor de cercetare penală ale poliției judiciare și organelor de cercetare penală speciale (art. 55 CPP al României). În cazurile în care efectuarea unei astfel de metode necesită cunoștințe avansate, cum ar fi utilizarea diferitelor tipuri de microfoane cu fir, microemițătoare disimulate, sisteme direcționale optice sau dispozitive GPS pentru localizarea persoanelor vizate (de obicei atașate vehiculelor acestora pentru a le urmări deplasările), organele de urmărire penală pot apela la persoane cu cunoștințe specializate în domeniul respectiv pentru a oferi asistență tehnică^[22].

În contextul celor discutate atragem atenția asupra caracterului defectuos al construcției juridice a art. 93 alin. (4) CPP conform cărora „Datele de fapt obţinute prin activitatea specială de investigaţii pot fi admise ca probe numai în cazurile în care ele au fost administrate […] cu respectarea drepturilor şi libertăţilor persoanei sau cu restricţia unor drepturi şi libertăţi autorizată de către instanţa de judecată (s.n.)”. Problema este că și măsurile autorizate de procuror restrâng drepturile persoanei, ceea ce lasă loc să se înțeleagă că rezultatele acestora nu pot fi valorificate ca probe.

Părerea noastră este că această normă a fost gândită într-un moment în care toate măsurile erau divizate în două categorii, unele care restrâng drepturile persoanei și necesită autorizarea judecătorului și altele care nu restrâng drepturile persoanei și, respectiv, nu necesită autorizarea judecătorului. Astăzi această teorie nu mai este valabilă, fiindcă știința drepturilor persoanei a evoluat și măsurile autorizate de procuror, precum investigația sub acoperire, urmărirea vizuală, identificarea abonatului sau a utilizatorului unei rețele de comunicații electronice reprezintă ingerințe la adresa drepturilor persoanei. Concluzia ar fi că norma vizată necesită o adaptare la actuala realitate.

În concluzie, menționăm că valorificarea rezultatelor măsurilor speciale de investigații a fost și rămâne în continuare o problemă foarte sensibilă pentru teoria activității speciale de investigații și a procesului penal, rezolvarea ei fiind și una din cauzele determinante ale fuziunii reglementărilor normative ale acestor două materii. Cu toate acestea, rezultatele măsurilor speciale de investigații nu ar trebui privite strict prin prisma valorificării lor în calitate de probe în procesul penal; este și acesta un aspect foarte important, însă menirea măsurilor speciale de investigații este să contribuie la realizarea scopurilor și sarcinilor activității speciale de investigații, iar rezultatele măsurilor speciale de investigații necesită întâi de toate să fie valorificare exact în aceeași direcție.

Prevederile legislației naționale denotă faptul că elementele de fapt și probele nu sunt noțiuni identice și nu ar trebui tratate ca sinonime. Prin măsurile speciale de investigații, conform actualelor reglementări, indiferent că sunt efectuate în cadrul urmăririi penale sau până la inițierea acesteia, se obțin informații, iar în calitate de probe pot fi valorificate doar cele obținute strict în cadrul urmăririi penale [art. 93 alin. (4) CPP].

Tendința actuală de perfecționare a cadrului normativ pe dimensiunea valorificării rezultatelor măsurilor speciale de investigații este îndreptată spre extinderea spectrului de destinații spre care acestea ar putea să fie utilizate [art. 24 din Legea nr. 59/2012 și art. 136 alin. (7) CPP]. Totodată se atestă și tendința de neadmitere a rezultatelor măsurilor speciale de investigații în procesul probator decât dacă acestea au fost obținute în cadrul urmăririi penale și au fost verificate prin mijloacele de probă prevăzute la art. 93 alin. (2) CPP.

În contextul celor relatate, găsim depășită formularea prevederilor art. 93 alin. (4) CPP prin care s-a stabilit admisibilitatea ca probe a datelor de fapt obținute prin activitatea specială de investigații cu restrângerea drepturilor persoanei autorizată doar de instanța de judecată. Această construcție juridică pune sub semnul întrebării valorificarea rezultatelor activității speciale de investigații, inclusiv a măsurilor speciale de investigații autorizate de procuror. Totodată, sintagma „în cadrul urmăririi penale” introdusă recent în conținutul acestui alineat schimbă esențial menirea acestei norme, dintr-un „filtru juridic” al datelor activității speciale de investigații obținute în afara procesului penal, într-un „filtru” al datelor activității speciale de investigații obținute în cadrul urmăririi penale, lăsând în același timp fără valoare probatorie rezultatele obținute prin măsuri speciale de investigații efectuate până la pornirea urmăririi penale [art. 134 alin. (2) CPP].

Propunem de lege ferenda substituirea sintagmei „în cadrul urmăririi penale” cu sintagma „în cadrul procesului penal” și, totodată, excluderea expresiei „cu respectarea drepturilor şi libertăţilor persoanei sau cu restricţia unor drepturi şi libertăţi autorizată de către instanţa de judecată” din prevederile art. 93 alin. (4) CPP.

Surse bibliografice

1. Arhiva CSJ a RM. Dosarul nr.1ra-917/14. Decizia din 24 iunie 2014. [citat: 25.10.2022] Disponibil: http://jurisprudenta.csj.md/search_col_penal.php?id=2673, p. 10.

2. AГУTИH, A.В. Ocнoвы угoлoвнo-пpoцeccуaльнoгo дoкaзывaния в poccийcкoм угoлoвнoм cудoпpoизвoдcтв Мoнoгpaфия. М.: МAЭП, 2010,- 288 c. ISBN 5-901770-02-1

3. Cauza Gäfgen contra Germaniei. Cererea nr. 22978/05. Hotărârea CtEDO din 1 iunie 2010 (Strasbourg) [citat:20.10.2023]. Disponibil: https://hudoc.echr.coe.int/?i=001-99015, 25; 73; 157.

4. Codul de procedură penală al Republicii Moldova 122 din 14-03-2003. Publicat : 05-11-2013 în Monitorul Oficial Nr. 248-251 art. 699

5. CTEПAHOВ, A. A., ШAHAHИH, М. Г. Иcпoльзoвaниe peзультaтoв oпepaтивнo-poзыcкнoй дeятeльнocти пpи пpoизвoдcтвe cлeдcтвeнныx дeйcтвий: учeбнoe пocoбиe. CПб., 2005. 60 c. [citat 17.06.2022]. Disponibil: https://procuror.spb.ru/izdanija/2005_02_10.pdf

6. CUŞNIR, Valerii, COVALCIUC, Ion. Abordări teoretico-normative privind măsurile speciale (operative) de investigații în probatoriul penal. In: Studii şi cercetări juridice, Ed. 4, 22 noiembrie 2021, Chişinău. Chișinău, Republica Moldova: Institutul de Cercetări Juridice, Politice și Sociologice, 2021, Partea 4, pp. 105-115. ISBN 978-9975-3201-1-5.

7. CУPKOВ, K.В. Oпepaтивнo-poзыcкнoe зaкoнoдaтeльcтвo Poccии: пути coвepшeнcтвoвaния и paзвития: ди д-pa юpид. нaук. – Мocквa – 1997. 433 c.

8. DIDÂC, V., ş.a. Tactica criminalistică. Activitatea operativă de investigaţii. Chișinău: Elan poligraf, 2009. 344 p. ISBN 978-9975-66-093-8

9. DOLEA, I. Drepturile persoanei în probatoriul penal: conceptul promovării elementului privat. Ch.: Cartea Juridică, 2009 (Tipogr. «Bons Offi ces» SRL). 416 p. ISBN 978-9975-9927-7-0.

10. KAPAМЫШEВ, Д. A. Opгaнизaциoннo-пpaвoвoй мexaнизм oбecпeчeния дoпуcтимocти дoкaзaтeльcтв в дocудeбнoм пpoизвoдcтвe: aвтopeфepaт диccepтaции нa coиcкaниe учeнoй cтeпeни кaндидaтa юpидичecкиx нaук. Мocквa, 2009. 21 c.

11. Legea 45 din 12-04-1994 privind activitatea operativă de investigaţii. Publicată: 30-05-1994 în Monitorul Parlamentului Nr. 5 art. 133.

12. Legea Republicii Moldova nr.59 din 29.03.2012 cu privire la activitatea specială de investigații. Publicat : 08-06-2012 în Monitorul Oficial Nr. 113-118 art. 373.

12. SUIAN, M. Metode speciale de supraveghere sau cercetare. Editura Solomon. 2021. 640 p. ISBN: 978-606-8892-82-5

13. Teopия oпepaтивнo-poзыcкнoй дeятeльнocти: учeбник / пoд peд. K. Гopяйнoвa, В.C. Oвчинcкoгo, Г.K. Cинилoвa. М.: ИHФPA-М, 2006. 832 c. ISBN 5-16-002437-9.

14. БEЛKИH, P.C. al. Teopия дoкaзaтeльcтв в coвeтcкoм угoлoвнoм пpoцecce. Peдкoл.: Жoгин H.В. et.al. 2-e изд., иcпp. и дoп. М.: Юpид. лит., 1973. – 736 c.

14. ГPИГOPЬEВ, В. H. Heкoтopыe cуждeния o peзультaтax oпepaтивнo-poзыcкнoй дeятeльнocти. Cудeбнaя влacть и угoлoвный пpoцecc. 2018. nr. 2. C. 48-52.

15. ГPИГOPЬEВ, В.H., et.al. Cпpaвoчник cлeдoвaтeля. М.: Экcмo. 2008. 747 c. ISBN 978-5-699-21229-3.

16. ЗAXAPЦEВ, C.И., ИГНAЩEНКOВ, Ю.Ю., CAЛЬНИКOВ, В.П. Oпepaтивнo-poзыcкнaя дeятeльнocть в XXI вeкe: мoнoгpaфия. – М.: Нopмa, 2017. 400 C. ISBN 978-5-91768-538-0 .

17. Soroceanu Igor, Urmărirea penală – fază remarcabilă a examinării cauzei în vederea stabilirii adevărului. În: Revista Națională de Drept, nr.10-12 din 2020, pag.113-118, ISSN 1811-0770.

18. Soroceanu Igor, Conținutul măsurilor speciale de investigații din domeniul rețelelor de comunicații electronice. Partea I. În: Revista Vectorul European, nr.1 din 2022, pag.34-38, ISSN 2345-1106 /ISSNe 2587-358X.

19. Soroceanu Igor, Conținutul măsurilor speciale de investigații din domeniul rețelelor de comunicații electronice. Partea II. În: Materialele Conferinței ştiinţifico-practice internaționale „Teoria și practica administrației publice”, ediţia a 26-a, din 20 mai 2022, pp. 353-358, numărul total de pagini: 585, ISBN 978-9975-3542-3-3.

20. Soroceanu Igor, Conținutul măsurilor speciale de investigații din domeniul rețelelor de comunicații electronice. Partea III. În: Materialele Conferinței științifice internaționale „Integrarea europeană prin consolidarea educației, cercetării și inovației în țările Parteneriatului Estic”, din 16-17 mai 2022, p. 250-256, numărul total de pagini: 260, ISBN 978-9975-165-23-5.