Utilizarea rezultatelor investigațiilor speciale în probatoriul penal al Republicii Moldova

Introducere. Activitatea specială de investigații este un concept elaborat în ideea realizării obligațiunii pozitive a statului de a garanta și proteja valorile constituționale prin forțe, mijloace și metode speciale aplicate prioritar în mod confidențial sau secret. Privită prin prisma caracterului intruziv și netransparent, activitatea specială de investigații se subscrie prevederilor art. 54 din Constituția Republicii Moldova, conform căruia exercițiul unor drepturi poate fi restrâns, în anumite circumstanțe și pentru realizarea anumitor scopuri comune precum asigurarea securității naționale, ordinii publice, prevenirea tulburărilor în masă și a infracțiunilor, protejarea drepturilor, libertăților și demnității altor persoane, împiedicarea divulgării informațiilor confidențiale. Probabilitatea înaltă ca organele abilitate ale statului să comită abuzuri impune necesitatea căutării unor garanții fiabile și suficiente în același timp.

Eficiența investigațiilor speciale se află în legătură directă cu calitatea cadrului normativ menit să reglementeze relațiile sociale care apar în procesul realizării acestei activități. Reprezentând, după conținut, raporturi sociale din diverse domenii – relevarea și prevenirea criminalității, descoperirea infracțiunilor, căutarea persoanelor dispărute fără urmă, a celor care se sustrag de la urmărirea penală sau de la judecată, se ascund de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată, se eschivează de la executarea pedepsei sau au evadat din locurile de detenție, colectarea informațiilor privind posibilele fapte sau evenimente care ar putea periclita ordinea publică sau siguranța în locurile de detenție, asigurarea protecției martorilor, a altor participanți la procesul penal și a subiecților activității speciale de investigații, precum și raporturi sociale de drept procesual penal – activitatea specială de investigații suscită polemici cu privire la autonomia sistemului normativ de reglementare a respectivelor raporturi sociale.

Dificultățile de soluționare a problemei utilizării rezultatelor obținute prin activitatea specială de investigații au condus, prin reforma din 2012, la scindarea formală a sistemului normativ după criteriul „în cadrul” și „în afara” procesului penal, ulterior fiind promulgate mai multe legi menite să reglementeze aplicarea potențialului investigațiilor speciale în vederea realizării unor sarcini specifice.

Modificările aduse cadrului normativ în 2023 au produs disensiuni între reglementările activității speciale de investigații incluse în Codul de procedură penală și cele incluse în Legea nr. 59/2012, anterior această din urmă lege îndeplinind funcția de lege de bază în reglementarea investigațiilor speciale. Aceste metamorfoze în reglementarea juridică a activității speciale de investigații creează dificultăți de înțelegere și aplicare unitară a acestui concept, context în care se impune necesitatea inițierii unor cercetări menite să aducă lumină pe segmentul politicii de reglementare a conceptului discutat, inclusiv pe cel al utilizării rezultatelor obținute în urma realizării acesteia.

Metodologia studiului cuprinde metodele tradiţionale de cercetare: logică, gramaticală, analiză și sinteză, deducţie şi inducţie, observaţie și comparație. În baza analizei materialelor pertinente (legislația națională și din străinătate, literatura de specialitate) sunt formulate concluziile corespunzătoare.

Rezultate obţinute şi discuţii. Elucidarea problemelor legate de valorificarea și utilizarea rezultatelor obținute prin instrumentarul investigativ operativ în procesul probator a fost, este și va rămâne în continuare foarte actuală atât pentru teoria activității speciale de investigații, cât și pentru cea a procesului penal. Dificultatea acestor probleme derivă din necesitatea păstrării caracterului secret al activităților speciale de investigații, găsirea modalităților de legalizare a rezultatelor acestora și transformarea informațiilor operative în probe.

Legislația Republicii Moldova a înregistrat o serie de modificări și completări normative legate de soluționarea acestor întrebări, ceea ce, pe de o parte, demonstrează actualitatea și complexitatea acestora, iar, pe de altă parte, derutează înțelegerea unitară a raportului dintre activitatea specială de investigații și procesul penal, a naturii juridice a măsurilor speciale de investigații și a rezultatelor obținute prin realizarea acestora. Abordarea cronologică a schimbărilor textului de lege ne-ar putea ușura rezolvarea problemei supuse analizei.

Legea precedentă, Legea nr. 45/1994^[1], fiind și primul act normativ menit să reglementeze investigațiile speciale^[2], prevedea pe lângă alte oportunități, posibilitatea utilizării rezultatelor activităţii speciale de investigaţii în calitate de probe pentru cauzele penale [art. 10 alin. (1)]. Cu toate acestea, în practică existau probleme serioase care împiedicau valorificarea respectivelor rezultate în procesul probator. Chestiunea era că întreaga știință a procesului penal, decenii la rând, s-a clădit în baza unor principii care interziceau folosirea informațiilor obținute prin efectuarea măsurilor speciale de investigații în calitate de probe, iar prevederile Legii nr. 45/1994 privind valorificarea informațiilor rămâneau în afara sferei de acțiune a procesului penal. În timp ce știința căuta soluții la această problemă, în activitatea practică se aplicau diferite procedee tactice de transformare a materialelor operative în probe. Practicienii mai în vârstă cu siguranță că își mai amintesc timpurile când documentele obținute pe cale operativă și înregistrările audiovizuale erau lăsate la vedere în așa fel încât ușor și „întâmplător” să fie găsite de organul procuraturii sau al urmăririi penale. În felul acesta se legitima proveniența materialelor operative ca fiind depistate în urma cercetării la fața locului sau a percheziției.

Prin adoptarea actualului Cod de procedură penală^[3], legiuitorul a considerat necesar să prevadă în limitele acestui act normativ oportunitatea valorificării rezultatelor activității speciale de investigații în calitate de probe, dispunând că „datele de fapt obţinute prin activitatea operativă de investigaţii pot fi admise ca probe numai în cazurile în care ele au fost administrate şi verificate prin intermediul mijloacelor prevăzute la alin. (2), în conformitate cu prevederile legii procesuale, cu respectarea drepturilor şi libertăţilor persoanei sau cu restricţia unor drepturi şi libertăţi autorizată de către instanţa de judecată”.

Ulterioarele modificări legislative cu referire la valorificarea rezultatelor activității speciale de investigații ar putea fi interpretate în sensul că problema supusă dezbaterii nu fusese rezolvată până la capăt. Lipsea în continuare mecanismul prin care informațiile operative ar fi devenit probe, acesta, la rândul său, ar fi trebuit să includă procedura de desecretizare a materialelor obținute, transmiterea și recepționarea acestora, examinarea, selectarea informațiilor pertinente, concludente și necesare etc.

Prin reforma juridică din 2012, nu doar Legea nr. 45/1994 a fost substituită cu actuala Lege nr. 59/2012^[4], ci și Codul de procedură penală a fost completat cu Secţiunea a 5-a din Capitolul III intitulat „Activitatea specială de investigaţii” în care au fost incluse ¾ din totalul celor 20 de măsuri speciale de investigații prevăzute în art. 18 din Legea nr. 59/2012, încercându-se astfel să li se confere respectivelor măsuri statutul de procedee probatorii, iar rezultatelor obținute prin efectuarea acestora statutul de mijloc de probă.

Astfel, prevederile art. 93 alin. (2) CPP au fost completate cu pct. 8 conform căruia „actele procedurale în care se consemnează rezultatele măsurilor speciale de investigaţii şi anexele la ele, inclusiv stenograma, fotografiile, înregistrările şi altele” sunt mijloace de probă. Prin „act procedural”, conform prevederilor art. 6 pct. 1 CPP se înțelege „document prin care se consemnează orice acţiune procesuală prevăzută de prezentul cod, şi anume: ordonanţă, proces-verbal, rechizitoriu, încheiere, sentinţă, decizie, hotărâre etc.”.

Evident că prevederile art. 93 alin. (2) pct. 8 CPP se refereau doar la rezultatele obținute în urma efectuării măsurilor speciale de investigații incluse în Cod, or rezultatele investigațiilor speciale obținute în afara procesului penal nu erau consemnate în acte procedurale.

Legea nr. 59/2012, la acel moment, prevedea în art. 24 alin. (1) că „rezultatele măsurilor speciale de investigaţii pot servi… în calitate de probe dacă au fost efectuate în cadrul unei cauze penale”. Având în vedere că prin „cauză penală” se înțelegea „procesul penal desfăşurat de organul de urmărire penală şi de instanţa judecătoreasca într-un caz concret referitor la una sau mai multe infracţiuni săvârșite sau presupus săvârșite” (art. 6 pct. 5 CPP), se putea crede că rezultatele obținute în baza Legii nr. 59/2012 nu puteau fi valorificate în calitate de probe în procesul penal.

Comparând prevederile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 59/2012 și prevederile art. 93 alin. (4) CPP în redacția de până la reforma din 2023, se putea observa o anumită disonanță între acestea, or ele ar fi trebuit să conviețuiască în armonie. Prevederile art. 93 alin. (4) CPP făceau referință la rezultatele activității speciale de investigații obținute în afara procesului penal, iar prevederile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 59/2012 menționau că doar rezultatele măsurilor speciale de investigații efectuate în cadrul procesului penal puteau fi valorificate ca probe. Din perspectiva Legii nr. 59/2012 și a art. 93 alin. (2) pct. 8 CPP, prevederile art. 93 alin. (4) CPP rămâneau inaplicabile. Pe de altă parte, prevederile art. 93 alin. (4) CPP se refereau la informațiile operative obținute în afara procesului penal, ceea ce implica necesitatea modificării prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 59/2012 în corespundere cu legea procesuală.

În acest context, unii doctrinari au considerat că „legiuitorul în mod deliberat nu a eliminat art. 93 alin. (4) din prevederile Codului de procedură penală, restricția urmând a fi aplicată datelor obținute prin măsurile speciale de investigații efectuate în afara cadrului procesual penal și care nu întrunesc condițiile prevăzute la art. 93 alin. 2 pct. 8 CPP”^[5].

S-a atras atenția și asupra unor inconsecvențe legislative care pot împiedica utilizarea rezultatelor activității speciale de investigații ca probe în procesul penal. Aceste inconsecvențe sunt legate de dispozițiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 59/2012, care prevăd că informațiile referitoare la forțele, mijloacele, sursele, metodele, planurile și rezultatele activității speciale de investigații, sunt atribuite la secretul de stat și pot fi făcute publice numai în conformitate cu Legea nr. 245/2008 cu privire la secretul de stat. În plus, conform art. 7 alin. (4) lit. a) din Legea cu privire la secretul de stat nr. 245 din 27.11.2008, informația privind rezultatele activităților de informații, contrainformații și operative de investigații este considerată secret de stat. Interesul cercetătorilor în acest context ar fi eliminarea rezultatelor măsurilor speciale de investigații din categoria secretului de stat, fiindcă complică în mod nejustificat procesul de administrare a probelor^[6].

Doctrina de specialitate externă reflectă diferite puncte de vedere cu privire la valorificarea rezultatelor activității speciale de investigații în procesul probator. Conform primului punct de vedere, rezultatele activității speciale de investigații nu pot fi folosite ca probe în procesul penal decât în cazul în care sunt administrate și confirmate prin acțiuni de urmărire penală. Acest concept a luat naștere și s-a impus intens în perioada sovietică, după care, odată cu dezvoltarea științei și practicii, a fost distanțat, devenind un subiect de discuție controversat. Conform acestuia, rezultatele activității speciale de investigații au o natură juridică informativă de orientare. Pentru ca în baza acestora să fie obținute probe ar fi nevoie ca însuși organul de urmărire penală să întreprindă cele mai adecvate acțiuni de urmărire penală în funcție de caz. Prin urmare, efectuarea măsurilor speciale de investigații nu poate să înlocuiască înfăptuirea acțiunilor de urmărire penală. Acest punct de vedere este justificat prin faptul că măsurile speciale de investigații spre deosebire de acțiunile de urmărire penală nu au o formă prestabilită și nu sunt reglementate în detaliu de normele legale^[7].

Conform celui de al doilea concept, problema valorificării rezultatelor activității speciale de investigații în calitate de probe ține de depășirea unor stereotipuri și prejudecăți dezvoltate de știința și practica judiciară încă din perioada represiunii, impactul negativ al căreia a produs o atitudine negativă față de materialele activităților neprocesuale, iar efectele se fac simțite și în condițiile statului de drept. Ar fi imposibil fără implicarea măsurilor speciale de investigații și cu astfel de abordări să se asigure inevitabilitatea tragerii la răspundere penală a infractorilor iscusiți^[8].

Există și viziunea conform căreia probele și rezultatele activității speciale de investigații sunt entități identice, ambele posedând aceleași caracteristici, ambele fiind informații, adică date de fapt, și prin intermediul ambelor fiind stabilite împrejurările importante pentru cauza penală^[9].

S-a menționat și faptul că rezultatele activității speciale de investigații nu pot fi echivalate cu probele, considerându-se că respectivele rezultate necesită să fie „legalizate”. Se cuvine să înțelegem și contextul în care a fost expus acest concept, în caz contrar se creează impresia că desfășurarea activității speciale de investigații în afara procesului penal este ilegală, iar rezultatele obținute sunt tot ilegale. Prin urmare, deoarece s-ar viola drepturile omului, rezultatele obținute nu ar putea fi acceptate ca probe în virtutea prevederilor art. 94 alin. (1) CPP, care interzic expres valorificarea în calitate de probe a datelor de fapt obținute prin violarea drepturilor omului^[10].

Atragem atenția că acest concept de „legalizare” a rezultatelor activității speciale de investigații își are originea în perioada sovietică, când acest tip de investigații era reglement doar la nivel departamental. Respectiv, era firesc să se discute despre „legalizarea” rezultatelor activității speciale de investigații. Astăzi, situația este alta; investigațiile speciale sunt reglementate legal (Legea nr. 59/2012), deci și rezultatele obținute sunt legale, și nu mai este nevoie de o „legalizare”, iar drepturile persoanei nu sunt violate, ci restrânse în condițiile legale.

Un alt concept apropiat celui discutat se referă la transformarea rezultatelor activității speciale de investigații în probe^[11]. În acest context, s-a remarcat că procesul penal acționează ca un filtru rigid al informațiilor obținute prin metode operative de investigații de către subiecții activității speciale de investigații, iar organului de urmărire penală i se atribuie rolul de arbitru în evaluarea acestora^[12]. În susținerea acestui concept s-a menționat că informația obținută prin activitatea specială de investigații necesită să fie supusă verificării prin comparație cu alte informații legate de caz. Numai după aceste acțiuni se poate aprecia fiabilitatea și obiectivitatea rezultatelor activității speciale de investigații. Rezultatele activității speciale de investigații se pot dovedi a fi nesigure și incomplete, incorecte și denaturate, din cauza opiniei subiective a persoanei care a furnizat aceste informații ofițerului de investigații. Astfel, cercetătorul admite, deși cu prudență, posibilitatea utilizării în calitate de probe a rezultatelor activității speciale de investigații într-o cauză penală și propune o verificare amănunțită și minuțioasă a informațiilor obținute prin activitatea specială de investigații^[13].