Unele repere axiologice ale bunei-credințe și gradul valorificării ei în dreptul pozitiv

2. Valorificarea bunei-credință în dreptul pozitiv modern

Dacă pentru Cizek buna-credință reprezintă o noțiune de maximă generalitate socială, prezervată supunerii actelor care marchează direcții de viață, asemenea relației romanice de dependență a clientelei față de patronat^[34], pentru Louis Josserand, conceptul pare să devină unul circumscris generalității juridice. Astfel, ilustrul cercetător francez raportează buna-credință la fundamentele subiective ale actelor juridice, evident la modul extins, afirmând că „mobilele justificative ale actelor juridice se rezumă la această noțiune generală de bună credință în care se topesc până își pierd individualitatea”^[35].

Printr-o asemenea conceptualizare, care în plan doctrinar a dobândit o remarcabilă apreciere axiologică, Josserand a reușit să devoaleze din unghi juridic nu doar relevanța în sine a bunei-credințe, ci și vocația sa universală, aceea de mobil justificativ al actelor juridice în ansamblul lor, recunoscându-i astfel noțiunii o trăsătură cinetică și truvabilă în toate ramurile dreptului.

Și, totuși, așa cum am putut vedea, buna-credință nu s-a putut sustrage universului ei moral și psihologic extrem de felurit. Tocmai pentru a pune ordine în această mozaicitate de valori lăuntrice (ordine impusă din perspectiva juridicizării efectelor lor), în urmă cu numai 4 decenii, un reputat specialist român^[36] sublinia faptul că buna-credinţă este sinonimă cu acele fapte psihologice care intră în alcătuirea onestității și care sunt conforme cu normele morale^[37]. De asemenea, autorul evidenția și faptul că onestitatea este alcătuită, la rândul ei, din valori precum loialitatea, prudența, ordinea și temperanța (cumpătarea, chibzuinţa), valori care odată transpuse în sfera dreptului devin valori juridice, adică elemente ale bunei-credințe.

Aceste aserțiuni doctrinare au fost însă prea puțin relevante din unghi practic, deoarece soarta juridică a bunei-credințe, fusese deja hotărâtă la nivelul sistemului de drept, de raportul dintre drept și morală. Spunem aceasta deoarece în secolul trecut, ca și în cel actual, modul de concepere a dreptului – un actor configurator al bunei-credințe – a fost marcat de rezultatul aprigei dispute dintre teoriile pozitiviste de tip kelsian, care au pledat pentru epurarea dreptului de valorile sale morale și cele non-pozitiviste, adepte ale strânsei legături dintre drept și asemenea valori. Cum însă teoriile kelsiene au ieșit învingătoare, era de așteptat ca patrimoniul moral al bunei-credințe și implicit al echității să sufere transformări, inclusiv din perspectiva câmpului de aplicare.

Așa se și explică faptul că gândirea doctrinară grefată pe teoriile non-pozitiviste ale dreptului natural nu s-a reflectat în mod prea fericit în cuprinsul operelor legislative. Altfel spus, legislația nu a alocat bunei-credințe o definiție sau o reglementare pe măsura dimensiunii revendicate de propria-i valoare. Aici, ne referim desigur atât la legislația internațională, cât și la legislațiile interne ale statelor, deci și la România, aceasta din urmă fiind criticată în cauza Păduraru contra României – chiar pentru faptul că dificultatea cu care se confruntă speța este consecința „lipsei unei definiţii clare şi coerente a bunei-credinţe şi a unei metode uniforme de apreciere a sarcinii şi a obiectului probei acesteia”^[38].

Adevărul este că, în cazul mai sus exemplificat, instanța europeană s-a referit doar la rolul de criteriu de interpretare al bunei-credinţe, abordare care este întâlnită și în alte legislații (Codul civil german, Codul uniform comercial al SUA și chiar Codul civil român) și nicidecum la plenaritatea reglementării ei și nici la ideea de principiu de drept sau de normă generală de drept. De altfel, lucrurile se prezintă asemănător, cu mici diferențe de nuanțe, și în cadrul altor sisteme de drept. De pildă, la nivelul sistemelor de drept francez, german, olandez, care operează cu o divizare a bunei-credințe în obligația de loialitate și de cooperare (în jurisprudența franceză conturându-se chiar și principiul fraternității)^[39]. Aceeași sursă ne mai arată și faptul că buna-credință este evaluată, din perspectiva concepției nord-americane, prin excluderea relei-credințe, iar Codul civil din Quebec (din Canada), sursă de inspirație a legiuitorilor mai multor state, utilizează chiar noțiunea în sens larg, considerând-o ca fiind o normă de comportament ideal.

În orice caz, dacă sub aspectul lămuririi conținutului noțiunii, legiuitorul nu a stăruit, constatăm un progres timid al extinderii ariei sale de aplicare. O extindere care din păcate arareori a depășit ramura dreptului civil. Este cazul articolelor 2 şi 3 din Codul civil elveţian unde principiul bunei-credinţe a reprezentat încă de la începutul secolului trecut, o regulă obligatorie pentru exercitarea tuturor drepturilor şi pentru executarea obligaţiilor. Cu o întârziere de aproape un secol, exemplul Elveției a fost urmat și de România^[40].

Așadar, în pofida unor tendinţe doctrinare de promovare a bunei-credinţe ca normă generală de drept, noțiunea a rămas, inclusiv pe teritoriul României, tributară extraneității juridice inițiale și concepției selective a Codului civil napoleonian. O asemenea concluzie se desprinde nu doar din faptul că noțiunea nu ar fi fost definită legislativ (sub aspectul elementelor sale constitutive), cât mai ales pentru că a fost circumscrisă fragmentar de către legiuitor doar anumitor materii sau contexte (ipoteze). În alți termeni, noțiunea a fost recunoscută de legislativ în sfera dreptului civil și pe alocuri în dreptul public, îmbrăcând astfel fie varii forme conceptuale în cadrul interpretării unor principii de drept, fie forma unor cerințe normative circumscrise doar anumitor acte și instituții juridice, după cum urmează:

a) În cadrul unor principii generale sau fundamentale de drept^[41]. Se știe că, în drept, principiul echității și justiției^[42] este de ordin general, iar în cadrul acestuia atât echitatea cât și justiția sunt valori de esență morală și, deci, cel puțin în plan teoretic, ele nu se pot debarasa de buna-credință.

De asemenea, în materia drepturilor omului, majoritatea constituțiilor liberale ale lumii moderne (inclusiv cea a României^[43]) recunosc într-o formă sau alta drepturile și îndatoririle fundamentale ale omului, condiționându-le exercițiul de existența bunei-credințe. Mutatis mutandis, exercitarea prerogativelor puterii publice trebuie să aibă loc cu respectarea bunei-credințe, iar principiul proporționalității, creație a jurisprudenței europene (opozabilă României), care în ultimele decenii a dobândit o impresionantă ascensiune, vine și el să sprijine garantarea valorilor aplicative ale acesteia.

b) În cadrul unor principii de ramură. De pildă, în lumea juridică este de notorietate faptul că buna-credinţă este un principiu fundamental al dreptului civil, în sensul că ea este prezumată şi ocrotită în raporturile juridice civile^[44], iar Curtea Constituțională a României opiniază că buna-credință reglementată de coduri reprezintă o transpunere a dispozițiilor constituționale^[45], insuflându-i astfel o notă incertă de supremație în ierarhia ordinii juridice.

c) Buna-credință ca cerință normativă a unor acte și instituții juridice. La nivelul ramurii dreptului civil este bine știut faptul că buna-credință este recunoscută de legislațiile statelor lumii sub aspect contractual și într-o mai mică măsură extracontractual, astfel:

– în raporturile extracontractuale este statuată regula dobândirii proprietății asupra bunurilor mobile și imobile prin uzucapiune de către constructorul de bună-credinţă, precum și cea a dobândirii fructelor de către posesorul unui bun prin accesiune imobiliară artificială;

– în raporturile contractuale, principiul pacta sunt servanda este unul dintre cele mai vechi^[46]. El s-a format pe cale cutumiară și reprezintă reflecția în plan juridic a noțiunii de bună-credință ce stă la baza încheierii și executării actelor juridice. Un principiu care, potrivit legii civile, generează atât obligația generală de a acționa cu bună-credință în etapa precontractuală (a negocierii), dar și ulterior (în etapa executării contractului). Spre exemplu, în materia vânzării bunului altuia, buna-credinţă presupune convingerea eronată a dobânditorului că vânzătorul este adevăratul proprietar al bunului transmis. Aici își găsește locul și teza proprietarului aparent, conform căreia actele de înstrăinare a imobilelor, dacă au fost încheiate cu bună-credință, își vor păstra valabilitatea chiar și în situația anulării actelor precedente^[47]. În realitate însă, teza se înscrie în teoria mai amplă a aparenței în drept (error communis facit ius)^[48]care, în opinia regretatului profesor Ion Dogaru, constă în „a recunoaște eficacitatea juridică a unor acte care nu sunt pe deplin conforme condițiilor strict juridice și care, din acest motiv, ar trebui să fie nule, dar sunt încheiate cu bună-credință și cu prudență sporită”^[49].

O instituție diametral opusă bunei-credințe este și dolul, adică, reaua-credință (mala fides) exercitată prin viclenie, manopere dolosive, precizând faptul că dolul, fără a se confunda cu frauda la lege, poate fi viciu de consimțământ nu doar în raporturile contractuale, ci și în privința oricărui alt act juridic, patrimonial sau nepatrimonial, unilateral sau bilateral etc^[50].

De altfel, tandemul buna/reaua-credință este întâlnit și în materia dreptului procesual civil și penal (din perspectiva exercitării drepturilor procesuale), dar și în dreptul penal unde prezumția bunei-credințe, potrivit instanței constituționale, își are corespondentul în prezumția de nevinovăție, ambele, spune instanța, putând fi răsturnate prin stabilirea vinovăției inculpatului^[51]. Cu toate acestea vinovăția în forma culpei este cea mai ușoară – când făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă –, lucru care demonstrează că buna-credință, chiar și restrânsă la noțiunea de necunoaștere a rezultatelor faptei săvârșite, este pedepsită de legea penală din perspectiva neglijenței, deoarece făptuitorul trebuia și putea să prevadă. Prin urmare, latura subiectivă a infracțiuni în diferitele ei grade de exprimare a vinovăției, intenția (directă și indirectă) și culpa (cu sau fără prevedere), reprezintă, în principiu, sediul relei-credințe, adică opusul noțiunii.

Ori toate aceste reglementări disparate ne aduc în fața unei alte interogații și anume dacă buna-credință, în sens ei larg, ar putea fi definită ca o racordare a conduitei umane la cerințele actelor normative în vigoare?! Cu siguranță răspunsul este afirmativ în măsura în care actele normative ar răspunde exigențelor și finalității dreptului, evident ale unui drept autentic.

Credem că o asemenea precizare este importantă în raport cu praxisul general al societății noastre trecute și actuale. Spunem aceasta deoarece, așa cum bine se știe, a existat și continuă să existe și astăzi tendințe tot mai dominante ale societății de a favoriza, în special prin sistemele educaționale, un comportament de subordonare mecanicistă față de voința legislată a organului făuritor de legi. Ori aceasta nu reprezintă altceva decât un atentat la libertatea de conștiință, respectiv o amputare a esenței bunei-credințe într-o societate care nu dorește decât să traiască în spiritul democrației și al libertății. Fiindcă nu trebuie să uităm că întreaga istorie universală este încorsetată de exemple în care legile s-au manifestat ca expresii ale inechitățiilor sociale, iar în unele cazuri s-au dovedit inumane la nivelul cel mai profund. De pildă, marele umanist renascentist Tommaso Campanella, premergător al teoriilor carteziene și kantiene, prezintă în Cetatea Soarelui, un memorabil protest față de abuzurile generate de legi și de sistemele de justiție, motiv pentru care a fost întemnițat la ani grei^[52] Sub impulsul acelorași nedreptăți, Kant, raportându-se la conștiință, ne vorbește de un „tribunal suprem” al moralei^[53]. De asemenea, D. Defoe^[54], J.J. Rousseau^[55], Montesquieu^[56], dar și Ed. Burke condamnă temeinic justiția și sistemul legislativ, acuzându-le inclusiv de faptul că se fac vinovate de „degenerarea” societății umane, deoarece spune ilustrul gânditor irlandez „…îi protejeze pe cei bogați împotriva celor mulți și săraci, aducând pe lume și făpturile cele mai dezgustătoare dintre toate, avocații”^[57]. În celebra-i lucrare, „Principiile filosofiei dreptului”, Hegel dă în vileag una dintre plăgile moștenite ale justiției pe care le consideră ca fiind cele mai grave: formalismul. Mai aproape de zilele noastre, avem nenumătare exemple: legile de la Nürnberg (rasiale), legile capitaliste (susținătoare ale discriminării pe criterii de capital și care abundă și astăzi), legile comuniste (care au sprijinit discriminarea pe criterii de clasă). Și, nu în ultimul rând, recidivarea în organismul societății contemporane într-o formă destul de malignă, a formalismului hegelian^[58], mai exact propagarea unui juridism de proporții nemaiîntâlnite, un juridism aproape irespirabil^[59].

În concluzie, din perspectiva raportului dintre regulă și destinatarul acesteia, a da satisfacție noțiunii de bună-credință nu înseamnă implicit a respecta legea (ca act normativ), ci dreptul, din păcate recunoscut doar la nivel teoretic. El este singurul candidat veritabil pentru ocuparea poziției supreme într-o societate liberală^[60].

Cu toate acestea, concepția kelsiană, care identifică actul normativ cu dreptul (un drept golit de fundamentele sale morale, filosofice și sociale) sau mai bine-zis cu statul, guvernează cu o forță teribilă sistemele juridice ale lumii contemporane. Chestiune care ne poate readuce în ipoteza automatismului supunerii față de lege, experimentat deja în istoria recentă. De pildă, profesorul Ștefan Munteanu, analizează cu multă acribie investigațiile cercetătorului german Robert Alexy^[61], pledând pentru conexiunea elementelor de morală în definirea conceptului de drept^[62]. De asemenea, M. Djuvara reține că „progresul constă într‑o armonizare a dreptului cu morala și o influențare tot mai puternică a lor”^[63]. În timp ce numeroși juriști contemporani văd ca fiind imperativă integrarea normelor morale în sistemul juridic, apreciind că dreptul fără morală înseamnă doar forță^[64].

3. Concluzii

Așa cum am putut vedea, zestrea antropologică a bunei-credințe a constat în acumularea unei pleiade prodigioase de valori care în cele din urmă s-au distanțat de aproape tot ceea ce noțiunea a ajuns să reprezinte în dreptul normativist. Lucru care în mod cert nu servește dreptului și nici societății și, în dovedirea acestui aspect, am putea exemplifica configurarea celor 2 mari crize instituționale postmoderne:

Cea de natură educațională, care ne arată că societatea prin mecanismele și instituțiile ei școlare nu au făcut o prioritate din buna-credința și moralitate^[65]. înlocuind valorile fundamentale cu competențele, cerute în principiu de așa-zisa piață a muncii, într-o pragmă-dialectică numită impropriu „competitivitate”. Astfel că în școlile de astăzi nu există discipline obligatorii centrate pe asemenea noțiuni, deși până spre mijlocul secolului XIX buna-cuviinţă s-a predat obligatoriu în școli, sub diverse denumiri (autorul primului manual fiind chiar celebrul muzician Anton Pann^[66]).

Și a doua de natură juridică, dat fiind repudierea bunei-credințe de către dreptul contemporan din matca ei naturală, filosofică și morală și transformarea ei într-o expresie juridică contextuală, procustiană și sincretică. Ceea ce, finalmente, a condus la juridicizarea și judiciarizarea dreptului și a societății^[67]. Așa se face că sistemele noastre legislative care au înrâurit conceptele juridice postbelice, în special sub impactul teoriilor kelsiene, au claustrat șansele valorificării noțiunii în dreptul pozitiv sub dublu aspect. Pe de o parte, i-au redus drastic conținutul la nivelul cunoașterii și ne referim la cunoașterea actului sau a faptului juridic (în sens tehnic și restrâns) de către subiectul de drept. Pe de altă parte, i–a prezervat anumite acte sau domenii, restrângându-i astfel efectele într-un câmp aplicativ versatil și limitat, de regulă contractual. Ori, pentru depășirea acestor neajunsuri, nu trebuie decât ca dreptul să înapoieze bunei-credințe valorile morale și tradiționale confiscate. Un restituto care ar face din buna-credință un veritabil candidat, poate cel mai îndreptățit, la rangul de principiu fundamental al dreptului cu consecința recunoașterii noțiunii ca cerință generală a validității actelor și faptelor juridice, indiferent de ramură.

Încheiem prin reafirmarea convingerii că prin integrarea bunei-credințe în drept putem aspira la un drept cu un standard mai înalt de autenticitate. Adică la un drept care să se poată ridica la nivelul așteptărilor unei societăți democratice și mai ales la înălțimea axiologică a universalității sale conceptuale. Alminteri, spunem noi, pe lângă periclitarea finalității dreptului, mottoul lumii contemporane ar putea deveni doleanța pe care Diogene, cu lampa în mână, o rostea pe străzile Atenei: „Caut un om cinstit!”

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE

1. Ban F.-C., În: Revista Anale seria drept. Volumul XXVIII, Timișoara, Ed. Mirton, 2019.
2. Bădescu V.S., Unele considerații despre morală și dreptate în dreptul contemporan al afacerilor. În: Buletinul Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, 2015.
3. Beleiu Gh., Drept civil român – Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil. Ediția a 10-a, revăzută și adăugită de Nicolae M. și Trușcă P., București, Ed. Universul Juridic, 2005.
4. Boissier G., Cicero și prietenii săi. Traducere de Steinhardt N., București, Ed. Univers, 1977.
5. Burke Ed., Despre sublim și frumos. Traducere de Teodorescu A. și Bantaș A., prefață de Grigorescu D., București, Ed. Meridiane, 1981.
6. Cary S., Istoria Romei până la domnia lui Constantin, Ediția a III-a. Traducere de Ceaușu S. București, Ed. ALL, 2008.
7. Ceterchi I., Craiovan I., Introducere în Teoria Generală a Dreptului, București, Ed. ALL, 1998.
8. Cicero M.T., Despre îndatoriri. Traducere și note de D. Popescu, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1957.
9. Ciucă V. M., Bona fides într-o nouă hermeneutică. 06.2015. [vizitat la 20.05.2021]. Disponibil online: https://www.juridice.ro/essentials/246/bona-fides-intr-o-noua-hermeneutica.
10. Cizek E., Mentalités et institutions politiques romaines, Paris, Fayard, 1990.
11. Codul civil român adoptat prin Legea 287 din 17 iulie 2009, publicată în M.Of. nr. 511 din 24 iulie 2009 (republicat în M. Of., partea I, nr. 505 din 15 iulie 2011.
12. Constituţia României, publicată în M. Of., Partea I, nr. 233 din 21 noiembrie 1991 și republicată în M. Of., nr. 767 din 31 octombrie 2003.
13. Decizia nr. 358 din 16 iunie 2020, Î.C.C.J., publicată în M. Of. 902 din 5 octombrie 2020.
14. Decizia nr. 2089 din 13 decembrie 2016, Î.C.C.J., secția a II-a civilă.
15. Decizia nr. 58 din 23 martie 2000, C.R., publicată în M.Of. nr. 228 din 23.05. 2000.
16. Defoe D., Jurnal din annul ciumei. Traducerea și prefața de Ralian A., București, Ed. Minerva, 1980.
17. DEX 2009. [vizitat la 05.2021]. Disponibil online: https://dexonline.ro/definitie/moral%C4%83
18. Dennis , Lumea etruscilor, vol. I. Traducere de Moroianu E., prefaţă de Frunzetti I., Bucureşti, Ed. Meridiane, 1982.
19. Djuvara M., Teoria generală a dreptului. Drept rațional, izvoare și drept pozitiv, București, Ed. All Beck, 1999.
20. Dogaru I., Drept civil. Idei producătoare de efecte juridice, București, All Beck, 2002.
21. Dogaru I., Cercel S. Drept civil. Partea general, Bucureşti, Ed. C.H. Beck, 2007.
22. Durand G., Du rapport entre le droit et l’etique. În Themis, vol. 20, nr. 2, 1986.
23. Duțu M., De iustitia et de iure sau despre nevoia reabilitării ideii de drept. [vizitat la 02.2021]. Disponibil online: https://www.juridice.ro/essentials/1282/de-iustitia-et-de-iure-sau-despre-nevoia-reabilitarii-ideii-de-drept
24. Perșii. Texte commentate. Traducerea de Mirian Al., prefață de Piatkoski A. București: Ed. Albatros, 1987.
25. Floare M. I., Consideraţii de drept comparat privind conceptele îngemănate de „bună-credinţă” şi „rea-credinţă” în materie contractuală. În Revista Română de Drept Privat nr. 2/2014, pp. 104-147.
26. François L., Le problème de la sécurité juridique, lucrarea La sécurité juridique, Ed. Jeune Barreau de Liège, Liège, 1993.
27. Gherasim D., Buna-credinţă în raporturile juridice civile, Bucureşti, Ed. Academiei RSR, 1981.
28. Gulian C.I., Introducere în istoria filozofiei moderne, București, Ed.enciclopedică română, 1974.
29. Hegel G.W.F., Principiile filosofiei dreptului. Traducere de Bogdan V. și Floru C., București, Ed. Academiei, 1969, p. 252.
30. Jida M.-M., Despre aparenta contradicţie dintre Drept şi Morală sau O pledoarie în favoarea ideii că Dreptul izvorăşte şi trebuie să rezulte din Morală. Revista online Cultura vieții.ro, 2013. [vizitat la 05.2021]. Disponibil online: https://www.culturavietii.ro/wp-content/uploads/2013/09/Despre-aparenta-contradictie-dintre-Drept-si-Morala-2011.pdf
31. Josserand L., Les mobiles dans les actes juridiques de droit privé, Paris, Ed. Dalloz, 1928.
32. Kant I., Metafizica moravurilor, traducere de Croitoru R., București, Ed.Antet Revolution, 2013.
33. Lepădat E. D., Drept-note de curs pentru uzul studentilor de la IFR, Timișoara, Ed. Eurostampa, 2007.
34. Marga A., Juridismul ca maladie a justiției. [vizitat la 02.2021]. Disponibil online: https://www.cotidianul.ro/juridismul-ca-maladie-a-justitiei/ ș.a.
35. Mazilu D., Tratat de Teoria Generală a Dreptului, Ediția a II-a, București, Lumina Lex, 2007, pp. 178-183.
36. Mihai Gh., Motica R., Fundamentele dreptului, București, Ed. All Beck, 1997.
37. Molcuț E., Drept privat roman, Ediție revăzută și adăugită, București, Ed. Universal juridic, 2007.
38. Montesquieu, Scrisori persane. Caiete., traducere de Ștefan Popescu, prefațată de Irina Eliade, București, Ed. Minerva, 1970, pp. XXVIII-XXIX.
39. Munteanu Șt., Robert Alexy şi critica Filosofiei Pozitiviste a Dreptului. În Acta Universitatis George Bacovia. Juridica,Volume 4, Issue 1/2015. [vizitat la 04.2021]. Disponibil online: https://www.ceeol.com/search/article-detail?id=289458
40. Nietzsche F., Genealogia Moralei, traducere de Lăzărescu D., București, Ed. Mediarex, 1996.
41. Noșlăcan M., Buna credință și teoria aparenței în drept. [vizitat la 07.2019]. Disponibil online: https://www.studocu.com/ro/document/universitatea-de-vest-din-timisoara/teoria-si-practica-medierii/buna-credinta-si-teoria-aparentei-in-drept/11360142
42. Noul Testament. [vizitat la 05.2021]. Disponibil online: https://www.biblegateway.com/passage/?search=Matei%205-7&version=RMNN
43. Platon, Republica, Opere V., București, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1986.
44. Pivniceru M.-M., Tudose M., Efectele juridicizării și ale judiciarizării, ca fenomene sociale, asupra eficacității jurisdicționale. [vizitat la 02.2021]. Disponibil online: https://www.juridice.ro/174818/efectele-juridicizarii-si-ale-judiciarizarii-ca-fenomene-sociale-asupra-eficacitatii-jurisdictionale.html
45. Popa N., Dogaru I., Dănișor Gh., Dănișor D.C., Filosofia dreptului. Marile curente, Ediția a-2-a, București, Ed. C.H. Beck, 2007.
46. Popescu S., Despre drept şi valoare, cu specială privire asupra justiţiei. Comunicarea a fost prezentată la Sesiunea știinţifică a Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române, București, 17 aprilie 2015, Simplificarea – imperativ al modernizării şi ameliorării calității dreptului, pp. 10-17.
47. Popescu S., Teoria generală a dreptului, București, Ed. Lumina Lex, 2000.
48. Robert Alexy, Conceptul și validitatea dreptului, Pitești, Ed. Paralela 45, 2008, p. 11.
49. Rousseau J.J., Contractul social, traducere de Stahl H.H., București, Ed. Științifică, 1957.
50. Smochină A., Vlăescu Ge., Educația- determinant primordial al asigurării dreptului constituțional la un trai decent. În: Revista de Studii juridice universitare, nr. 3-4, Chișinău, 2018, pp. 85-94.
51. Titus Livius, Ab urbe condita (de la fundarea romei),1, traducere de P. Popescu Găleșanu, București, Ed. Minerva, 1976.
52. Vecchio G., Lecţii de filosofie juridic,. Bucureşti, Europa Nova, 1993.
53. Vernengo R.J., Law and Morality an Analysis of their possible relations, În Law, Justice, and the State, Edited by Karlsson M. M., Jónson Ó. P., Brynjardóttir E.M., Duncker & Humblot, Berlin, 1993.
54. Vlăescu Ge., Buna-credință și standardele de conduită la pelasgi, în lumina teoriilor densușiene. În Revista Universul Juridic, nr. 1/ianuarie 2023, Bucureşti, Ed. Universul Juridic, http://revista.universuljuridic.ro/2023/01/
55. Vlăescu Ge.,”The survival” of roman law in the comparative modern organizational structures and its impact on the decency of living. În Revista Anale, Seria Științe Economice Vol. XXIV, Ed. Eurostampa, 2019.
56. Vlăescu Ge., „Juridismul – un pericolul care vine din partea dreptului”. În Revista de Studii juridice universitare, nr. 3-4, Chișinău, 2018, pp. 146-154.
57. Xenofon, Amintiri despre Socrate, traducere de Tănăsescu G., București, Ed. Univers, 1987.