Unele reflecții privind influențele culturii asupra drepturilor reale – dreptul de proprietate și servitutea de trecere

3. Abordarea normativă și jurisprudențială a proprietății și a servituții de trecere în România

Căutând în cuprinsul actualei Constituții a României modalitatea de garantare a proprietății private, reținem textele consacrate de art. 44 alin. (1) și (2). Potrivit acestor reglementări „ (1) Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege. (2) Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”^[41]. În continuarea acestor texte, vom întâlni și o excepție, cea a exproprierii. Excepție care se arată că exproprierea poate avea loc doar pentru o „cauză de utilitate publică” și numai cu o „dreaptă şi prealabilă despăgubire”^[42].

Ori, în ceea ce ne privește, considerăm că suntem în prezența unei șubrede garantări a dreptului de proprietate privată. O precaritate care este dată de limitele acestui drept și pe care legea fundamentală le lasă la libera apreciere a organului legislativ, adică la cheremul voinței politice. Voință despre care știm că nu întotdeauna slujește intereselor oamenilor și nici dreptului.

La această problematică concură și susceptibilitatea dreptului de proprietate de a fi golit de substanță din perspectivă fiscală. Lucru care se degajă chiar din textul aceluiași document fundamental care permite legiuitorului să fiscalizeze proprietatea după propriile capricii, în timp ce cetățenilor textul le prohibă dreptul de inițiativa legislativă în această materie^[43].

Din nefericire, Constituția României – compilație de neinvidiat a legislațiilor statelor europene – nu ne oferă niciun remediu pentru consolidarea dreptului de proprietate din unghiurile mai sus enunțate, iar acest lucru nu se întrevede nici la nivelul construcțiilor normative ale Uniunii Europene. De pildă, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin art.1 din Protocolul nr.1, furnizează numai aparența garantării dreptului de proprietate privată. Fiindcă în realitate textul de lege enunțat subordonează în substanță acest drept utilității publice, legislației și drepturilor de creanță ale statului (creanțe izvorâte din amenzi, impozite sau alte contribuții).

Ori dacă normele constituționale și cele suprastatale nu oferă garanții fezabile față de eventualele excese ale legiuitorului național, devine absurd să căutăm rezolvarea problemei la nivelul palierelor normative subsecvente. Chiar și așa, Codul civil român, de pildă, prevede la art.555 alin. (1) faptul că Proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele stabilite de lege. Dincolo de faptul ca acest cod, ca și cel anterior, definește proprietatea prin conținutul dreptului de proprietate privată (usus, fructus şi abusus) și nu invers, trebuie să admitem că atributele enunțate (ale dreptului de proprietate) consacră latura descriptivă a noțiunii. Ele nu oferă nicio garanție asupra inviolabilității dreptului, din unghiul a ceea suntem obișnuiți să numim drept absolut. Concluzia este evidentă. Transformările sociale, economice și ideologice ale societății moderne au făcut ca dreptul de proprietate privată să fie departe de a fi imbatabil, „sacru” sau „absolut”, ca o consecință a unui proces cultural global, evolutiv sau involutiv (în funcție de perspectiva din care îl privim).

De altfel, ambele coduri românești nu au făcut nimic altceva decât să reproducă concepția napoleoniană a proprietății (chiar dacă al doilea cod a fost influențat de codul civil din Quebec^[44]), inclusiv cu privire la îngrădirile sau limitările aferente acestui drept. Mergând pe firul istoriei și reținând că nici Napoleon și nici juriștii secolelor care au urmat nu au înțeles să redea dreptului de proprietate adevărata sapiențialitate istorico-culturală, cu consecința slăbirii dramatice a garantării acestui drept, trebuie să admitem că nici modernitatea postbelică nu a găsit formula umplerii golului lăsat de împărat. O chestiune asupra căreia avem libertatea să reflectăm. Evident, dacă dorim să apropiem lucrurile din viața reală de acele teorii frumoase pe care le extragem din filosofia binelui comun. Mai ales că astăzi urbanizarea, fiscalitatea și hățișul raporturilor administrative sunt candidați unor politici publice nu tocmai respectuoase față de drepturile particulare.

Referitor la servituți, acestea sunt generic cunoscute – în consonanță cu vechiului discurs doctrinar al drepturilor reale – ca fiind toate celelalte drepturi, exceptând dreptul de proprietate, care se exercită asupra unor bunuri aflate în proprietatea altora (iura in re aliena).

Și, asemenea doctrinei, pentru prevenirea și dezamorsarea relațiile de vecinătate, actualul Cod civil român nu are nimic nou de oferit. El leagă printr-o teză tradițională servitutea legală de trecere sau dreptul de trecere (art. 617-625) de lipsa accesului la calea publică, spunând că „proprietarul fondului care este lipsit de acces la calea publică are dreptul să i să permită trecerea pe fondul vecinului său pentru exploatarea fondului propriu”^[45].

O astfel de noțiune este înțeleasă ca o limită sau o restrângere^[46] pe care legea o impune exercitării dreptului de proprietate. Ea are caracter imprescriptibil și se exercită în condițiile stabilite prin convenție, hotărâre judecătorească sau uzucapiunea de 10 ani.

Pe de altă parte, același Cod reglementează generic servitutea stabilită prin fapta omului, ca dezmembrământ al dreptului de proprietate (art. 755-764) ce ia naștere prin acordul părților. O asemenea servitute este și ea definită ca un drept al cuiva asupra lucrului altcuiva s-au, într-o formulare puțin mai circumscrisă, ca o „sarcina care grevează un imobil, pentru uzul sau utilitatea imobilului unui alt proprietar”^[47] și care nu presupune în mod obligatoriu îndeplinirea condițiilor cerute de lege pentru constituirea dreptului de trecere^[48]. Cu alte cuvinte, legea civilă și doctrina au creat o distincție între cele două servituții. Astfel, izvorul juridic al servituții legale (care nu este un dezmembrământ al dreptului de proprietate) îl reprezintă legea a cărei condiție este aceea ca fondul dominant să se găsească într-un „loc înfundat”, adică într-un loc care nu beneficiază de acces la calea publică, în timp ce izvorul servituții de trecere stabilite prin fapta omului (și care este un dezmembrământ al dreptului de proprietate) îl constituie convenția părților, fără a exista deci cerința unui loc înfundat^[49].

Tot cu privire la servitutea legală mai reținem și faptul că, datorită condiționării nașterii acesteia de existența obiectivă a unui „loc înfundat” (scopul pentru care este creată servitutea), în jurisprudență s-a statuat că ea „se poate exercita asupra oricărui teren, indiferent dacă este proprietate publică sau are alt regim special care implică imprescriptibilitatea sau inalienabilitatea ori dacă este un teren îngrădit sau neîngrădit, construit sau neconstruit”^[50]. De asemenea, în practica judiciară s-a mai statuat și că dispariția „locului înfundat” atrage de plano încetarea servituții indiferent de modalitatea prin care i s-a stabilit conținutul – conventie, hotarâre judecatorească sau uzucapiune – „cessante causa cessant effectus”^[51], chestiune care a fost preluată și reglementată ex-post de prevederile art.617 alin.3 din actualul Cod civil.

În afara lipsei accesului la calea publică (care presupune existența locului înfundat), Codul civil mai stabilește la art. 617-618 și faptul că instituirea dreptului de trecere, ca limită legală a dreptului de proprietate privată, implică respectarea unor cerințe precum:

1. Dreptul de trecere trebuie să aducă o minimă stânjenire în exercitarea dreptului de proprietate al fondului asupra căruia se exercită trecerea la calea publică. Aici, îndrăznim să reamintim faptul că în jurisprudență, inclusiv în cea aflată sub imperiul vechiului Cod civil, s-a arătat în mod consecvent că pentru stabilirea in conreto a drumului asupra căruia urmează să se exercite trecerea pe fondul aservit, drumul la calea publică trebuie să fie cel mai scurt, iar fondului aservit să i se producă cea mai mica pagubă/stânjenire cu putință. Și, nu în ultimul rând, jurisprudența mai reține și că „Legea nu dă dreptul reclamantului de a cere proprietarului învecinat să le creeze toate condițiile unui acces la calea publică echivalent cu situația în care proprietatea lui ar fi avut propria deschidere spre drumul public, ci doar să se permită trecerea, cât mai puțin păgubitoare pentru fondul aservit. Aceasta presupune că drumul de acces poate fi doar pietonal, în condițiile în care situația locurilor nu permite o altfel de posibilitate”^[52]. În orice caz, din economia textelor Codului civil rezultă că proprietarul fondului afectat de dreptul de trecere poate să-și exercite toate prerogativele dreptului de proprietate, inclusiv de trecere, sub condiția de a nu împiedica trecerea, indiferent că este vorba de exercitarea dreptului legal de trecere sau de constituirea unei servituți de trecere ca dezmembrământ al dreptului de proprietate. Aceasta mai înseamnă că, din perspectiva locului asupra căruia se exercită trecerea, prerogativele dreptului de proprietate se exercită în comun fără ca prin acest fapt să fim în prezența coproprietății.

2. În situațiile în care lipsa accesului provine din acte juridice precum vânzarea, schimbul, partajul sau alte acte juridice, trecerea va fi cerută doar acelora care au dobândit partea de teren pe care se făcea anterior trecerea;

3. În situația particulară în care lipsa accesului la calea publică este imputabilă proprietarului care solicită trecerea, atunci dreptul de trecere va fi stabilit numai cu consimțământul proprietarul fondului care are acces la calea publică și cu plata dublului despăgubirii.

În extensia acestor ipoteze normative ale dreptului de trecere, actualul Cod civil mai face vorbire cu titlu exemplificativ și de dreptul de trecere în anumite situații speciale, cum ar fi utilităţile, efectuarea unor lucrări și reintrarea în posesie.

Dreptul de trecere pentru utilităţi se referă la obligația proprietarului de a permite trecerea pe proprietatea sa a acelor rețelele edilitare, precum conducte de apă, gaz, cabluri electrice sau alte asemenea, menite să deservească proprietarii vecini sau din apropiere, în condițiile în care „trecerea prin altă parte ar fi imposibilă, periculoasă sau foarte costisitoare”^[53]

De asemenea, dreptul de trecere pentru efectuarea unor lucrări^[54] vizează obligația proprietarului de a permite trecerea pe proprietatea sa proprietarului vecin pentru efectuarea unor lucrări ce țin de fondul dominant și pe care nu le-ar putea efectua altfel, inclusiv cu privire la tăierea crengilor și culegerea fructelor ce țin de fondul dominant.

Și, nu în ultimul rând, dreptul de trecere pentru reintrarea în posesie^[55] privește obligația proprietarului de a permite altuia să-și redobândească posesia unui bun care a ajuns din întâmplare pe fondul său, cu condiția să fie înștiințat în prealabil.

Distinct mai există și servituți legale impuse prin legi speciale, cum ar fi dreptul proprietarului resurselor petroliere de a efectua lucrări și a folosi subsolului în care se găsesc respectivele zăcăminte^[56], servituţile stabilite de legea energiei electrice şi a gazelor naturale^[57], servituţile de aeronautică civilă^[58] etc.

4. Abordarea legislativă și jurisprudențială a despăgubirilor

4.1. Despăgubiri aferente imobilelor trecute în proprietatea statului sau a unităților administrativ-teritoriale.

Din unghiul unor asemenea despăgubiri, mutațiile survenite în cultura juridică românească sub influențele ideologiilor comuniste (după 1945) și capitaliste (după 1989) își vor lăsa o amprentă neonorantă asupra legislației și jurisprudenței românești. Și ne referim îndeosebi la maniera evaluării și acordării despăgubirilor – în temeiul legilor nr.10/2001, nr. 247/2005 și nr. 165/2013 – care, așa cum bine știm, au vizat imobilelor preluate în mod abuziv de statul român. O chestiune care a întreținut conflictul multisecular dintre individul de rând și instituțiile statului sub multiple aspecte:

– Odată pentru că, de regulă, statul român a procedat fără niciun drept la o desproprietărire forțată a indivizilor (împotriva voinței titularilor dreptului de proprietate) fără a se sprijini pe cauze de utilitate publică și, deseori, fără acordarea unor despăgubiri compensatorii rezonabile;

– Operarea principiului restitutio in integrum, în perioada postdecembristă, a fost condiționată de supunerea titularului dreptului unor termene, condiții, proceduri birocratice, deși statul îl desproprietărise pe acesta intempestiv și necondiționat. Cu alte cuvinte, lipsa de vigilență și de stăruință a celui desproprietărit abuziv, a profitat statului vinovat;

– Titularului nu i s-a recunoscut dreptul la despăgubiri aferente lipsirii de folosință pentru perioada în care imobilul s-a aflat în mâinile statului;

– Despăgubirile, deși până la data de 20 mai 2013 s-au raportat la valoarea de circulaţie a imobilelor, în realitate acestea se acordau după perioade teribil de lungi încât, pe de o parte, valoarea lor era erodată de inflație, iar pe de altă parte, proprietarilor li se diminuau șansele să beneficieze de ele în timpul vieții^[59].

Revenind la modalitatea de evaluare a despăgubirilor prin echivalent (când imobilul nu este retrocedat în natură), se mai cuvine menționat și faptul că, după data de 20 mai 2013, dată la care a intrat în vigoare legea nr. 165/2013^[60], noul text de lege^[61] stabilește că „Evaluarea imobilului ce face obiectul deciziei se face prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a prezentei legi de către Secretariatul Comisiei Naționale și se exprimă în puncte”. Iar la data de 29.05.2017, texul antemenționat s-a modificat la rândul său în sensul că despăgubirile se vor raporta la categoria de folosință a imobilului de la momentul preluării abuzive a imobilului^[62].

Prin cele două reglementări, reținem inegalitatea de tratament între persoanele despăgubite în echivalent în funcție de valoarea imobilelor de la data acordării măsurilor reparatorii (prin aplicarea Legii nr. 247/2005) și persoanele care urmau să primească despăgubiri plafonate la nivelul stabilit de grilele notariale la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013.

Pe de altă parte, potrivit acelorași reglementări, proprietarul al cărui imobil a avut o anumită categorie de folosință la data preluării abuzive, dar ulterior imobilul și-a sporit valoarea prin schimbarea categoriei de folosință, va fi evaluat în raport de categoria inițială, de regulă inferioară valoric.

La data de 21.03.2020, intră în vigoare o nouă reglementare^[63] care modifică textul la care am făcut referire. Aceasta elimină mențiunea legată de categoria de folosință, astfel că noul text prevede că „Evaluarea…se face prin utilizarea grilei notariale valabile la data emiterii deciziei de către Comisia Națională și se exprimă în puncte”.

Din nou suntem în prezenta unei abordări discriminatorii, adică a unui tratament economic diferențiat în funcție de perioada de timp la care se realizează evaluarea.

După cca două luni calendaristice, mai exact la data de 19.05.2020, este adoptat un alt act normativ^[64] care suspendă aplicarea textului privind despăgubirile (mai sus citat) până la data de 1.03.2021. Iar după alte cca 2 luni, se adoptă o altă lege^[65] care schimbă modalitatea de despăgubire pe perioada suspendării, în funcție de calitatea persoanei. Adică, pentru titularul dreptului de proprietate (fostul proprietar sau moștenitori acestuia) se va aplica grila notarială valabilă la data emiterii deciziei de către Comisia Naţională, în timp ce pentru alte persoane se va aplica grila valabilă la data intrării în vigoare a Legii nr.165/2013. În felul acesta, prin raportare la categoria de folosință a imobilului de la data preluării sale abuzive, pe toată perioada suspendării se va proceda la aplicarea grilei notariale diferențiat: pentru unii de la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, iar pentru alții de la data emiterii deciziei administrative. Ori față de o asemenea manieră de modificare a legii, instanța constituțională a declarat încălcarea principiului constituțional al legalităţii şi nediscriminării^[66].

De o rea-credință ieșită din comun, legiuitorul român a reiterat într-un act normativ ulterior^[67] aceeași soluție legislativă (reluând aceeași modalitate diferențiată de despăgubire în funcție de calitatea persoanei), situație în care, pentru identitate de rațiune, și această lege a fost declarată neconstituțională^[68].

4.2. Abordarea despăgubirilor aferente servituții de trecere

În ceea ce privește servitutea de trecere, reținem că în vechiul Cod civil român, noțiunea de despăgubire a fost reglementată, în principiu, de art. 616, text potrivit căruia „proprietarul al cărui loc este înfundat, care nu are nicio ieşire la calea publică, poate reclama o trecere pe locul vecinului sau pentru exploatarea fondului, cu îndatorire de a-l despăgubi în proporţie cu pagubele ce s-ar putea ocaziona”. Pentru a da concretețe practică acestui text de lege, jurisprudența^[69] a stabilit că despăgubirea trebuie să aibă în vedere paguba suferită de proprietarul fondului aservit ca urmare a lipsei de folosință, în funcție de valoarea de circulație a terenului utilizat pentru trecere.

Este adevărat că legea nu conține prevederi exprese în ceea ce privește modalitatea de despăgubire, lucru care a generat la nivel jurisprudențial o dublă interogație: dacă despăgubirea ar trebui să îmbrace forma unei prestații unice sau a unei prestații periodice?

În soluționarea acestei probleme instanțele^[70] au stabilit că despăgubirea se plătește în rate anuale pe toată durata subzistenței dreptului de servitute și nu în forma unei sume globale, în considerarea următoarelor argumente:

– Servitutea de trecere se materializează prin acte repetate și pe o durată ce ține de existența a două fonduri, astfel că ar fi echitabil ca despăgubirea să nu se acorde sub forma unei prestații unice sau globale. Altfel spus, despăgubirea în forma unei sume globale nu se poate concilia cu modalitățile de stingere a servituților, tocmai datorită caracterului perpetuu al servituților de trecere, caracter care ține de natura, nu și de esența acestora;

– Despăgubirea nu trebuie stabilită în raport cu folosul adus de drumul de trecere fondului dominant, ci doar în funcție de paguba suferită de proprietarul fondului aservit, pagubă care, așa cum am arătat, subzistă doar până la data încetării servituții.

Putem, deci, să concludem că în cadrul unei dinamici culturale tot mai asaltate de etatism și politici publice, despăgubirilor aferente dreptului de proprietate au fost supuse unei legislații încorsetate de inegalități. Și aceasta pentru simplul fapt că perdantul proprietății s-a aflat, fără voia lui, în opoziție cu cel care și-a însușit-o prin spoliere. Lucruri care diferă aproape radical în materia servituților unde legislația și jurisprudența sunt incomparabil mai echitabile. Desigur, pentru considerentul că ne aflăm într-o materie lipsită de mize economice majore, astfel că interesele statului și omului politic sunt mult mai restrânse și adeseori inexistente.

O chestiune care, din nefericire, relevă că, în pofida uriașelor progrese tehnologice, științifice și artistice ale postmodernității, omul politic și juristul au rămas aproape cum au fost. Adică, continuatorii unei culturi dictate de interesele înguste ale momentului, croșetate din materialele troglodite ale unui normativism care, în principiu, nu a excelat nici prin vizionarism și nici prin echitate, ca să nu mai vorbim de profunzime intelectuală.

BIBLIOGRAFIE:

1. Antonescu, M.V. Dreptul la prosperitate durabilă, ca drept al omului dar şi ca drept al popoarelor – un drept al omului din generaţia a V-a. Institutul Diplomatic Român (IDR), București: Policy Paper nr.17/2015. [vizualizat la 09.2022]. Disponibil online: http://www.idr.ro/publicatii/Policy Paper 17.pdf.
2. Atlar, Chr. Droit civil. Les biens. Paris: Ed. Litec, 1993.
3. Bălaşa, D. Basmul romanizării – dacii, întemeietorii Romei. Craiova: Fundaţia Artelor Dor, 1998.
4. Bondrea, A. Sociologia culturii. Bucureşti: Editura Fundaţiei „România de mâine”, 1993.
5. Brie, M. O Istorie socială a spațiului românesc. De la începuturile statalității dacice până la întrezărirea modernității. Oradea: Editura Universității din Oradea, 2005.
6. Cernea, E., Molcuț, E. Istoria statului și dreptului românesc. Ediție revăzută și adăugită. București: Universul Juridic, 2006.
7. Ciornei, M. Basarabi, Legi belagine, Kogaion. Studii daco-române. București: Ed. Carpathia Press, 2008.
8. Cucu, C.-G. Drumul către servitutea legală de trecere. În: Revista Themis nr.1/2018. [vizualizat la 09.2022]. Disponibil online: https://heinonline.org/HOL/LandingPage?handle=hein.journals/revthm2018&div=20&id=&page=
9. Densușianu, N. Dacia preistorică. Partea a I-a. Bucureşti:Institutul de Arte Grafice „CAROL OÖBL”,1913.
10. Dicționarul explicativ al limbii române [vizualizat la 09.2022]. Disponibil online: Dicționar explicativ al limbii române. [vizualizat la 21.09.2022]. Disponibil online: https://www.dex.ro/cultur%C4%83
11. Drîmba, O. Istoria culturii şi civilizaţiei. Vol. 1. Bucureşti: Ed. Vestala şi Saeculum I.O., 2001.
12. Ehrlich, E. Despre „Dreptul viu”. În: Conferință din cadrul Institutului Sud-Est European din 12 și 19 decembrie 1920 și ulterior, în ziarul Neamul românesc din anii 1920 și 1921. [vizualizat la 09.2022]. Disponibil online: https://www.constcourt.md/public/files/file/Publicatii/2018/Eugen_Ehrlich_-__Despre_dreptul_viu.pdf
13. Feischmidt, M. Multicuturalismul: o nouă perspectivă ştiintifică şi
    politică despre cultură şi identitate. În: revista Altera, nr.12/1999, Tîrgu Mureș. [vizualizat la 09. 2022]. Disponibil online: http://altera.adatbank.transindex.ro/pdf/12/002.pdf
14. Marcu, P. L. Istoria Dreptului Românesc – Note de curs. București, p.143, [vizualizat la 09.2022]. Disponibil online: http://ffdc.ro/wp-content/uploads/2018/08/Istoria-Dreptului-Romanesc.pdf
15. Morin, Ed. Le paradigme perdu: la nature humanine. Paris: Seuil, 1973.
16. Legislație și jurisprudență.
17. Rousseau, J.-J. Despre Contractul social. București: Ed. Cartex, 2017.
18. Sperantia, Introducere în filosofia dreptului. Cluj: Tipografia „Cartea Românească”, 1946.
19. Stahl, H. Contribuții la studiul satelor devălmaşe româneşti, vol. I. Bucureşti: Editura Academiei Republicii Populare Române, 1958.
20. Stoica, V. Noțiunea de bun incorporal în dreptul civil român. [vizualizat la 09.2022]. Disponibil online: https://www.academia.edu/42159357/No%C5%A3iunea_de_bun_incorporal_%C3%AEn_dreptul_civil_rom%C3%A2n_Valeriu_STOICA
21. Tănase, Al. Cultură și religie. București: Editura politică, 1973.
22. Terzea, V. Servituțile în dreptul civil român. București: Ed. CH Beck.
23. Townsend, R. Ascensiunea într-o organizație. Traducere de B. Georgescu. București: Ed.Curtea veche, 2011.
24. Tylor, E.B. Cultura primitivă. În: Pierre Bonte, Michel Izard. Dicţionar de etnologie şi antropologie. Iaşi: Editura Polirom, 1999.
25. Urs, I. R., Ispas, P. Drept civil. Drepturile reale principale. București: Ed. Hamangiu 2013.
26. Vlăescu Ge. The „survival” of roman law in the comparative modern organizational structures and its impact on the decency of living. În: Revista Anale. Seria Științe Economice (secțiunea drept), Volumul XXIV, Universitatea „Tibiscus” din Timișoara, Ed. Eurostampa, 2019, pp.159-167.