Unele reflecții privind influențele culturii asupra drepturilor reale – dreptul de proprietate și servitutea de trecere

1. Corelațiile și interferențele dintre cultură și drept

În urmă cu un secol, Eduard B. Tylor insera „dreptul” printre elementele care fundamentează una dintre cele mai „reavene” și delicate noțiuni ale gândirii și creativității umane: cultura. Descriind-o ca pe un „ansamblu complex ce include cunoaşterea, credinţele, arta, morala, dreptul, tradiţiile şi orice alte producţii şi modalităţi de viaţă create de omul ce trăieşte în societate”^[1], noțiunea își propune să acopere, într-un complex de paradigme, toate presupozițiile și manifestările de viaţă ale omului și societății, începând cu credințele, riturile, simbolurile ș.a.m.d. până la cele mai avansate forme de organizare instituțională și socială.

Definită în această manieră, fondatorul antropologiei culturale conferă practic noțiunii o vastitate structurală care-i va pune în dificultate pe toți competitorii cuceririi sale conceptuale, români și străini. Între corifeii autohtoni se cuvine să-i amintim pe T. Maiorescu, E. Lovinescu, dar și pe cei din generațiile mai aproape de noi, precum O. Drîmba, A. Bondrea ș.a. De pildă, Aurelian Bondrea definește cultura ca pe o „totalitate de valori materiale şi spirituale ale omenirii ajunse la un anumit prag al dezvoltării, produse ale cunoaşterii şi practicii umane create, transmise şi asimilate în procesele social-istorice”^[2]; descriere pe care o regăsim într-o formulare quasi-identică și în dicționarul explicativ modern al limbii române^[3]. În timp ce Ovidiu Drîmba, asemenea lui E. Lovinescu, va accentua acea expresie a forței creatoare a omului pe care o recunoaștem sub numele generic de spiritualitate, istoricul literar vorbindu-ne de „datinile şi obiceiurile, credinţele şi practicile religioase, divertismentele, operele de ştiinţă, filosofie, literatură, muzică, arhitectură, pictură etc.”^[4].

Și nu în ultimul rând, se cuvine să-l mai amintim, cel puțin pentru frumusețea și sinteticismul expunerii, pe culturologul român Alexandru Tănase, care în urmă cu jumătate de secol spunea: „Cu cât înaintează în cultură, omul se desprinde de natură, înlocuiește comportamentele naturale, înnăscute, care aparțin speciei, cu comportamentele culturale însușite, care aparțin grupului social din care face parte”^[5]; o relatare care surprinde perspectiva noțiunii în raporturile cu natura și timpul. O perspectivă care se oglindește și în teoria partizanului „gândirii complexe“, Edgar Morin, care, într-una din publicațiile sale, categorisea cultura ca fiind a doua natură a omului, menită să-i îmbogățească natura primordială^[6].

Cert este că explozia spectaculoasă a numărului de accepțiuni a propulsat noțiunea în toate domeniile de viață ale lumii moderne și în toate limbile Pământului, sporindu-și ciclopic complexitatea, dar și vulnerabilitatea în fața iminentelor derapaje semantice, confuziuni și fragmentări. De asemenea, tipologic, aceasta s-a evidențiat printr-o multitudine de caracteristici și accepțiuni specifice întâlnind-o frecvent sub patronajul științelor și artelor, sub felurite concepte, precum cultură instituțională, cultură organizațională, cultura artei etc. Iar unul poate dintre cele mai sonore criterii s-a impus prin caleidoscopul teoriilor care separă valorile spirituale de cele materiale. Așa se face că, începând cu secolul trecut, disjungerea materialului de spiritual a antrenat cultura într-o acerbă dispută conceptuală chiar cu una dintre componentele ei de bază, cu noțiunea de civilizație. Iar rezultatul acestei rivalități deja îl știm. Noțiunea de cultură a ajuns să fie privită (stricto sensu) ca vizând valorile spirituale, cum ar fi valorile filozofice, religioase, morale, datini, obiceiuri etc., în timp ce civilizația a fost direcționată conceptual spre acele mijloace susceptibile de a furniza confortul ambiental sau, în limbajul lui O. Drîmba, „totalitatea mijloacelor cu ajutorul carora omul se adapteaza mediului (fizic și social), reușind să-l supună, să-l transforme, să-l organizeze și să-l integreze”^[7].

În orice caz, primatul noțiunii se impune și în raporturile cu cultura juridică, ca de altfel în toate raporturile cu toate culturile derivate, subiacente. Un raport pe care doctrina îl recunoaște ca fiind unul de la întreg la parte, de la gen la specie. Iar importanța rolului jucat de doctrină, ca element central al culturii juridice, în evoluția și cristalizarea juridică a drepturilor reale, este de netăgăduit. Începând desigur cu teoriile antichității, tezele lui Hume, Locke, Fichte, Hegel (a personalităţii proprietăţii), utilitarismul anglo-saxon și continuând cu teoriile apropiate zilelor noastre (R.H. Coase și H. Demsetz). De altfel, o reconfigurare a drepturilor reale tradiționale devine iminentă și din perspectiva noilor concepte colectiviste și cosmopolite care au invadat multiversul cultural al omului contemporan. Astăzi, de pildă, se vorbește tot mai frecvent de cetățenie universală, de dreptul la îmbunătăţire continuă a nivelului de trai, de drepturi care vizează dezvoltarea popoarelor şi indivizilor și chiar de „dreptul omului la prosperitate durabilă”^[8]. Descinderea culturii juridice din arborele comun, din cultură, complementaritatea, interșanjabilitatea și naturalețea celor două noțiuni, sunt susținute plenar de axiologia juridică și filosofie. De pildă, într-unul din articolele sale recente, V. Stoica arăta că „dreptul este o creație culturală, iar cultura nu este mai puțin reală decât natura. Cultura și natura sunt laturi complementare ale realității îmbogățite de om, iar raporturile dintre ele nu sunt doar unele de oglindire, ci și de influențare reciprocă”^[9].

Metamorfoza culturii cu dreptul, îmbinarea și intercondiționarea lor în cadrul unui proces evolutiv flamboaiat – extrem de dificil de surprins în operele umane -, nu a ocolit nici latura spirituală a primeia. Un aspect care este plastic și îmbietor portretizat de Eugeniu Sperantia atunci când recunoaște juristului delicata sa menire de sondare a zbuciumului lăuntric al omului. Astfel, ilustrul dascăl al filosofiei dreptului susține că, Juristul nu lucrează cu materie neînsuflețită ca zidarul sau ca mecanicul ci are de-a face cu frământările tuturor suferințelor și tuturor patimilor, cu aspirațiile dar și cu mizeriile nenumărate ale vieții de om”^[10].

Ori trecerea prin revistă a evoluției drepturilor reale în general și a dreptului de proprietate în particular – fundamente juridice robuste ale psihologiei și libertății umane – au reprezentat prin voința susținută a legislatorilor vremurilor, printre cele mai seducătoare mize ale omului. Din păcate, realitatea a făcut ca acestea să fie mize ale frământărilor, ale exploatărilor și suferințelor umane. De aceea, putea spune că problema care se relevă în acest studiu este tocmai maniera indezirabilă în care regimul juridic și social al drepturilor reale a fost uneori influențat de cultură și juridic, cunoscute fiind nenumăratele inechități și sedițiuni care au mărșăluit societatea.

Un interesant studiu al modalităților prin care grupurile și rețelele sociale au influențat, în urmă cu un secol, proprietatea și organizarea socială, ne-o oferă Eugen Ehrlich^[11] care introduce, în antiteză cu dreptul pozitiv, noțiunea de „drept viu”. În timp ce prima noțiune este în accepțiunea savantului alcătuită din normele etatice și compulsive ale statelor, norme pe care oamenii le percep ca fiind mai puțin relevante, cea de-a doua („dreptul viu”) conține normele convenționale generale respectate din convingere de către oameni, norme care le domină întreaga viața. Astfel, autorul concluzionează că oamenii își organizează proprietatea, se asociază și trăiesc în baza acestui drept convențional și interiorizat („drept viu”) care se distinge de normele juridice edictate de autorități (prea puțin influente), iar proprietatea astfel reglementată reprezintă nucleul care stă la baza constituirii societății^[12].

De asemenea, evoluția proprietății în lumea satelor medievale românești (și nu numai), pe care o regăsim detaliată mai degrabă în scrierile socio-istorice^[13] decât în cele juridice, ne poate oferi reperele înțelegerii modului de manifestare/exprimare a dreptului de proprietate, a vecinătăților, a relațiilor inter-umane și, implicit, a „dreptului viu” care le-a cârmuit.

Astăzi, în urma epurării fostelor culturi naționaliste postbelice, care au fost cât pe ce să desființeze odată cu cultura tradițională și dreptul de proprietate individuală, asistăm la 2 tendințe culturale diametral opuse. Pe de o parte, suntem martorii ascensiunii la nivel global a unui multiculturalism (înțeles adesea în sens normativ) focusat pe neutralizarea diferenţele sociale şi culturale^[14], iar pe de altă parte asistăm la o migrațiune și la o adaptare a fostelor paradigme culturale naționaliste în cuprinsul diferitelor organizații, precum instituții publice, companii comerciale, ONG-uri etc. Refugiate în spațiul unor asemenea culturi prozelite, paradigmele se pun la adăpostul regulamentelor și ideologiilor organizațiilor și se exteriorizează în ideea de uniformizare a valorilor, a convingerilor și a așteptărilor umane, dar și în proiecția unor modele de personalitate centrate pe fidelitate și pe satisfacerea intereselor egotice ale entităților din care indivizii fac parte^[15]. Targeturi care aduc cu ele tendința suprapunerii fruste a drepturilor colective față de cele individuale, dar și cultivarea unui soi de obediență individuală. Iar marca acestor culturi organizaționale o întâlnim astăzi peste tot. Inclusiv în limbajul actelor normative, în instituțiile judiciare, financiare, bancare etc. Chestiuni care nu pot rămâne indiferente față de modul de conceptualizare a drepturilor reale.

Nu sunt de trecut cu vederea nici interferențele dintre culturile organizaționale și cele profesionale. Și nici rolurile pe care le joacă pe scena largă a proprietății acele culturi care conțin un amestec de domenii, cum ar fi cultura cadastrală. Strâns legată de dreptul de proprietate și de servituți, o asemenea cultură combină birocrația administrativă cu juridismul (caracterizat în principiu printr-o inflație de norme juridice și administrative) și operațiunile de cadastru (situații topografice, proiecte și norme tehnice). O cultură centrată pe nevoia satisfacerii unei rigurozități organizatorice (în plan teritorial-administrative) a proprietăților, a servituților și a căilor de acces și a adus în ultimele decenii nenumărate avantaje, dar și teribile deservicii.

2. Scurte considerații asupra evoluției istorice a dreptului de proprietate și a servituților

În urmă cu două secole, redactorul Codului civil francez de la 1804, Jean Etienne-Marie Portalis^[16], socotea că dreptul de proprietate ar fi apărut independent de organizarea socială. O concluzie care nu poate fi trecută lesne cu vederea dacă luăm în calcul caracteristicile sale de drept inerent natural, indispensabil libertății și chiar personalității umane^[17], desigur în condițiile în care sursele informaționale legate de epoca apariției sale se risipesc în negura istoriei.

Totuși, astăzi, cei mulți autori leagă dreptul de proprietate de apariția statului și a dreptului, adeseori făcând trimiteri la dreptul roman și prea puțin la fenomenele culturale ale antichității timpurii. Ca și când lumea ar fi început cu această cultură eclectică care, în realitate, nu a fost decât una intermediară cu un ridicat potențial autoritarist și criminogen^[18]. Ori, chiar admițând tezele romaniștilor, o legătură între dreptul nostru de proprietate și conceptul roman este, în opinia noastră, falacioasă. Spunem aceasta în primul rând pentru că, axiologic, proprietatea a fost înrădăcinată ex-ante în conștiința romanilor ca valoare sacră și absolută. Iar urmele acestor intransigențe nu se regăsesc defel în abordarea juridică a societății moderne și contemporane. Sigur că și romanii au cunoscut servituțile, inclusiv cea de trecere^[19], însă proprietatea a fost mai riguros protejată decât ne-am putea imagina. Evident, datorită credinței. Zeul Termine, în latină, „Terminus”^[20], era cel care veghea delimitările și împărțelile funciare (terenurile fiind valori referențiale ale noțiunii de proprietate), iar atingerea adusă pietrelor de hotar era un sacrilegiu de neînchipuit pedepsit cu moartea. Tocmai o asemenea concepție a fost proiectată ulterior asupra Legii celor XII table, care a consacrat proprietății romane valențele unei stăpâniri depline și absolute asupra unui lucru. O stăpânire care nu a permis niciun fel de ingerințe, fiscalizări sau alte asemenea intruziuni venite din exterior – plenum dominium, plena in re potestas. Abia mult mai târziu, începând cu epoca imperială, noțiunea capătă o turnură diferită. Astfel că unica formă de proprietate romană (dominium) va aparține de jure doar împăratului, context în care toți ceilalți deținători de proprietăți trebuiau să plătească impozit (tributum soli). În felul acesta, s-a dat startul unui îndelungat proces istoric de eclipsare și reconceptualizare a dreptului de proprietate, iar o reabilitare a caracterului absolut nu a mai fost niciodată posibilă. Se va încerca, arc peste timp, prin Revoluția franceză de la 1789, respectiv prin Codul civil francez din 1804, dar fără succes.

Centrat pe ideile romanțate de libertate și de egalitate, valori raportate desigur la standardele acelor vremuri, Codul napoleonian a intervenit în forță. A răsturnat tradițiile și a schimbat gândirea juridică și conceptuală a întregii Europe. Însă Napoleon, militar de formație, nu a urmărit restaurarea sistemului de valori romane și cu atât mai puțin repunerea proprietății în drepturile sale istorice. În pofida admirației pe care obișnuia să și-o etaleze față de această cultură refractară. În plus, îngrădirile medievale ale acestui drept de clasă s-au menținut. Astfel că, în afară sarcinilor fiscale care nu numai că s-au păstrat dar au și sporit, proprietatea a rămas în continuare îngrădită de obligațiile firești izvorâte din raporturile de vecinătate (așa-zisele servituți sau limite ale dreptului de proprietate), care până atunci țineau de cutume sau se găseau la liberul arbitru al „stăpânilor locali”.

Mai mult, de-a lungul timpului, își vor face apariția și acele limitări/îngrădiri legale cauzate de dezvoltările tehnologice, de o cultura tehnologică aflată astăzi într-o ascensiune fără precedent. De pildă, apariția aeronauticii a făcut ca proprietarii terenurilor să nu mai aibă un drept absolut asupra coloanei de aer de deasupra pământului. În mod asemănător, subsolul terenurilor nu se mai întinde nestingherit până în centrul pământului deoarece autoritatea publică îl poate folosi cu obligația corelativă de a-l depăgubi pe proprietar pentru stricăciunile aduse^[21]. Însă dintre toți musafirii nepoftiți ai proprietății unul s-a dovedit de o ireverență și o agresivitate nemaiîntâlnite. Este vorba de fiscalitate. Începând îndeosebi cu secolul XIX, aceasta și-a diversificat și lărgit exponențial baza impozabilă asupra majorității veniturilor și valorilor economice, lucru care a generat nenumărate revolte sociale.

Dincolo însă de tendințele de relativizare ale dreptul de proprietate – dintr-un drept individual și erga omnes într-unul subordonat intereselor generale – am putea spune că, cel puțin în spațiul dreptului continental s-a înregistrat, începând cu Rousseau^[22], dar mai concret cu Codul napoleonian, o emancipare juridică a acestuia, alături de multe alte drepturi civile. Altfel spus, o serie de drepturi și obligații esențiale ale omului, între care și dreptul de proprietate și, desigur, dezmembrămintele sale, nu mai atârnau de apoftegmele unei persoane, ci de lege.

Tocmai acest proces de juridicizare și de punere a accentului pe funcția socială a proprietății (ca o încercare de conciliere a teoriilor laissez-faire cu cele colectiviste) desființează conexiunile abstracte pe care omul modern încearcă să le lege de conceptul roman timpuriu al proprietății. Chiar dacă Cod civil român, care până în anul 2011^[23] a împrumutat ideologia legiuitorului francez de secol XIX, recunoaște în plan teoretic importanța dreptului de proprietatea. Și chiar îl așează, desigur mai mult de fațadă, în topul drepturilor reale ca cel mai vechi și mai complet drept care poartă asupra lucrurilor. Termenul complet, referindu-se, evident, la cele 3 atribute care îl definesc, usus, fructus şi abusus, așa cum rezultă și din dispozițiile art. 480 ale Codului civil de la 1864^[24] sau ale art. 555 alin. (1) din actualul Cod^[25].

Pentru a înțelege însă nișa care distanțează cultura romană legată de proprietate și cultura autohtonă este suficient să ne întoarcem la spațiul medieval românesc. Acolo unde proprietatea a fost reglementată de Legea Țării sau Legea pământului. O lege despre care se spune argumentat că este continuatoarea faimoaselor Legi belagine^[26] a căror vechime se pierde în adâncurile multimilenarei noastre istorii^[27]. Legi care, la rândul lor, au fost ulterior cunoscute într-o seamă de documente istorice scrise ca Jus Valachicum (denumire utilizată în documentele latinești ale unor state)^[28], Legea Bătrână (în Moldova), Lex Valachorum (în Țara Făgărașului), Lege Dumnezeiască (în Țara Românească), Jus Wolachie (în Banat)^[29]. Toate aceste legi au ajuns în epoca modernă sub denumirea de „legile pãmântului”^[30], și după unii autori reprezintă dovada continuității pelasgilor, strămoși ai valahilor (românilor), în istorie^[31] și a căror cultură a fost mult diferită față de cea romană.

Adevărul este că, în pofida unor mici progrese ale învățământului juridic românesc (amintind aici apariția în anul 1581 a primelor instituții în care se predau cursuri cu profil juridic^[32]), vicisitudinile istoriei au făcut să se păstreze puține informații legate de proprietate și servituți. Din păcate, nici primul nostru Cod civil, din 1865 – care ar fi putut să ne ofere șansa cunoașterii conceptelor culturale autohtone despre proprietate și servituți – nu a preluat decât un mic număr de norme nescrise. Legiuitorul român optând pentru versiunea Codului napoleonian.

Ceea ce știm cu certitudine este faptul că dreptul de proprietate a fost puternic influențată de relațiile de vasalitate caracteristice epocii feudale, stigmatizând autonomia străvechilor obști sătești (obștea sătească are rădăcini adânci în cultura autohtonă și a supraviețuit feudalismului, stând la baza formării micilor proprietăți libere). Astfel că țăranii se găseau acuma oganizați în obști sătești aservite și libere. În obștile aservite titularul dreptului de proprietate provincială era stăpânul feudal, iar țăranul dependent avea doar controlul casei și al mijloacelor de producție, respectiv de consum. În timp ce în obștile libere, Legea Țării stabilea 2 tipuri de proprietate obștească: cea în devălmășie, care aparținea întregii obști și privea pășunile, apele, pădurile etc. și cea individuală sau personală. În cea din urmă categorie intrau casele de locuit, curțile și în general terenurile desprinse din stăpânirea devălmașă, terenuri ce fuseseră amenajate prin munca proprie, evident cu aprobarea obșții. O taxonomie ale cărei origini sunt destul de vechi dacă ținem seama de informațiile transmise de celebrul poet Horațiu care a trăit înainte de cucerirea Daciei de către romani^[33].

Proprietatea acestor imobile putea fi înstrăinată terților doar cu respectarea dreptului de preemțiune al rudelor și, în subsidiar, al vecinilor din cadrul obștii^[34].

Indiferent însă de forma de proprietate, limitele de hotar cădeau sub supraveghere și jurisdicția obștii, mai exact a unei instanțe a omenilor buni, aleși de obște și constituiți într-o formă colegială, un fel de sfat al obștii. Șanțul constituia linia de hotar a satelor încă din vremea cuceririi romane, însă suprafețele de teren nu erau demarcate pentru că fiecare își cunoștea liniile de hotar care fuseseră stabilite din vechi timpuri, iar dacă survenea necesitatea unei delimitări era suficientă indicarea unor repere naturale^[35]. În practicile judiciare vechi s-a mai reținut și că pentru ținerea minte a delimitărilor, copii vinovați de nesocotirea hotarelor proprietății erau trași de chică (păruiți) chiar pe linia de hotar^[36]. Iar dacă cineva își construia de pildă un gard sau o casă astfel încât optura dreptul de trecerea, respectiv împiedica ieșirea turmei de vite spre islaz, obștea îl obliga să mute gardul, iar la nevoie casa era dărâmată de membrii comunității^[37].

Dreptul membrilor asupra loturilor de pământ care erau cuprinse în ceea ce numim azi proprietate comună diferă de epoca modernă, în sensul că un asemenea drept viza doar folosința, prin rotație, pe baza tragerii la sorți^[38].

În orice caz, exceptând anumite etape relativ scurte din perioada regimului fanariot^[39] și a regulamantelor organice^[40] proprietatea și-a păstrat în linii mari structura feudală până la reforma agrară a lui Cuza. Mai exact, până la intrarea în vigoare a Codului civil din 1865. Din acest moment drepturile reale vor fi amplu reglementate, inclusiv sub aspectul despăgubirilor.

Pași cei mai importanți evoluția drepturilor reale se fac însă prin normele Constituției din 1866, care declară proprietatea sacră și inviolabilă, dar mai ales ale Constituției din 1923, când dreptul de proprietate devine unul garantat indiferent de formă. Acest ultim document precizând în mod expres la art. 17, alin. (3) că „nimeni nu poate fi expropriat decât pentru caz de utilitate publică şi după o dreaptă şi prealabilă despăgubire stabilită de justiție”.

Neașteptata schimbare a regimului politic din 1947 și intrarea în vigoare a Constituției din 1948 a condus la desființarea proprietății private din toate temeliile ei conceptuale, astfel că și raționamentele normative care cârmuiau servituțile s-au diminuat pe măsură. Despăgubirile pentru confiscările proprietăților nu se acordau, iar în situațiile exproprierilor acestea erau derizorii. Așa cum vom vedea, nici normele reparatorii survenite după anul 1989 nu vor compensa decât într-o măsură minoră pagubele suferite de perdanții proprietăților.