Unele consideraţii privind reglementarea tanatopraxiei în România

De curând, limba română s-a îmbogăţit cu un neologism: tanatopraxie^[1], termen introdus prin Normele tehnice şi sanitare privind serviciile funerare, înhumarea, incinerarea, transportul, deshumarea şi reînhumarea cadavrelor umane, cimitirele, crematoriile umane, precum şi criteriile profesionale pe care trebuie să le îndeplinească prestatorii de servicii funerare şi nivelul fondului de garantare^[2], act normativ ce s-a lăsat îndelung aşteptat, deşi apariţia sa era preconizată în termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare a Legii nr. 102 din 8 iulie 2014 privind cimitirele, crematoriile umane şi serviciile funerare^[3].

Această lege s-a dorit a fi o reglementare unitară şi transparentă a activităţilor de înfiinţare, funcţionare, închidere a cimitirelor, precum şi a serviciilor funerare, considerându-se că aceste activităţi şi servicii erau doar parţial reglementate de legislaţia existentă^[4] iar oricum respectivele reglementări erau depăşite, ne mai corespunzând condiţiilor de viaţă actuale şi nefiind nici corelate cu practica din alte state ale Uniunii Europene.

Întârzierea adoptării normelor sale de aplicare a fost justificată^[5] prin aceea că, în forma aprobată de Parlament, art. 40 al Legii nr. 102/2014, care prevedea stabilirea prin Hotărâre a Guvernului a normelor tehnice şi sanitare, precum şi a criteriile profesionale pe care trebuie să le îndeplinească prestatorii de servicii funerare, a creat confuzii în interpretarea sa.

Confuzia ar fi fost generată de faptul că nu au fost indicate în mod expres autoritățile competente cu punerea sa în aplicare, astfel că autoritățile publice centrale responsabile cu ducerea la îndeplinire a elaborării proiectului de Hotărâre a Guvernului s-au găsit în situația de a nu-şi mai putea asuma această sarcină în termenul de 90 de zile.

În final, sarcina elaborării proiectului de Hotărâre a Guvernului pentru stabilirea normelor de aplicare ale Legii nr. 102/2014 a revenit Ministerul Sănătății, tot acesta fiind şi autorul legislaţiei în vigoare la acel moment şi care urma a fi parţial înlocuită^[6].

Precum am menţionat, aceste Norme introduc în peisajul juridic autohton conceptul de tanatopraxie care primeşte şi o definiţie legală, prin precizarea conţinutului său, potrivit articolului 16 pct. 1 aceasta reprezentând „un ansamblu de metode şi tehnici care se aplică după moarte corpului uman prin care se realizează igienizarea, îmbălsămarea, la nevoie restaurarea, reconstrucţia şi îngrijiri de estetică mortuară în scopul conservării temporare a corpului, precum şi pentru a reda decedatului o înfăţişare cât mai apropiată de cea anterior cunoscută, astfel încât să poată fi prezentat cu demnitate familiei (s.n.) şi pregătit pentru funeralii”.

Cuvântul „familie” în acest context nu trebuie înţeles în sensul de persoane unite prin legături de rudenie sau căsătorie, ci într-un sens mult mai larg, ca incluzând toate persoanele ce-şi vor lua rămas bun de la decedat în cadrul ceremoniilor funebre şi mai ales persoana care, deşi nu face parte din familia defunctului, este obligată să asigure înmormântarea acestuia potrivit art. 17 din Legea nr. 102/2014, cu atât mai mult cu cât nu am putea nega dreptul persoanei decedate la o ultimă prezentare demnă pentru simplul fapt că ar fi lipsită de rude sau de soţ supravieţuitor, adică de familie în sensul Codului civil^[7].

În acelaşi sens trebuie înţeles şi articolul 2 alin. (1) teza I din Norme care, definind conceptul de servicii funerare, prevede că acestea „cuprind toate serviciile ce pot fi aduse unui defunct şi familiei (s.n.) acestuia după momentul decesului, conform prevederilor art. 21 din Legea nr. 102/2014”, aici familia putând avea şi sensul de persoană care a încheiat convenţia pentru prestarea serviciilor funerare. În privinţa noţiunii de servicii funerare trebuie să facem precizarea că aceasta are atât un sens larg, respectiv toate serviciile ce pot fi aduse unui defunct şi familiei după deces, cât şi un sens mai restrâns din care sunt excluse activităţile de îngrijiri mortuare, art. 8 lit. e) pct. 1 şi 2 din Norme făcând distincţie între activităţile de servicii funerare (spre exemplu primirea clienţilor şi prezentarea produselor, primirea comenzii pentru înmormântare, transportul persoanei decedate^[8]) şi activităţile de îngrijiri mortuare ce includ manoperele de tanatopraxie.

Din definiţia enunţată mai sus, conţinutul noţiunii de tanatopraxie pare să includă întregul ansamblu de metode şi tehnici care se aplică după moarte corpului uman în vederea pregătirii pentru înmormântare. Totuşi, articolul 2 alin. (1) teza a II-a din Norme, în ceea ce priveşte pregătirea defunctului pentru înmormântare, face referire la îngrijirile mortuare ce sunt adresate direct corpului defunctului, iar în exemplificarea acestora menţionează manoperele de spălare şi igienizare, îmbălsămare şi tanatopraxie. Aceasta ne duce la concluzia că tanatopraxia are atât un sens larg, cât şi un sens mai restrâns ce nu include spălarea, igienizarea sau îmbălsămarea, aceasta din urmă fiind şi cea mai importantă procedură realizată în cadrul tanatopraxiei înţeleasă în sens larg. Astfel, prin tanatopraxie în sens restrâns înţelegem doar manoperele de reconstrucţie şi estetică mortuară^[9].

Nevoia de a reda decedatului o înfăţişare cât mai apropiată de cea anterior cunoscută, astfel încât să poată fi prezentat cu demnitate persoanelor care vor participa la funeralii, se impune, cu atât mai mult cu cât România, fiind o ţară majoritar ortodoxă, în principiu familiile optează pentru expunerea defunctului cu capacul sicriului deschis, situaţie în care persoanele decedate nu pot fi depuse, anterior înhumării, în sălile de ceremonii funerare (spre exemplu case mortuare, case funerare, capele) decât în baza certificatului de îmbălsămare/tanatopraxie [art. 27 alin. (1) din Norme], această condiţie fiind preluată din vechea reglementare, respectiv art. 87 al Normelor de igienă şi sănătate publică privind mediul de viaţă al populaţiei^[10].

Legea nr. 102/2014 şi normele sale de aplicare mai menţionează încă două situaţii în care procedura de îmbălsămare are caracter obligatoriu. Un prim caz este cel al îmbălsămării ca măsură de profilaxie şi reducere a riscului biologic datorită cauzei medicale în ipoteza decesului survenit în afara unităţilor sanitare [art. 5 alin. (1) lit. b) din Norme]. Dacă decesul are loc într-o unitate sanitară, obligativitatea îmbălsămării este reglementată de art. art. 8 alin. (2) din Legea nr. 104 din 27 martie 2003 privind manipularea cadavrelor umane şi prelevarea organelor şi ţesuturilor de la cadavre în vederea transplantului^[11], eventuala îmbălsămare fiind realizată în cadrul serviciului de anatomie patologică. Al doilea caz este acela când defunctul este transportat în afara localităţii în care s-a produs decesul, ipoteză în care transportul nu se poate face decât după îmbălsămare [art. 29 alin. (4) din Legea nr. 102/2014]. În ceea ce priveşte cea din urmă situaţie, normele de punere în aplicare prevăd că îmbălsămarea nu ar fi obligatorie decât dacă decedatul este transportat în scopul înhumării într-o altă localitate decât cea în care s-a produs decesul, la o distanţă de minimum 30 de kilometri^[12] [art. 5 alin. (1) lit. b) din Norme]. Practic ne găsim în faţa unei încercări de modificare a legii prin normele sale de aplicare, astfel, de lege ferenda considerăm necesară fie modificarea art. 29 alin. (4) din Legea nr. 102/2014 pentru a se asigura concordanţa cu normele sale de aplicare, fie suprimarea art. 5 alin. (1) lit. b) din Norme, cu atât mai mult cu cât normele de aplicare nu prevăd decât cazul în care transportul se face în scopul înhumării, nu şi în vederea incinerării.

Parcurgerea procedurii de îmbălsămare este interzisă în unele circumstanţe, normele de aplicare a Legii nr. 102/2014 prevăzând în mod expres trei cazuri: un caz când efectuarea ei este, în fapt, doar întârziată pentru bunul mers al justiţiei şi două cazuri când aceasta este cu desăvârşire prohibită din motive obiective sau din raţiuni de sănătate publică. În primul caz, dacă prin lege organul de urmărire penală sau instanţa de judecată este obligată a dispune autopsia medico-legală, îmbălsămarea nu va putea avea loc decât după desfăşurarea cercetării judiciare [art. 5 alin. (2) lit. a) din Norme], efectuarea îmbălsămării fiind amânată până la finalizarea acesteia. În al doilea caz, cel al bolilor infecţioase cu agenţi biologici înalt patogeni [art. 5 alin. (2) lit. b) din Norme]^[13], îmbălsămarea este cu desăvârşire interzisă. Cel de-al treilea caz este cel al persoanelor decedate în afara unităţilor sanitare, care prezintă risc infecţios şi care din alte motive obiective sau de sănătate publică nu se pot îmbălsăma [art. 20 alin. (1) din Norme].

Prin urmare, îmbălsămarea are caracter facultativ în foarte puţine ipoteze practice (spre exemplu cazul în care, deşi defunctul nu va fi expus cu capacul sicriului deschis iar înhumarea sau incinerarea va avea loc în localitatea în care a intervenit decesul, familia totuşi optează în sensul efectuării îmbălsămării), aceasta fiind în principiu obligatorie şi numai în mod excepțional cu desăvârșire prohibită.

În ceea ce priveşte domeniul de aplicare al Normelor, la art. 2 alin (2) se prevede în mod expres că acestea „nu se aplică […] activităţilor specifice serviciilor de prosectură realizate numai în spitale şi în instituţiile de medicină legală (s.n.)”, aceste activităţi urmând a fi desfăşurate potrivit prevederilor Legii nr. 104/2003. Această excludere introdusă ulterior nu era stipulată şi în proiectul elaborat de Ministerul Sănătăţii^[14] care, spre deosebire de forma finală a normelor de aplicare a Legii nr. 102/2014, prevedea o reglementare unitară a tanatopraxiei, indiferent dacă este efectuată în cadrul spitalelor şi instituţiilor de medicină legală ori de către prestatorii de servicii funerare.

Activităţile de prosectură desfășurate de serviciile de anatomie patologică şi de prosectură ale spitalelor şi instituţiilor de medicină legală includ şi activităţi de restaurare a aspectului cadavrelor, precum: îmbălsămarea, spălarea, îmbrăcarea şi cosmetizarea cadavrelor [art. 8 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 104/2003], astfel că aceste compartimente de prosectură efectuează manopere de tanatopraxie în sens larg, ca măsură medicală obligatorie pentru prevenirea contaminării, însă datorită excluderii de la domeniul de aplicare al Normelor nu vor fi supuse acestora, ci rămân guvernate de Legea nr. 104/2003.

Prin urmare, domeniul normelor de aplicare a Legii nr. 102/2014 va fi limitat exclusiv la prestatorii de servicii funerare persoane juridice de drept privat. Totuşi, nu excludem posibilitatea ca spitalele care nu fac parte din sistemul public de sănătate să desfăşoare activităţi de restaurare a aspectului cadavrelor în măsura în care au şi compartimente de prosectură, caz în care această activitate nu va fi supusă normelor de aplicare a Legii nr. 102/2014, ci Legii nr. 104/2003.

Activităţile de îmbălsămare şi alte servicii de estetică mortuară desfăşurate de agenţii economici a căror funcţionare a fost avizată în trecut de Institutul Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici” Bucureşti sau de celelalte institute de medicină legală, în limitele competenţei lor teritoriale, potrivit art. 15 lit. h) din Ordonanţa nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală^[15] vor fi guvernate însă de normele de aplicare a Legii nr. 102/2014, acestea nefiind excluse în mod expres din domeniul de aplicare al Normelor.

În ceea ce priveşte persoanele ce pot efectua manoperele de tanatopraxie, trebuie să distingem între perioada de dinainte şi cea de după intrarea în vigoare a H.G. nr. 741 din 12 octombrie 2016.

DOWNLOAD FULL ARTICLE