Unele considerații privind instituția testamentului

Testamentul în Codul Civil

Codul Civil actual propune practic o procedură mai elaborată a autentificării testamentului și consacră testamentul ca un instrument extrem de util și necesar în transmisiunile de mortis causa.

Conform definiției consacrate în text, testamentul este actul juridic unilateral, personal și solemn, esențialmente revocabil în timpul vieții testatorului, prin care o persoană dispune de averea sa în tot sau în parte pentru timpul când va înceta din viață. Această definiție impune concluzii precum că testamentul este un act juridic, unilateral, personal, solemn, de mortis causa și esențialmente revocabil.

Rolul notarului public în îndeplinirea procedurii fiind un rol esențial, legislația în materie acordă o importanță deosebită procedurii notariale.

Din punct de vedere practic, pentru încheierea unui testament autentic de către notarul public, este necesar ca autorul testamentului să dețină și să prezinte actul de identitate al său, actele de identitate ale celor doi martori care vor asista testatorul, datele complete și necesare identificării beneficiarului testamentar, precum și orice alt document, act de proprietate sau de identificare a bunurilor care fac obiectul testamentului.

Având în vedere că testamentul este esențialmente un act personal, concluzionăm că acesta nu se poate întocmi prin reprezentare.

Din punct de vedere al cuprinsului testamentului, precizăm că acesta poate conține dispoziții referitoare la patrimoniul succesoral sau la bunurile care fac parte din acesta, precum și la desemnarea directă sau indirectă a legatarului. Alături de aceste dispoziții sau chiar și în lipsa unor asemenea dispoziții, testamentul poate să conțină dispoziții referitoare la partaj, revocarea dispozițiilor testamentare anterioare, dezmoștenire, numirea de executori testamentari, sarcini impuse legatarilor sau moștenitorilor legali și alte dispoziții care produc efecte după decesul testatorului”^[8].

Din perspectivele tezei a II-a, în afara dispozițiilor de ordin patrimonial sau cu referire la desemnarea legatarului, testamentul poate conține clauze precum:

• „testatorul poate recunoaște un copil, recunoașterea astfel făcută fiind irevocabilă (art. 416 CC);
• părintele poate desemna și persoana care urmează a fi numită tutore al copiilor săi (art. 114 CC) sau poate prevedea, în mod expres, că înlătură posibilitatea ca o anumită persoană să fie tutore (art. 113 CC);
• fiecare soț poate dispune prin testament din partea ce i s-ar cuveni, la încetarea căsătoriei (art. 350 CC);
• testatorul poate să-și dea acordul sau să interzică, după decesul său, folosirea prelevării de organe, țesuturi și celule umane, în scop terapeutic sau științific (art. 81 CC);
• testatorul poate dispune de modalitatea de efectuare a propriilor sale funeralii și poate da dispoziții cu privire la corpul său după moarte (art. 80 CC);
• se numește executorul testamentar și limitele puterilor sale;
• se poate înființa o fundație, urmând ca scopul și patrimoniul acesteia să fie precizate de testator (a se vedea și art. 15 din Ordonanța nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații: „Fundația este subiectul de drept înființat de una sau mai multe persoane care, pe baza unui act juridic între vii ori pentru cauză de moarte, constituie un patrimoniu afectat, în mod permanent și irevocabil, realizării unui scop de interes general sau, după caz, comunitar”);
• prin testament (dar și prin convenție) se poate interzice înstrăinarea unui bun, însă numai pentru o durată de cel mult 49 de ani și sub condiția să existe un interes serios și legitim. Termenul începe să curgă de la data dobândirii bunului (art. 627 CC);
• prin legat (dar și prin convenție), se poate împuternici o persoană în vederea administrării unuia sau mai multor bunuri, a unei mase patrimoniale sau a unui patrimoniu care nu îi aparține. Împuternicirea prin legat produce efecte numai dacă este acceptată de administratorul desemnat de testator (a se vedea art. 792 CC – calitatea de administrator al bunurilor altuia);
• prin testament, testatorul poate să aleagă legea aplicabilă propriei sale succesiuni (art. 2634 CC)”^[9].

Subliniind faptul că art. 1036 CC sub titlul – Testamentul reciproc – sancționează cu nulitatea absolută testamentul în care două sau mai multe persoane, dispun prin același testament una în favoarea celeilalte sau, după caz, în favoarea unui terț.

Dispare reglementarea testamentului mistic din vechiul Cod civil, art. 1040, sub titlul – Formele testamentului ordinar – instituind expres că testamentul ordinar poate fi doar olograf și autentic.

O reglementare amănunțită a Codului Civil prin art. 1042, impune o procedură extrem de detaliată și precisă a deschiderii testamentului olograf, acesta urmând să fie vizat spre neschimbare de către notarul public, acesta urmând să rețină testamentul olograf la dosarul succesoral în cauză, până la închiderea procedurii.

În interiorul procedurii succesorale testamentare, notarul va întocmi un proces-verbal prin care va constata starea materială a testamentului și care va cuprinde detalii privind suportul pe care este scris testamentul, numărul de pagini, culoarea scrierii, prezența unor eventuale ștersături sau modificări și va reproduce textul integral al testamentului cu menționarea adăugirilor făcute de autor.

Din perspectivă practică se apreciază că această condiție „este îndeplinită și prin depunerea unor copii legalizate după testamentul olograf, vizate de notar și semnată de toți moștenitorii”^[10], aceasta urmând să facă parte integrantă din procesul verbal de constatare a stării materiale.

După închiderea procedurii succesorale, persoana care va primi originalul testamentului va semna pentru primirea originalului. Dacă există neînțelegeri în raport cu persoana care va păstra originalul testamentului olograf, procedura succesorală continuă cu precizarea că, până se va clarifica litigiul privind desemnarea persoanei, originalul testamentului olograf va fi conservat în depozitul notarial.

Pe lângă unele elemente de noutate și precizări suplimentare față de norma veche, Codul Civil actual introduce unele prevederi privind întocmirea testamentului autentic, reguli generale privind autentificarea testamentului unei persoane ce nu poate semna datorită infirmității sau a altor cauze, introducerea noțiunii de „agent instrumentator”, în sensul persoanelor prevăzute la art. 1047 CC, precum și unele prevederi procedurale privind testamentul sumelor și valorilor depozitate.

O soluție doctrinară cu aplicabilitate dificilă datorită dispariției reglementării testamentului mistic este și conversiunea formei testamentare. Conform art. 1050, un „testament nul” din cauza unui viciu de formă produce efecte dacă îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru altă formă testamentară. Amintim aici exemplul pe care îl regăsim în Codul Civil al României – Îndreptar notarial, respectiv „testamentului internațional (o formă simplificată de testament mistic, secret), formă introdusă prin Convenția Washington din 26 octombrie 1973 privitoare la legea uniformă asupra formei testamentului internațional, elaborată sub egida UNIDROIT (Institutului internațional pentru unificarea dreptului privat). Convenția are în anexă o lege care reglementează o formă nouă de testament susceptibilă de a fi admisă în dreptul intern al tuturor țărilor care o ratifică. România nu a ratificat Convenția încă, dar legiuitorul poate să fi avut în vedere perspectivă unei viitoare ratificări. Astfel, potrivit art. 1.2 din Legea uniformă asupra formei testamentului internațional, testamentul internațional nul, datorită nerespectării unor cerințe specifice lui, poate fi valabil ca altă formă de testament, dacă întrunește cerințele impuse de lege pentru acesta. Oricare ar fi domeniul de aplicare al art. 1050 CC, ceea ce se convertește va fi doar forma testamentului, și nu actul juridic însuși, deoarece testamentul nu se transformă într-un alt act juridic.

Un alt argument al aplicării regulii conversiei formelor testamentare ar fi principiul enunțat la art. 1268 alin. (3) CC în materia contractelor, potrivit căruia „clauzele se interpretează în sensul că pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul”^[11].

Concluzii privind rolul și importanța instituției testamentare

Importanța dată de legiuitor în Codul Civil testamentului este una evidentă, având în vedere că cel puțin 39 de articole sunt dedicate acestei instituții în mod direct alături de alte referiri directe în aceeași materie pe care le regăsim atât în Codul civil, cât și în legislația subsecventă.

Evoluția instituției testamentare de la norme rudimentare generate de sistemul medieval, sistem construit pe principii romano-bizantine, trecând prin sec. al XIX-lea evidențiat de nevoia de sincronizare cu principii legislative occidentale și ajungând în cele din urmă la perioada contemporană, marcată de o reformă legislativă civilă profundă, ne arată în esență importanța dată de societate și, pe cale de consecință, de legiuitorul dreptului de proprietate, relațiilor de familie precum și dreptului de a dispune prin proprie voință și în condițiile legii de bunurile ce compun patrimoniul unei persoane.

Numărul mare de succesiuni cu elemente de extraneitate (peste 450.000) instrumentate anual la nivelul Uniunii Europene, precum și cele 158.041 de succesiuni soluționate la nivelul anului 2014 în România (cu certificate de moștenitor sau legatar) justifică atât preocuparea legiuitorului în materie, cât și demersul nostru, acest material dorind doar să marcheze câteva momente din evoluția istorică a testamentului, dar mai ales să sublinieze complexitatea acestuia.

BIBLIOGRAFIE

1. 1. Codul Civil al României
2. 2. Doina Rotaru, Bogdan Liviu Ciucă, colectiv, Codul Civil al României – Îndrumar notarial, vol. I, Ed. Monitorul Oficial, București, 2011
3. 3. Doina Rotaru, Bogdan Liviu Ciucă, colectiv, Codul Civil al României – Îndrumar notarial, vol. II, Ed. Monitorul Oficial, București, 2011
4. 4. Georgeta Filitti – Testamente (1599-1917) – Antologie și studiu introductiv de Georgeta Filitti, Ed. Notarom, București 2007
5. 5. Liviu Stănciulescu, Gabriel Boroi, Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2012