Unele aspecte privind jurisprudența Curții Constituționale referitoare la controlul parlamentar exercitat prin comisiile de anchetă

Controlul parlamentar^[1] asupra executivului şi administraţiei publice reprezintă operaţiunea cea mai complexă şi expresivă de aplicare a principiului funcţional al separaţiei puterilor în stat.

Acest tip de control este calificat de doctrină ca fiind unul atotcuprinzător, adică asupra tuturor actelor şi faptelor săvârşite pe toată durata mandatului unui Guvern, dar şi preponderent politic, ale cărui origini se regăsesc chiar în sistemul democratic instituit în România^[2].

Un control parlamentar s-ar putea desfăşura „sistematic”^[3] de către comisiile parlamentare permanente^[4] sau, dacă o Cameră sau Parlamentul decide astfel, de către o comisie special constituită în acest scop.

Controlul parlamentar asupra administrației publice centrale se poate exercita şi prin intermediul comisiilor de anchetă, care se pot constitui fie de către fiecare Cameră în parte, fie în comun, de ambele Camere. În acest sens, dispoziţiile art. 64 alin. (4) din Constituţie, republicată, prevăd că „Fiecare Cameră își constituie comisii permanente şi poate institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale. Camerele îşi pot constitui comisii comune”. În ceea ce priveşte natura acestor forme organizatorice, se cuvine să precizăm că, din textul constituţional, rezultă că aceste comisii – ca de altfel toate comisiile parlamentare – nu sunt subiecte de drept independente, ci acţionează din împuternicirea sau în numele Camerei care le-a instituit şi potrivit competenţelor ce se stabilesc prin regulamente.

Rolul comisiilor de anchetă este acela de a asigura celor două Camere ale Parlamentului o informare cât mai corectă, cât mai completă, specializată şi pertinentă asupra unei anumite probleme, faţă de care acestea să-şi exprime, în final, poziţia.

Temeiul constituţional şi legal al comisiilor de anchetă îl reprezintă art. 64 alin. (4) coroborat cu art. 111 alin. (1) din Constituţie, republicată, art. 43-65, art. 76, art. 77 alin. (2)-(7), art. 79-80 din Regulamentul Senatului şi art. 73-78 din Regulamentul Camerei Deputaţilor. În conformitate cu aceste prevederi constituţionale şi regulamentare, procedura parlamentară din cadrul Senatului prevede următoarele etape referitoare la constituirea, desfăşurarea şi încheierea activității comisiilor de anchetă:

Curtea Constituțională a statuat prin Decizia nr. 45/1994^[5] că „prin regulamentele parlamentare nu pot fi stabilite drepturi şi, mai ales, obligaţii pentru autorităţi publice şi pentru persoane care nu se află în raporturi constituţionale cu Parlamentul”. Efectuarea oricărei anchete presupune inevitabil strângerea şi administrarea de probe, solicitarea de documente, date şi informaţii de la diferite autorităţi şi instituţii, precum şi audierea unor persoane, inclusiv a celei ale cărei fapte constituie obiectul anchetei. Dreptul comisiei de anchetă de a întreprinde asemenea demersuri se poate exercita numai dacă este prevăzută şi obligaţia corelativă a altor autorităţi, instituţii şi persoane de a furniza documentele, datele şi informaţiile solicitate ori de a se prezenta la audieri. În acelaşi timp, Curtea Constituţională a mai statuat că „ancheta parlamentară este un mijloc de realizare a controlului parlamentar, iar acest control este circumstanţiat cât priveşte subiectele controlului prin art. 110 din Constituţie” (actualul art. 111). Conform prevederilor art. 111 din Constituţie, controlul parlamentar vizează numai Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice, evident de grad inferior Guvernului, nicio altă dispoziţie constituţională neprevăzând posibilitatea efectuării unei anchete parlamentare în legătură cu activitatea sau faptele Preşedintelui României. Curtea a constatat că „anumiţi demnitari şi funcţionari publici nu pot fi însă controlaţi prin comisiile de anchetă deoarece Constituţia, stabilind raporturile juridice dintre autorităţile publice, instituie reguli distincte”, iar, cu referire directă la Preşedintele României, a statuat că acesta „poate fi suspendat din funcţie, în condiţiile art. 95 din Constituţie^[6], de Camera Deputaţilor şi Senat, în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, iar eventualele explicaţii privind faptele ce i se impută pot fi date Parlamentului şi nu unei comisii”.

Curtea Constituţională, analizând constituţionalitatea dispoziţiilor din Regulamentul Senatului^[7], care prevedeau obligativitatea prezenţei la audieri a persoanelor invitate de comisia permanentă care a iniţiat ancheta, precum şi sancţionarea celor care, cu rea-credinţă, nu răspund solicitărilor, a statuat că Regulamentul Senatului, fiind aprobat printr-o hotărâre şi reglementând organizarea internă, proprie Senatului, nu poate stabili drepturi şi obligaţii decât pentru senatori, precum şi pentru autorităţile, demnitarii şi funcţionarii publici, în funcţie de raporturile constituţionale pe care le au cu Senatul. În acelaşi sens a statuat Curtea şi prin Decizia nr. 602/2005^[8] privind constituţionalitatea unor dispoziţii din Regulamentul Camerei Deputaţilor.

Neconstituţionale au fost declarate şi dispoziţiile art. 79 alin. (1) şi (2)^[9] privind dreptul comisiei de anchetă de a invita orice persoană care are cunoştinţă despre o faptă sau o împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în cauza ce formează obiectul activităţii comisiei, obligaţia oricărei persoane care are asemenea cunoştinţe ori deţine mijloace de probă pentru a le înfăţişa comisiei, precum şi obligaţia instituţiilor şi organizaţiilor de a răspunde solicitărilor sale, deoarece obligaţiile sunt stabilite în sarcina unor persoane fizice şi juridice din afara Senatului, în lipsa unor raporturi de drept constituţional.

Curtea Constituţională a statuat constant, prin jurisprudenţa sa, că prin regulamentele parlamentare nu pot fi stabilite drepturi şi, mai ales, obligaţii pentru autorităţi publice şi pentru persoane care nu se află în raporturi constituţionale cu Parlamentul. Efectuarea oricărei anchete presupune inevitabil strângerea şi administrarea de probe, solicitarea de documente, date şi informaţii de la diferite autorităţi şi instituţii, precum şi audierea unor persoane, inclusiv a celei ale cărei fapte constituie obiectul anchetei. Dreptul comisiei de anchetă de a întreprinde asemenea demersuri se poate exercita numai dacă este prevăzută şi obligaţia corelativă a altor autorităţi, instituţii şi persoane de a furniza documentele, datele şi informaţiile solicitate ori de a se prezenta la audieri.

Prin Decizia nr. 1.231/2009^[10], Curtea a arătat că „în fața comisiilor de anchetă, în mod obligatoriu, trebuie să compară numai subiectele de drept care se află în raporturi constituţionale specifice cu Parlamentul potrivit titlului III, cap. IV din Constituţie, intitulat Raporturile Parlamentului cu Guvernul. Alte subiecte de drept pot fi invitate să ia parte la dezbaterile din faţa comisiilor de anchetă, fără a exista însă vreo obligaţie corelativă din partea acestora de a da curs invitaţiei”.

Prin aceeaşi decizie, Curtea a stabilit că aceste comisii de anchetă „nu au abilitarea constituţională sau regulamentară să se pronunţe asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei unei persoane, ci sunt expresia controlului parlamentar”. Aceste comisii de ancheta nu au un caracter jurisdicțional. Ele nu au abilitarea constituționala sau regulamentara sa se pronunțe asupra vinovăției sau nevinovăției unei persoane, ci sunt expresia controlului parlamentar. Scopul lor este acela de a lămuri, de a clarifica împrejurările şi cauzele în care s-au produs evenimentele supuse cercetării. „Este, prin urmare, de forţa evidenţei faptul că aceste comisii anchetează/verifică fapte sau împrejurări, şi nu persoane. Ele au ca scop constatarea existenţei sau inexistenţei faptelor pentru care a fost creată comisia de anchetă, fără a stabili cu titlu de certitudine răspunderea administrativă, materială, disciplinară sau penală a vreunei persoane”.

Aceste comisii nu au competenţa de a da un verdict, ci aceea de a întocmi un raport cu privire la situaţia de fapt anchetată, prin care se vor indica concluziile la care au ajuns pe baza actelor şi documentelor pe care le-a consultat şi a audierilor efectuate.

DOWNLOAD FULL ARTICLE