Un reper jurisprudențial din practica instanțelor belgiene în materia dreptului la uitare digitală

În ceea ce privește calitatea de medic a reclamantului, instanța a precizat că acesta nu exercită nici o funcție publică iar simpla calitate de medic nu justifică menținerea identității sale în articolul on-line la aproape 20 de ani de la fapte. O astfel de menținere apare ca fiind lipsită de legitimitate și disproporționată de vreme ce nu aduce nici o plus-valoare articolului ce oricum nu contribuie decât în mod statistic la dezbaterea publică privind siguranța rutieră și este de natură ca pe termen nelimitat să aducă o gravă atingere reputației reclamantului, prin crearea unui cazier virtual, deși și-a ispășit pedeapsa iar în plus a fost reabilitat.

Deși editorul a susținut că suprimarea numelui și prenumelui ar lipsi informația de interes, Curtea de Apel a precizat că această suprimare nu va avea nici un impact asupra esenței informației transmise prin intermediul articolului, care privește un tragic accident rutier datorat efectelor nefaste ale alcoolului. Instanța a îndepărtat ca nefiind pertinente și susținerile editorului privind obligația de memorie și necesitatea păstrării caracterului complet și fidel al arhivelor, considerând că nu s-a cerut suprimarea arhivelor ci numai anonimizarea versiunii electronice a articolului, arhivele fizice (pe hârtie) rămânând intacte. În plus, faptele divulgate nu au intrat în istorie, fiind vorba de un banal fapt divers ce nu a avut o repercusiune deosebită în opinia publică și nu există nici un interes public în a cunoaște identitatea celui responsabil de producerea unui accident rutier survenit în urmă cu aproape 20 de ani.

Prin urmare, față de cele de mai sus, Curtea de Apel a constatat, pe de o parte, că reclamantul îndeplinește condițiile pentru a putea beneficia de un drept la uitare iar menținerea on-line a articolului neanonimizat, mulți ani după faptele pe care le relatează, este de natură a cauza acestuia un prejudiciu disproporționat în raport cu avantajele legate de stricta respectare a libertății de exprimare a editorului, iar pe de altă parte, îndeplinirea condițiilor de legalitate, legitimitate și proporționalitate impuse de art. 10 alin. (2) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, cererea de anonimizare formulată a fost considerată a asigura un bun echilibru între drepturile părților, anonimizarea articolului prin înlocuirea numelui și prenumelui prin litera X fiind modalitatea cea mai eficace de a apăra viața privată a reclamantului fără a aduce o atingere disproporționată libertății de exprimare a pârâtului.

În speță, cum editorul nu a acționat precum ar fi trebuit să acționeze în mod normal orice editor prudent și diligent aflat în aceleași circumstanțe, Curtea de Apel a constatat că există o culpă întrucât editorul a refuzat fără un motiv întemeiat să dea curs cererii de anonimizare a articolului, deși această cerere, justificată în mod corespunzător prin situația personală și familială a reclamantului, fusese formulată în mod repetat în scris, se înscria în cadrul unei revendicări legitime a dreptului la uitare, componentă intrinsecă a dreptului la respectarea vieții private și nu constituia o ingerință disproporționată față libertatea de exprimare a presei.

În ceea ce privește probarea prejudiciului, editorul a susținut că reclamantul nu ar putea să dovedească existența unui prejudiciu cauzat de menținerea on-line a articolului neanonimizat. În plus, cauza prejudiciului ar fi reprezentată numai de infracțiunile comise în 1994, precum și de indexarea articolelor făcută de Google, neputându-se stabili astfel nici o legătură de cauzalitate între comportamentul ce îi este imputat și daună.

Curtea de Apel a îndepărtat și aceste argumente precizând că o simplă căutare pe motorul site-ului internet al cotidianului sau pe motorul de căutare Google, plecând de la numele și prenumele reclamantului, face să apară imediat articolul în cauză, ceea ce reprezintă în mod cert sursa unui prejudiciu cel puțin moral pentru reclamant. O astfel de situație permite unui larg public, din care fac parte inclusiv pacienții, colegii și cunoștințele reclamantului, să ia cunoștință cu ușurință de trecutul său judiciar și este de natură a-l stigmatiza, a dauna grav reputației sale și a-l priva de posibilitatea de se resocializa normal deși acesta și-a ispășit pedeapsa și a fost reabilitat pe cale judecătorească.

De asemenea, decizia culpabilă a reclamantului de a menține on-line articolul neanonimizat este în legătura de cauzalitate cu prejudiciul, în lipsa acestei decizii motoarele de căutare precum Google nu ar indica existența articolului și nu s-ar costata nici o atingere adusă dreptului la uitare sau reputației reclamantului. Comportamentul culpabil al pârâtului constituie condiția sine qua non a prejudiciului reclamat, astfel încât este ținut la repararea integrala a acestui prejudiciu, independent de circumstanța că ar exista și alte cauze concurente în privința originii prejudiciului.

Astfel, cererile de anonimizare a articolului și de alocare a sumei de 1 euro cu titlu de daune-interese au fost considerate pe deplin justificate și a repara în mod adecvat prejudiciul suferit de către reclamant.

Curtea de apel a mai precizat că, în ciuda susținerilor pârâtului, echilibrul dintre libertatea presei și respectarea vieții private impune o analiză de la caz la caz, ceea ce poate duce la decizii divergente mai ales în funcție de temeiul juridic ales și de particularitățile speței. Astfel, admiterea cererii reclamantului nu are efectul de a conferi fiecărui individ un drept subiectiv de a rescrie istoria, nici de a permite vreo falsificare a istoriei, nici de a crea în sarcina pârâtului o răspundere excesivă, ci instanța a statuat într-un litigiu determinat ce opune două părți în cadrul unei acțiuni în răspundere punctuală întemeiată pe art. 1382 Cod civil, având grijă să asigure un echilibru între două drepturi fundamentale divergente pe care fiecare dintre cele două părți o revendică.

Reclamantul a mai susținut că el este considerat autor față de terți întrucât articolul nu este semnat^[14], anonimizarea articolului constituie o modificare a articolului în cauză iar impunerea acestei modificări aduce atingere dreptului său de autor care este protejat prin art. 1 din Primul protocol adițional la Convenției Europene a Drepturilor Omului^[15]. Față de această susținere, Curtea de Apel a statuat că deși este de necontestat că dreptul de autor revendicat de reclamant merită a fi protejat, totuși trebuie stabilit un echilibru între interesele deduse judecății iar avantajul menținerii integrale a conținutului articolului în cauză este disproporționat în raport cu atingerea adusă dreptului la respectarea vieții private și familie și reputației sale, cu atât mai mult cu cât reclamantul nu urmărește în principal decât anonimizarea articolului.

În încercarea de a împiedica un deznodământ nefavorabil, editorul a invocat inclusiv faptul că baza de date a jurnalului său nu ar permite modificarea articolelor arhivate însă raport întocmit de serviciul tehnic al aceluiași cotidian a revelat faptul că nu există o reală imposibilitate de a realiza anonimizarea articolului, unica imposibilitate materială fiind cea privind suprimarea ziarelor vândute, a colecțiilor de ziare și a copiilor conținutului aflate pe diverse suporturi materiale sau digitale care se găsesc în domeniul public, suprimare care de altfel nici nu a fost cerută în cadrul litigiului.

Curtea de casație belgiană a subliniat că ingerința pe care protecția dreptului la uitare digitală, componentă intrinsecă a dreptului la respectarea vieții private, o poate justifica în dreptul la libertatea de exprimare se întemeiază nu pe doctrină sau jurisprudență, ci pe art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 22 din Constituția Belgiei și art. 17 din Pactul International cu privire la drepturile civile si politice iar raportarea la hotărârea CJUE în cauza C-131/12, Google Spain și Google, nu avut alt scop decât acela de a argumenta întinderea domeniului de aplicare pe care decizia Curții de Apel o acordă acestui drept la uitare.

Dreptul la uitare digitală astfel recunoscut nu are care ca temei juridic nici Directiva 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date sau Legea belgiană din 8 decembrie 1992 relativă la protecția vieții private în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal, nici reabilitarea de care a beneficiat persoana în cauză.

În încheiere, mai precizăm că, în viziunea Curții belgiene de casație, arhivarea digitală a unui vechi articol din presa scrisă care, la momentul producerii faptelor, relatase în mod legal evenimente ale trecutului actualmente acoperite de dreptul la uitare, nu este sustrasă ingerințelor pe care acest drept le poate justifica în dreptul la libertatea de exprimare. Astfel, prin această decizie de speță s-a admis că dreptul la uitare exercitat împotriva editorului paginii web poate prevala asupra libertății de exprimare a presei și implicit asupra libertății de informare.

Bibliografie:

1. CJUE, hotărârea din 13 mai 2014, cauza C-131/12 – Google Spain și Google, ECLI:EU:C:2014:317, publicată în Repertoriul electronic (Repertoriul general).

2. Curtea de casație din Belgia, decizia nr. C.15.0052.F din 29 aprilie 2016, disponibilă pe http://jure.juridat.just.fgov.be.

3. Curtea de Apel din Liège, decizia nr. 2013/RG/393 din 25 septembrie 2014, disponibilă pe http://jure.juridat.just.fgov.be.

4. Tribunalul de Primă Instanță din Namur, sentința civilă din 17 noiembrie 1997, publicată în Revue du Jurisprudence de Liège, Mons et Bruxelles nr. 18/1998.

5. Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și Protocoalele adiționale la aceasta convenție, ratificate prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, publicată în M. Of. nr. 135 din 31 mai 1994.

6. Pactul internațional cu privire la drepturile civile si politice, ratificat prin Decretul nr. 212 din 31 octombrie 1974, publicat în B. Of. nr. 146 din data de 20 noiembrie 1974.

7. E. Cruysmans, A. Strowel, Un droit à l’oubli face aux moteurs de recherche: droit applicable et responsabilité pour le référencement de données «inadéquates, non pertinentes ou excessives», în Journal des tribunaux, vol. 24, nr. 6568, iunie 2014.

8. J.-F. Henrotte, A. Cassart, Droit à l’oubli: une réponse à l’hypermnésie numérique, 56^th UIA Conference, Dresda, 1 noiembrie 2012, document disponibil la: http://www.uianet.org/sites/default/files/safe_uploads/clients/36471/rapports/HENROTTE%20JeanFran%C3%A7ois%20Droit%20%C3%A0%20l’oubli.pdf.