Tradiție și modern în construcția ordinii juridice naționale

După cum bine știți, după Decembrie 1989, una dintre problemele cele mai importante a fost aceea a reconstruirii întregii ordini juridice a societății românești dată fiind schimbarea de genotip care se produsese prin revoluție. Urgența era în primul rând consacrarea constituțională a noilor structuri, instituții și proceduri de exercitare a puterii politice, sperându-se că democratizarea societății va depersonaliza exercitarea puterii politice, (ulterior am văzut că nu prea a fost așa) precum și schimbarea întregii legislații, mai cu seamă privind proprietatea privată. Calea a fost simplă: asimilarea aquis-ului comunitar.

DEX-ul reține pentru cuvântul tradiție „Ansamblu de concepții, de obiceiuri, de datini și de credințe care se statornicesc istoricește în cadrul unor grupuri sociale sau naționale și care se transmit din generație în generație, constituind pentru fiecare grup social trăsătura lui specifică” iar pentru cuvântul modern „Care aparține epocii actuale, care ține de prezent sau de trecutul apropiat; nou, recent, care corespunde stadiului actual al progresului; care este diferit de tradiție”.

Sunt necesare câteva explicații suplimentare: cuvântului tradiție provine de la cuvântul latin tradere care înseamnă a remite, a transmite, și după cum vedem poartă în el însuși o contradicție încărcată de consecințe. Altfel spus, tradiție înseamnă un anume fel de a gândi, de a face sau de a acționa, care este o moștenire a trecutului, și este legat de cuvintele datină și obicei. Fac aceste precizări deoarece e bine să înțelegem că una din ideile fundamentale ale tradiției este aceea de unitate în diversitate și a diversității în unitate. Mulțimea ramurilor unui copac nu împiedică existența unui trunchi comun unic. Iar un copac fără ramuri ar fi un copac mort.

Iată de ce sunt întru totul de acord cu prof. Nicolae Popa atunci când pune întrebarea dacă „Analiza sistemică mai este aplicabilă înţelegerii dreptului sau „inventăm” un (eventual) concept de „bloc de reglementare” (privată) pentru explicarea corelaţiilor între diverse sfere de reglementare?”. Cu alte cuvinte, respectăm tradiția sau ne modernizăm cu orice preț? Tăiem ramurile copacului și lăsăm doar trunchiul comun unic (cu funcție de „bloc de reglementare” neapărat privată) sau îl lăsăm cu ramuri (diversele sfere de reglementare) deoarece acestea (ramurile, ramurile de drept) nu împiedică existența trunchiului comun, a dreptului comun (nu neapărat civil).

Acum începem să ne dezmeticim și ne întrebăm dacă a fost bine ca printr-un Cod civil monist, care deține un record mondial având 2664 articole, să desființăm dreptul comercial, dreptul familiei, dreptul internațional privat și să se confiște un segment important al dreptului administrativ (respectiv a viitorului Cod administrativ) și anume Proprietatea publică inclusă în Cartea a III-a Titlul VI.

Este adevărat, m-am întrebat dacă traversăm o criză a dreptului public și chiar cred că traversăm o perioadă de oarecare agresiune asupra dreptului public favorizată de faptul că ordinea juridică europeană, principal instrument în desăvârșirea integrării în UE, favorizează schimbarea, în favoarea dreptului privat, raportul dintre dreptul public şi dreptul privat.

Trebuie să înțelegem că Uniunea Europeană este o creație a ideologiei neoliberale, de aceea dreptul comunitar îşi are izvoarele într-un mod opus de partajare a rolurilor sociale, în care promovarea întreprinderii private şi a principiilor pieţei presupune o reducere semnificativă a funcţiilor dreptului public care stă la baza acestora. Conceput de la început spre a permite construirea unei pieţe comune dreptul Europei sistematizează un ansamblu de convingeri legate de liberalismul economic, cum ar fi normele gândite pentru a garanta deplina libertate în desfăşurarea operaţiunilor economice.

Această problemă a frontierei dintre dreptul public şi dreptul privat, care este specifică şi ordinei noastre juridice, nu se pune doar din punct de vedere economic, ci şi pe plan politic. Nu vreau să intrăm în detalii de aceea mă limitez să remarc faptul că între acest tip de pârghii specifice sistemului romano-germanic şi cele ale dreptului comunitar nu se prea poate face o articulare, fără a exista tensiuni. În perioada de preaderare în anii ’90, a avut loc la București o întâlnire internațională, atunci prof. Massimo Balducci, pe atunci profesor la Universitatea din Florența, pe care îl cunoscusem la European Institute of Public Administration EIPA Maastricht, invitat la această manifestare științifică ne avertiza să nu construim un ansamblu legislativ dezarticulat preluând fel de fel de instituții și proceduri europene fără o analiză profundă. Noi exact asta am făcut am preluat și din dreptul anglo-saxon și din cel romano-germanic instituții și proceduri multe dintre ele nefiind potrivite la noi. Formă fără fond. Eu l-am numit sindromul palmierului văzând ambiția unor oameni vremelnic la putere de a aduce în România și vegetația din alte țări nu doar instituții și proceduri legale.

Nu mai există în stare pură, nici drept privat şi nici drept public, ele influenţându-se şi suprapunându-se reciproc. Este adevărat că nu s-a contestat deschis așa zisa dihotomie a dreptului, împărțirea sa tradițională, dar presiunea asupra dreptului public se vede cu ochiul liber. În numele statului minimal, al contractualismului și a falsei aserțiuni că statul este cel mai prost gospodar, se cere diminuarea domeniului public al statului și al unităților administrativ teritoriale și chiar înstrăinarea unor importante părți din domeniul privat al statului și al unităților administrativ teritoriale. Există chiar în doctrină opinii și multora le este dragă ideea lui M. Crozier, şi anume, că administraţia statului ar avea nevoie mai mult de patroni, decât de legişti^[1].

Este adevărat că activitatea practică a administrației ne arată tendinţa, pe care eu o consider obiectivă, de a se schimba centrul de greutate al activităţii spre gestiune şi randament în detrimentul acţiunilor de comandă, ceea ce explică şi tendinţa apropierii dintre dreptul public şi dreptul privat, în condiţiile în care statul, căutând acordul partenerilor săi, acceptând necesitatea rentabilizării şi, în unele cazuri existenţa concurenţei, îşi plasează intervenţiile sale sub semnul economiei de piaţă.

Dreptul administrativ a început să împrumute din dreptul privat, metodele de negociere şi, uneori, pe cele de compromis. Trebuie să recunoaștem că aceste metode constituie atitudini care, prin natura şi efectele lor, sunt în mod fundamental contrare tradiţionalismului.

Din păcate, această logică binară, dihotomică a gândirii în doi timpi (alb-negru; bine-rău; materie-spirit; drept public – drept privat sau drept-management), acest dualism latent al schemei mentale, această obsesie a simplificărilor binare, încurajează reducţionismul care compromite imaginea noastră despre realitate aruncându-ne într-o criză a proximităţii, ce se manifestă printr-un sindrom, ce constă în neobservarea imediatului, neobservarea mediului. De aceea, așa cum pe bună dreptate observa Andrei Pleșu „ori de câte ori intră în funcţiune dihotomiile, în odaia lumii se face întuneric^[2]”.

Există un paradox: acolo unde gândirea liberală critică concepţia funcţionării statului conform normelor juridice, și proslăvește statul minimal și contractualist, în numele eficienței și rentabilizării afacerilor publice, acolo unde gândirea liberală denunţă o logică birocratică care ar atenta la libertăţile publice, modernizarea și consolidarea capacității administrative se întemeiază inevitabil pe fortificarea dreptului public. Întreaga reformă a statului își extrage legitimitatea din ordinea juridică şi încă se sprijină pe norme şi comportamente nu tocmai favorabile sau promovate de dreptul privat.

DOWNLOAD FULL ARTICLE