Taxa judiciară de timbru în cazul acţiunilor civile referitoare la stabilirea şi acordarea daunelor morale

[1] Ne-am propus, în rândurile următoare, să analizăm foarte tranşant şi la obiect o problematică juridică (evocată în titlul prezentului) cu o frecvenţă deosebită în practică, de mare importanţă, dar soluţionată neunitar şi contradictoriu de către instanţele judecătoreşti.

[2] Apreciem că pentru oferirea unui răspuns cât mai exact se impune o scurtă incursiune în „vechea” legislaţie. Astfel, potrivit art. 15 lit. f¹) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, „Sunt scutite de taxe judiciare de timbru acţiunile şi cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, referitoare la: stabilirea şi acordarea de despăgubiri pentru daunele morale aduse onoarei, demnităţii sau reputaţiei unei persoane fizice”.

[3] Trebuie subliniat că, textul mai sus reprodus a intrat în vigoare la un moment în care ne găseam încă sub autoritatea C. civ. 1864. Ideea anterioară poate părea prima facie superfluă. Totuşi, noi credem că în problematica aici analizată nu poţi să faci abstracţie de dispoziţiile de drept material (substanţial) comune.

[4] Mai departe, prin art. I pct. 4 din Ordonanţa nr. 34/2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru (publicată în M. Of. nr. 511 din 28.08.2001) s-a abrogat lit. f¹) a art. 15.

[5] Prin Decizia nr. 778 din 12 mai 2009 a Curţii Constituţionale (publicată în M. Of. nr. 465 din 6.07.2009) s-a decis că art. I pct. 4 din Ordonanţa nr. 34/2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru este neconstituţional. Astfel, cât mai simplu spus, prin efectul deciziei Curţii Constituţionale evocate art. 15 lit. f¹) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru a rămas în vigoare, tocmai deoarece textul abrogativ a fost declarat neconstituţional.

[6] În demersul nostru prezent, este importantă motivarea Deciziei nr. 778 din 12 mai 2009 a Curţii Constituţionale, iar pentru a nu ne trimite cititorul la alte surse, o vom reproduce în rândurile de mai jos: „Reglementând răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate prin fapte ilicite, Codul civil român nu se referă expres şi la existenţa unei forme de răspundere patrimonială pentru daunele morale. O asemenea formă de răspundere juridică a fost admisă pe cale jurisprudenţială, cu deosebire începând cu anul 1990.

Legislativ, existenţa răspunderii patrimoniale pentru daune morale a fost recunoscută implicit prin art. 15 lit. f¹) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, text introdus în lege prin O.G. nr. 11 din 29 ianuarie 1998, aprobată prin Legea nr. 112/1998 (…). Reglementarea reprezenta un mod specific de apărare juridică a menţionatelor atribute ale personalităţii umane – caracterizate în art. 1 alin. (3) din Constituția României ca fiind valori supreme în statul de drept. În felul acesta se asigura accesul la justiţie, necondiţionat de plata unei taxe de timbru (s.n.), persoanelor vătămate prin proferarea de expresii insultătoare, calomnii ori denigrări săvârşite pe orice cale, direct sau prin mijloacele de comunicare în masă.

Luând în considerare aceste raţiuni ale art. 1 alin. (3) din Constituţia României, care au justificat scutirea de taxe judiciare de timbru (s.n.) a acţiunilor având ca obiect stabilirea şi acordarea de despăgubiri pentru daunele morale aduse onoarei, demnităţii sau reputaţiei unei persoane fizice, Curtea Constituţionala constată că abrogarea art. 15 lit. f¹) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru contravine prevederilor art. 1 alin. (3) şi ale art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţia României, precum şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (s.n.)”.

[7] Din această motivare, putem trage o concluzie pe care, credem noi, nimeni nu ne-o poate contesta în mod sustenabil. Astfel, ratio legis, esenţa art. 15 lit. f¹) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru a fost şi este asigurarea liberului acces la justiţie necondiţionat de plata unei taxe judiciare de timbru, deoarece, doar în această manieră (adică prin scutirea de la plata taxei judiciare de timbru), se vor respecta dispoziţiile art. 1 alin. (3), art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţia României, precum şi cele ale art. 6 din CEDO. Altfel spus, în acest gen/tip de acţiuni dispoziţiile art. 1 alin. (3), art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţia României, precum şi cele ale art. 6 din CEDO vor permite accesul efectiv la justiţie fără îndeplinirea unei obligaţii prealabile din partea justiţiabilului – respectiv plata unei taxe judiciare de timbru.

[8] Prin O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru (publicată în M. Of. nr. 392 din 29.06.2013), mai exact de la intrarea sa în vigoare, s-a abrogat Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările şi completările ulterioare. Într-o logică juridică sănătoasă, nicio dispoziţie a O.U.G. nr. 80/2013 nu ar putea să contrazică/antameze/nuanţeze, în tot sau în parte, Decizia nr. 778 din 12 mai 2009 a Curţii Constituţionale, tocmai datorită forţei obligatorii generale a acestei decizii.

Cum art. I pct. 4 din Ordonanţa nr. 34/2001 nu a putut să abroge art. 15 lit. f¹) din Legea nr. 146/1997 (de manieră ca acţiunile reglementate aici, din scutite de la plata taxei judiciare de timbru să devină supuse plăţii taxei judiciare de timbru) în mod logic şi juridic nici O.U.G. nr. 80/2013 nu va putea avea o atare putere.

[9] Totuşi, actualmente O.U.G. nr. 80/2013 prevede la articolul său 7 că: „Acţiunile privind stabilirea şi acordarea de despăgubiri pentru daunele morale aduse onoarei, demnităţii sau reputaţiei unei persoane fizice se taxează cu 100 lei”.

[10] Prin Decizia nr. 388 din 26 iunie 2014 a Curţii Constituţionale (publicată în M. Of. nr. 604 din 13 august 2014) s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 din O.U.G. nr. 80/2013, reţinându-se în esenţă că: Spre deosebire de situaţia menţionată, Curtea reţine că în speţa de faţă situaţia este diferită şi că nu se poate susţine că cele constatate de Curte în decizia menţionată sunt valabile şi în acest dosar. Prin abrogarea art. 15 lit. f¹) din Legea nr. 146/1997, devenea aplicabil, în privinţa acordării despăgubirilor morale, art. 2 din Legea nr. 146/1997 ce permitea o taxare variabilă, în funcţie de cuantumul sumei solicitate cu titlu de despăgubiri morale şi tocmai o astfel de condiţionare a fost sancţionată de către Curtea Constituţională. Or, soluţia legislativă actuală este justificată atât timp cât legiuitorul optează, în ipoteza despăgubirilor pentru daunele morale aduse onoarei, demnităţii sau reputaţiei unei persoane fizice, pentru sistemul unei taxe fixe şi nu la valoare (s.n.).

[11] Este mai mult decât evident (rezultă ictu oculi) că în motivarea deciziei sale nr. 778 din 12 mai 2009, Curtea Constituţională nu a fost interesată şi nu a făcut absolut nicio referire asupra art. 2 din Legea nr. 146/1997, ce permitea o taxare variabilă, în funcţie de cuantumul sumei solicitate cu titlu de despăgubiri morale, şi că tocmai o astfel de condiţionare pretins s-a dorit să fie sancţionată.

Mai simplu spus, Curtea Constituţională nu şi-a justificat niciodată soluţia din 12 mai 2009 pe aspectul taxei judiciare fixe sau variabile (stabilită în funcţie de suma de bani solicitată cu titlu de daune morale). Franc afirmat, Decizia nr. 388 din 26 iunie 2014 a Curţii Constituţionale nu doar că adaugă/completează motivaţional decizia anterioară nr. 778 din 12 mai 2009, dar o şi denaturează. Decizia nr. 778 din 12 mai 2009 a avut în vedere exclusiv dispoziţiile art. 1 alin. (3), art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţia României, precum şi cele ale art. 6 din CEDO – elementar, texte rămase neschimbate şi în prezent. De asemenea, s-a punctat expressis verbis în această decizie asupra accesului la justiţie „necondiţionat de plata unei taxe de timbru” – deci o scutire totală de la plata taxei judiciare de timbru, iar acum aceeaşi Curte Constituţională face nuanţări asupra taxei variabile şi a celei fixe (Q.E.D.).

[12] Să spunem că sub aspect strict practic nu ar fi o problemă deosebită că atare acţiuni, legalmente, ar trebui să fie scutite de la plata taxei judiciare de timbru, dar că în realitate îţi este impusă plata unei taxe judiciare fixe în sumă de 100 RON. Îngrijorător este însă cum instanţele judecătoreşti, în anumite acţiuni în stabilirea şi acordarea daunelor morale, îţi pretind a timbra la valoarea sumei de bani solicitate cu titlu de daune morale – deci potrivit art. 3 din O.U.G. nr. 80/2013.

O astfel de eroare flagrantă îşi are cauza inclusiv în neînţelegerea conceptului de demnitate, precum şi în preluare ad litteram a considerentelor Deciziei nr. 778 din 12 mai 2009 a Curţii Constituţionale, porţiunea: „În felul acesta se asigura accesul la justiţie, necondiţionat de plata unei taxe de timbru, persoanelor vătămate prin proferarea de expresii insultătoare, calomnii ori denigrări săvârşite pe orice cale, direct sau prin mijloacele de comunicare în masă (s.n.)”.

[13] Noi apreciem că, în orice acţiune în care este vorba despre încălcarea unui drept al personalităţii (drept nepatrimonial), drept pentru a cărui apărare/reparare se solicită stabilirea şi acordarea de despăgubiri sub forma unei sume de bani cu titlu de daune morale (deci o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul nepatrimonial ce i-a fost cauzat victimei), nu se datorează taxă judiciară de timbru, sau in extremis se va datora o taxă judiciară în sumă fixă de 100 RON.

[14] Altfel spus, nicio acţiune în stabilirea şi acordarea daunelor morale nu va putea fi supusă (legalmente cel puţin) dispoziţiilor art. 3 din O.U.G. nr. 80/2013, cu a sa taxa variabilă, calculată în funcţie de suma solicitată cu titlu de daune morale.

[15] Orice atingere/încălcare/vătămare a unui drept al personalităţii poate antrena un prejudiciu nepatrimonial, prejudiciu care va putea fi reparat inclusiv pe cale patrimonială [vezi art. 253 alin. (4) NCC] – sub forma aşa numitelor daune morale.

[16] Nu importă defel (pentru incidenţa sau nu a art. 7 din O.U.G. nr. 80/2013) maniera, modus operani în care s-a adus atingere/încălcare/vătămare respectivului drept al personalităţii din speţă (aceasta reprezentând o problemă de pur fond). Astfel, a crede că art. 7 din O.U.G. nr. 80/2013 este incident numai în cazul „persoanelor vătămate prin proferarea de expresii insultătoare, calomnii ori denigrări săvârşite pe orice cale, direct sau prin mijloacele de comunicare în masă” nu reflectă altceva decât o foarte slabă comprehensiune a Dreptului şi a lucrurilor în general.

[17] Atingerea/încălcarea/vătămarea adusă onoarei, demnităţii sau reputaţiei unei persoane fizice se poate realiza printr-o paletă aproape infinită de fapte, nu doar prin proferarea de expresii insultătoare, calomnii ori denigrări – deci situaţia descrisă în considerentele deciziei Curţii Constituţionale este pur exemplificativă şi trebuie tratată ca atare.

[18] De asemenea, (şi am evocat anterior importanţa dispoziţiilor de drept material/substanţial), onoarea, demnitatea, reputaţia nu sunt altceva decât drepturi ale personalităţii – vezi aici fie doar art. 58 NCC. Pe lângă acestea, mai există însă şi alte drepturi ale personalităţii (bunăoară dreptul la viaţă, dreptul la sănătate, la integritate fizică şi psihică etc.), drepturi a căror atingere/încălcare/vătămare poate antrena repararea prin intermediul daunelor morale solicitate de către victimă.

Şi atunci ce să înţelegem, că art. 7 din O.U.G. nr. 80/2013 este aplicabil strict daunelor morale solicitate în urma atingerii/încălcării/vătămării doar a unor drepturi ale personalităţii (onoarea, demnitatea şi reputaţia) cu excluderea tuturor celorlalte? O atare interpretare (dacă ar fi împărtăşită) ar intra într-un evident conflict cu art. 6 şi îndeosebi cu art. 14 din CEDO, deoarece creează un tratament diferenţiat aplicat persoanelor aflate în situaţii similare sau analoage fără a exista o justificare obiectivă sau rezonabilă.

Inechivoc, nu se va putea susţine (legalmente cel puţin) că, de pildă, acordarea de despăgubiri pentru daunele morale aduse onoarei sunt supuse dispoziţiilor art. 7 din O.U.G. nr. 80/2013, iar acordarea de despăgubiri pentru daunele morale aduse sănătăţii şi/sau integrităţii psihice şi fizice nu sunt supuse art. 7, ci art. 3 din aceeaşi O.U.G. nr. 80/2013.

[19] La fel de evident ni se pare şi că legiuitorul nu putea enumera toate drepturile personalităţii în art. 7 din O.U.G. nr. 80/2013. Nici măcar în art. 58 NCC nu a făcut-o, enumerarea de aici fiind pur exemplificativă. Dacă mai este nevoie şi de un alt argument, considerăm că în noţiunea de demnitate, privită lato senso (cum trebuie privită şi în tot amintitul art. 7), se poate „turna” orice drept al personalităţii. Altfel spus, demnitatea, în sens larg, este aidoma unui creuzet care conţine toate drepturile personalităţii. Deloc întâmplător Curtea de la Strasbourg a statuat în nenumărate cazuri că: „esenţa însăşi a Convenţiei este respectul demnităţii umane/the very essence of the Convention is respect of human dignity. Iar această referire la statutul de valoare centrală a demnităţii umane s-a făcut în legătură cu numeroase drepturi ca bunăoară: dreptul la viaţă (Pretty c. Regatul Unit, cererea nr. 2346/02, hotărârea finală din 29.07.2002) sau cu dreptul la un proces echitabil (Bock c. Germania, cererea nr. 11118/84, hotărârea din 29 martie 1989), aici unde s-a constatat violarea art. 6 § 1, statuându-se printre altele: „Curtea nu poate face abstracţie de situaţia personală a reclamantului, care timp de nouă ani a suferit din cauza dubiilor aruncate asupra stării sale mentale, şi care ulterior s-au dovedit nefondate. Aceasta reprezintă o gravă atingere adusă demnităţii umane.

[20] În lumina tuturor argumentelor de mai sus, o soluţie jurisprudenţială recentă ne apare ca eronată [în speţă, reclamanta a suferit o gravă afectare a stării de sănătate fizică şi psihică urmare a căderii, direct pe aceasta, a unui oblon de pe o clădire, solicitând atât daune materiale pe temeiul art. 1388 NCC, cât şi daune morale în temeiul art. 1391 coroborat cu art. 253 alin. (4) NCC]:

„Nu este aplicabil în speţă nici art. 7 din O.U.G. nr. 80/2013, care prevede o taxă fixă de 100 lei pentru acţiunile privind stabilirea şi acordarea de despăgubiri pentru daunele morale aduse onoarei, demnităţii sau reputaţiei unei persoane fizice. Despăgubirile morale nu sunt solicitate de reclamantă pentru daune morale aduse onoarei, demnităţii sau reputaţiei sale. Obiectul acţiunii este unul patrimonial, bazat pe răspunderea civilă delictuală decurgând din fapta lucrului sau din ruina edificiului, respectiv pe art. 1376 şi art. 1378 Cod civil, pentru prejudiciul cauzat, solicitând atât despăgubiri materiale, cât şi morale. Nu se poate reţine că prin fapta lucrului sau prin ruina edificiului se pot aduce daune morale onoarei, demnităţii sau reputaţiei unei persoane fizice, or art. 7 din O.U.G. nr. 80/2013 are în vedere despăgubirile pentru asemenea daune morale”.
 

DOWNLOAD FULL ARTICLE