„Supraviețuirea” dreptului roman în culturile organizaționale moderne comparate și impactul său asupra decenței traiului

5. Studii sociologice comparate asupra culturii și dreptului. Privite ca proiecții ale unei culturi rudimentare și antitetice, inegalitățile generate de legislația și dreptul consuetudinar al antichității romane se regăsesc din abundență în culturile lumii postmoderne. Chestiune care l-a determinat pe cercetătorul olandez Geert Hofstede să stabilească, pe baza unor punctaje grupate în cinci dimensiuni culturale, diferențele de cultură dintre indivizii/populațiile diferitelor țări/organizații. Rezultatele experimentale ale cercetătorului arată că țările cu moștenire culturală romanică, precum România, Franța, Italia, Portugalia, Spania, înregistrează un punctaj foarte ridicat din perspectiva principalilor indicatori culturali (distanța față de putere, gradul de incertitudine ș.a.) spre deosebire de țările cu democrații mai consolidate, precum Danemarca, Olanda, Regatul Unit al Marii Britanii, Norvegia, Suedia, care se bucură de punctaje mult mai scăzute^[39]. Din nefericire, România se află în topul categoriei țărilor cu punctaj foarte ridicat. Însă pentru a putea realiza din perspective juridice și sociologice diferențele culturale între indivizii din țările cu punctaj ridicat (influențate de sistemul autoritar al imperiului roman) și cei din țările cu punctaj scăzut, vom prezenta mai jos, rezumativ, caracteristicile acestora, începând cu cei din prima categorie (țări cu democrații slabe) și continuând cu cei din a doua (țări cu democrații consolidate), astfel:

– indivizii din prima categorie simt nevoia de legi numeroase și precise iar autoritățile, de regulă, utilizează un limbaj juridic, pe când cei din a doua categorie se mulțumesc cu legi puține și generale iar limbajul autorităților nu este juridic^[40];

– cei din prima categorie preferă funcționarii publici cu facultăți de drept, pe când cei din a doua categorie se bazează pe funcționari fără studii juridice^[41];

– prima categorie se caracterizează prin menținerea unei distanțe între autorități și indivizi, între părinți și copii, între profesori și elevi, între patroni și angajați, între bărbați și femei, în timp ce în cadrul celei de-a doua categorii există o apropiere mult mai mare, bazată pe transparență și pe un tratament de egalitate^[42];

– în general, oamenii din prima categorie prețuiesc valorile autoritare, pe când în cadrul celeilalte categorii doar oamenii mai puțin educați prețuiesc valorile mai autoritare^[43];

– prima categorie consideră că dreptatea și binele sunt de partea celui mai puternic și cei bogați trebuie să aibă privilegii, în timp ce a doua categorie apreciază că exercițiul puterii trebuie să fie îndreptățit, supus criteriului binelui și răului, iar oamenii trebuie să fie egali în drepturi^[44];

– inegalitățile dintre indivizii primei categorii sunt de așteptat, pe când cealaltă categorie consideră că inegalitățile trebuie minimalizate^[45];

– în prima categorie există diferențe mari de venituri între indivizi, în special între cei din vârful organizației și cei de la bază și sistemul de impozitare concură la sporirea diferențelor, pe când în categoria opusă diferențele de venituri sunt mult mai mici, lucru la care participă și sistemul de impozitare^[46];

– prima categorie are o clasa de mijloc redusă numeric, pe când a doua categorie beneficiază de o clasă de mijloc mult mai numeroasă^[47];

– pentru prima categorie șeful ideal este un autocrat binevoitor sau “tată bun”, pe când pentru a doua categorie este un democrat capabil^[48];

– subordonații primei categorii așteaptă să li se spună ce au de făcut, pe când cei din a doua categorie așteaptă să fie consultați^[49];

– pentru prima categorie munca la stat e mai valoroasă decât cea la privat, în timp ce pentru categoria a doua cele doua prestații se bucură de același statut^[50];

– în prima categorie este mai multă corupție, sărăcie și deviza indivizilor este „timpul costă bani”, pe când în a doua categorie e mai puțină corupție, economia este satisfăcătoare iar timpul este doar un sistem de referință pentru orientare^[51].

Rezultatele de mai sus ne ilustrează nu doar cum percepe societatea topica dreptului în cadrul sistemului de valori, ci și profilul socio-juridic al individului, al autorităților și al colectivităților umane din perspectiva respectării sau a nerespectării dreptului.

Sintetizând cele mai sus expuse, putem reține că populațiile influențate în mod semnificativ de autoritarismul legilor romane (cazul României) sunt astăzi țări cu o cultură democratică precară, dreptul se bucură de o apreciere sporită (autoritățile folosesc limbaj juridic, pentru ocuparea funcțiilor publice se preferă absolvenți de drept etc.), distanța față de putere este mare, gradul de incertitudine al indivizilor este ridicat, economia este slabă, corupția este relativ ridicată, nivelul de educație este slab.

Dimpotrivă, țările mai puțin expuse autoritarismului legislativ al antichității romane sunt astăzi țări dezvoltate economic și democratic, dreptul prezintă un interes destul de scăzut, negăsindu-se în centrul preocupărilor societății civile. Altfel spus, toate trăsăturile indivizilor din prima categorie sunt diametral opuse celor din categoria următoare caracterizată printr-o distanță mică față de putere, incertitudine mică, nivel educațional ridicat etc. Spre exemplu, într-un studiu efectuat în Regatul Unit al Marii Britanii doar 3% din funcționarii publici erau absolvenți de științe juridice, în timp ce în țări cu un grad de incertitudine ridicat, cca. 65% din funcționari erau juriști^[52].

6. Concluzii finale. Influențele congenitale ale dreptului roman asupra culturilor europene, influențe codificate în mentalitățile și sistemele lor normative, nu ar trebui să reprezinte o noutate pentru nimeni. De aceea, prezenta lucrare (oricât de lapidară) și-a dat silința să creeze o premisă asertorică în miezul căreia să analizeze corelația legislației cu mentalitățile și inechitățile sociale, economice și politice aflate într-o complexă și permanentă metamorfoză.

Sintetic putem să concludem – oricât ar fi de deranjant pentru cei care excelează în glorificarea dreptului roman – că protecția inegalităților sociale, inclusiv printr-un formalism juridic destul de bine conservat, reprezintă poate cea mai veche și mai ignobilă meteahnă a dreptului postmodern. Ori acest lucru evidențiază responsabilitatea dreptului față de cultură în general și față de justiție, în particular, o justiție asaltată astăzi mai intens ca niciodată de fenomenul alarmant al juridismului sau juridicizării. Fenomen care rănește violent resortul psihologic al omului postmodern prin excese formalistitice și inechității care tind să asfixieze sistematic societatea, iar o asemenea problematică nu se poate abstrage de la ceea ce reprezintă justiția și calitatea traiului uman.

De altfel și alte studii juridice efectuate asupra societății românești contemporane evidențiază discordanțe îngrijorătoare între realitățile sociale și cele pe care le exprimă normele juridice. Din acest motiv unii cercetători propun o reconstrucție a dreptului care să aibă ca punct de plecare particularitățile fiecărui nivel al existenței sociale și, pe de altă parte, corelarea armonioasă a conduitei individuale cu intereselor comune ale societății^[53].

O altă problemă care vine tot din direcția cercetările culturilor comparative ne atenționează asupra corelațiilor dintre gradul de evidențiere socială a dreptului (ca și percepție) și nivelul culturii democratice. Astfel, rezultatele studiilor au scos în relief existența tendința de supraapreciere a dreptului, specifică țărilor/colectivităților cu democrații și economii precare, cu învățământ slab, cu inflație de juriști și economiști, cu autorități înclinate spre un limbaj juridic și care păstrează distanță mare față de subalterni și de cetățeni. Situație mai puțin întâlnită la nivelul statelor sau comunităților cu democrații consolidate, care au un nivel de trai ridicat și o atitudine aproape inobservabilă față de drept. Aici dreptul este ca o muzică înceată de fundal, domestică și neiritantă, limbajul autorităților este firesc (nejuridic) și cetățenii sunt preocupați de alte domenii (literatura, afacerile, sportul etc.).

Ori această proiecție dihotomică validată de sociologie nu este străină celor două proiecte în jurul cărora s-a strucurat întreaga evoluția politică și juridică a omului și despre care profesorul Mircea Duțu ne vorbește într-una din lucrările sale^[54]. Este vorba de proiectul Hobbes, care a conceptualizat necesitatea controlului și corecției permanente a omului ca urmare a potențialului său primejdios și dăunător și proiectul Spinoza, care a susținut liberarea omului, autorul îndemnând la conjugarea armonioasă a celor două teze în scopul realizării progresului și a păcii sociale.

Este interesant faptul că „bariera” ce desparte cele 2 proiecte (Hobbes și Spinoza) și „bariera” interculturală, reținută în cercetările lui Hofsted, reprezintă unul și același obstacol. Lucru care explică de ce, în pofida modernizării societății umane, nu s-a reușit obstacularea eșecului dreptului în nobila sa misiune. Aceea de realizare a echității sociale și de garantarea eficientă a respectării hotarului dintre bine și rău, desigur în limitele impuse de natura imperfectă a omului.

Încheiem prin a sublinia faptul că deznodământul unei asemenea dileme nu ține de vreo rețetă miraculoasă sau care ar putea fi găsită în filele tratatelor de drept sau economie, ci se află chiar în fața ochilor noștri, de multă vreme. Pentru a-l putea repera nu trebuie decât să ne amintim cuvintele genialului jurist român Titu Maiorescu care, cu peste un secol în urmă, atrăgea atenția clasei politice asupra interdependenței dintre calitatea legislației și cultura societății, cerându-i să facă școli bune fiindcă numai așa se va îmbunătăți legislația și guvernarea^[55].

Bibliografie: 

[1] Abrudeanu, I.R., Moţii, calvarul unui popor eroic dar nedreptăţit, Ed. Cartea românească, 1928.

[2] Burke, Ed., Op.cit. p.9, Apud T.W. Copeland, T.W., Edmund Burke: Six Essays, Londra: 1950.

[3] Cary, M., Scullard, H.H., Istoria Romei până la domnia lui Constantin, Ediția a III-a, traducere de Simona Ceaușu. București: Ed.ALL, 2008.

[4] Defoe, D., Jurnal din annul ciumei. Traducerea și prefața de Antoaneta Ralian, București: Ed. Minerva, 1980.

[5] Djuvara, M., Teoria generală a dreptului. Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv. Bucureşti: Ed. All Beck, 1999.

[6] Drîmba, O., Ovidiu. Poetul Romei și al Tomisului. Ed. Tineretului, 1960.

[7] Duminică, R., Drăghici, A., Realitatea social ca „dat” al dreptului – între viziunea modernist și cea post-modernistă. În: Analele Universității „Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu, Seria Litere și Științe Sociale, Nr.2/2012.

[8] Dutu, M., De iustitia et de iure sau despre nevoia reabilitării ideii de drept, https://www.juridice.ro/essentials/1282/de-iustitia-et-de-iure-sau-despre-nevoia-reabilitarii-ideii-de-drept, accesat la 08.08.2019.

[9] Georgescu, Șt., Filosofia dreptului. O istorie a ideilor din ultimii 2500 de ani, București: Ed. All Beck, 2001.

[10] Goyard-Fabre, S., Le Droit et la société d’aujourd’hui. În: vol. Panser la justice, Mafpen de Toulouse, C.R.D.P. Midi-Pyrénées.1998.

[11] Goyard-Fabre, S., Les fondements de l’ordre juridique, Paris: PUF, 1992.

[12] Gulian, C.I., Introducere în istoria filozofiei moderne, București: Ed.enciclopedică română, 1974.

[13] Hanga, V., Drept privat roman, București: Editura didactică și pedagocică, 1978.

[14] Hegel, G.W.F., Principiile filosofiei dreptului, București: Ed. Academiei, 1969.

[15] Hegel, G.W.F., Fenomenologia spiritului, București: Ed. Academiei, 1965.

[16] Kant, I., Metafizica moravurilor, Ed. Antet Revolution, 2013.

[17] Hofstede, G., Hofsted G.J., Minkov, M., Culturi și organizații. Softul mental, București: Ed.Humanitas, 2012.

[18] Manolescu, N. Contradicția lui Maiorescu, București: Ed. Cartea Românească, 1970.

[19] Marga, A., Juridismul ca maladie a justiției, 2019, https://www.cotidianul.ro/juridismul-ca-maladie-a-justitiei/, accesat la 08.08.2019.

[20] Montesquieu. Scrisori persane. Caiete. Traducere de Ștefan Popescu, prefațată de Irina Eliade. Bucureşti: Ed. Minerva, 1970.

[21] Morus, Th., Utopia, București: Ed.științifică, 1958.

[22] Muraru, I., Tănăsescu, E.S., Drept constituțional și instituții politice, Ediția a 13-a, vol. I și vol. II, București: Ed. C.H. Beck, 2008.

[23] Platon, A.-F., Radvan, L., Maleon, B.-P., O istorie a Europei de Apus în Evul Mediu, Iași: Ed. Polirom, 2010.

[24] Pocock, D.F., Social Anthropology, London, New York: Sheed and Ward,1961.

[25] Popa, N., Teoria generală a dreptului, Ediţia 3. Bucureşti: Ed. C.H. Beck, 2008.

[26] Popa, N., Dănișor, Gh, Dogaru, I., Dănișor, D.C., Filosofia dreptului, Ediția 2. București: Ed. C.H. Beck, 2007.

[27] Rousseau J.J., Contractul social. București: Ed.Științifică, 1957.

[28] Vergiliu. Eneida. Traducere de Eugen Lovinescu. Prefața de Edgar Papu, Ed. Tineretului.

[29] Walter Goffart, Old and New in Merovingian Taxation În: Past and present, nr.96, Oxford, 1982.