„Supraviețuirea” dreptului roman în culturile organizaționale moderne comparate și impactul său asupra decenței traiului

3. Continuitatea elementelor romanice după căderea imperiului. Pornind de la aserțiunea potrivit căreia înțelegerea dreptului este condiționată de însăși evoluția societății^[21] ne vom raporta la concluziile experimentului sociologic care vede în inechitățile și autoritatea excesivă a dreptului roman principalele cauze ale decadenței culturale și educaționale. Ceea ce înseamnă că după căderea imperiului roman a existat o continuitate culturală care a permis supraviețuirea unor asemenea elemente. Iar istoria este încorsetată de exemple care demonstrează faptul că dreptul, până la marile revoluții care au marcat trecerea spre modernism, s-a manifestat ca o expresie inflexibilă a arbitrariului monarhiei absolute – forma dominantă de guvernământ – care și-a lăsat amprenta pe esenţa culturală a societăţii. Spre exemplu, cele două coduri de legi din perioada merovingiană, Lex Salica și Lex Ribuaria, confereau puterii politice o pronunțată centralizare și inegalitate între membrii societății, cu ajutorul și cu participarea activă a instituțiilor religioase^[22]. Iar acte juridice importante precum Magna Charta Libertatum (1215), Petitia drepturilor (1628), Habeas Corpus Act (1679), Bill of Rights (1689), Declarația drepturilor omului și cetățeanului (1789), sunt dovezi irefutabile ale reacțiilor organismelor sociale față de nedreptățile și inegalitățile înfăptuite de sistemele monarhice. Toate asemenea inechități întreținute de monarhie cu ajutorul justiției și a aparatelor administrative sunt zugravite cu multă acuratețe de Thomas Morus în celebra-i lucrare Utopia^[23]. De altfel, servilismul sistemului legislativ concentrat pe protecția claselor bogate oligarhice în detrimentul păturilor sărace se reflectă în operele majorității gânditorilor moderni și medievali. Spre exemplu, marele umanist renascentist italian Tommaso Campanella, precursor al filozofiei lui Descartes și Kant, descrie în celebra sa lucrare Cetatea Soarelui, un monumental protest împotriva legilor și a justiției generatoare de abuzuri și asupriri sociale, el însuși fiind întemnițat la ani grei pentru susținerea eliminării inegalităților sociale^[24], în timp ce Daniel Defoe ne spune că inegalitățile sociale reprezintă adevărata cauză a dezbinărilor sociale și a sărăciei^[25]. De asemenea, Edmund Burke condamnă sistemul legislativ și juridic ca fiind vinovat de „degenerarea” societății deoarece „…îi protejeze pe cei bogați împotriva celor mulți și săraci, aducând pe lume și făpturile cele mai dezgustătoare dintre toate, avocații”^[26].

Revoltat la rândul său de inegalitățile sociale protejate de sistemul juridic și monarhic, Rousseau caută să creeze un model de societate fundamentat pe libertate și egalitate, așezând asemenea principii în slujba bunăstării individului și a utilității generale^[27] ca veritabile surse de legitimitate a puterii^[28]. Montesquieu, cu inegalabilul său rafinament juridic și filozofic sesizează inechitățile sociale generate de legi și de sistemul de guvernământ văzând în monarhie o entitate incapabilă să rezolve asemenea probleme^[29]. De asemenea, pornind de la inegalitățile create prin legi și raportându-se la conștiință, ca „tribunal suprem” al moralei^[30], Kant conceptualizează ideea de lege a datoriei prin educație susținând obligația statului de a făuri legi care să corespundă cu acribie intereselor poporului. Acest concept a avut un mare succes asupra culturii și vieții germane, dovadă fiind faptul că și în secolele care au urmat germanii au fost consecvenți în a pune datoria comunității în fața priorităților particulare^[31].

În monumentala-i lucrare Principiile filosofiei dreptului, Hegel dă în vileag una dintre cele mai putrede plăgi ale justiției și anume formalismul judiciar – strămoșul juridismului de astăzi – care a transformat mijloacele menite să facă dreptate în scopuri în sine^[32], iar în „Fenomenologia spiritului” vorbește de devastarea ce guvernează lumea dreptului^[33]. Și exemplele pot continua.

Ajungând în perioada secolelor XVIII-XIX, reținem că în plan teoretico-ideologic drepturile şi libertăţile omului au căpătat în contextual revoluţiilor burgheze o pronunțată sonoritate asupra ordinii juridice internaționale. Lucru care a marcat începuturile transformării treptate a statelor din așa-zise state „regaliene”, cu funcții mărginite la anumite domenii (justiţie, ordine public, diplomaţie etc.) în state sociale dispuse să preia o serie de răspunderi de factură politico-socială (educație, asistenţă sanitară etc.), dar finanțate din taxe și impozite. Sub impactul psihologic al celor două războaie mondiale și al Convențiilor internaționale (Carta ONU, DUDO, PIDCP etc.) statele au dus politicile sociale mai departe preluând în propriile constituții o paletă mult mai largă de drepturi fundamanale, inclusiv obligația asigurării unor condiţii decente de trai propriilor cetăţeni.

4. Starea de criza a dreptului românesc. Pravila lui Vasile Lupu sau „Carte românească de învățătură” (1646) și Pravila lui Matei Basarab (1652), ultima cunoscută și sub numele de „Îndreptarea legii”, sunt culegeri de norme juridice care legiferează lăcomia și asuprirea exercitată de feudali asupra țăranilor, prin aservirea, supliciile și legarea lor de pământ, dar și printr-o multitudine de alte inechități. Toate aceste problematici abordate de sistemul judiciar și de puterea politică sub nivelul demnității umane s-au contabilizat, în ultimă instanță, în nivelul dramatic de trai și de educație al populației. În Transilvania, de pildă, legea și sistemul juridic serveau unor inechități tulburătoare. Astfel, iobagul român, deşi declarat formal prin lege ca fiind liber, tot prin lege i se creau obligaţii față de nobili, rege și biserică de așa manieră încât acesta avea condiția de sclav, fără nici un fel de drepturi, „…condamnat chiar prin lege ca el niciodată să nu mai poată scutura jugul…”^[34].

În fond, efectele acestor asupriri legislative le regăsim, în general, aglutinate în interminabilele revolte sociale care sub presiunea mizeriei și a foametei au înțesat întreaga istorie a umanității. Uneori însă aveau efecte opuse celor scontate de promotorii lor. Spre exemplu, în urma înfrângerii răscoalei condusă de Gheorghe Doja, organul legislativ (Dieta Transilvaniei) a înăsprit statutul iobagului consființindu-i servitutea veşnică sau şerbia.

Prin Legea urbarială din 1769 iobagii trebuiau să muncească pe perioada muncilor agricole în fiecare zi, inclusiv în zilele libere. În caz contrar, stăpânii le aplicau pedepse demențiale care puteau merge până la pedeapsa capitală. Iar un act de protest față de inechitățile sistemului legislativ și politic guvernat de cele 3 stări din Transilvania a fost „Supplex Libellus Valachorum” (Petiţia Valahilor din Transilvania), act a cărui teză fundamentală privea „drepturile atât ale omului, cât şi ale societăţii civile”.

La sfârșitul secolului XIX și începutul celui următor, se adaugă caracterului formalist al dreptului (moștenit din antichitate) și o ușoară „inflație” și instabilitate^[35] a reglementărior juridice, ordinea juridică devenind sub influența politicului și chiar a economicului o „..mutabilitate constantă în sensul că legalitatea de astăzi poate deveni ilegalitatea de mâine…”^[36]. Acestei sincope de tehnică legislativă i se va suprapune un secol mai târziu o tendința tot mai agresivă, mai formală și mai perversă de interpretare și de aplicare a legii, juridismul. A luat astfel naștere un nou fenomen juridic deosebit de toxic, venit parcă să prevestească anarhia juridică a postmodernității.

Deși a apărut pe fundalul unei legislații aparent echitabile și umaniste, agresivitatea juridismului – o adevărată criză a legii, dar și o degradare a conștiinței de drept, a fost semnalată încă de la începutul secolului trecut de mari personalități academice (C-tin Rădulescu-Motru, E. Speranția etc.), continuând în cele din urmă să fie sever combătut și de personalități emblematice ale culturii și dreptului contemporan (A. Marga, M. Duțu, M.-M. Pivniceru, I. Guceac ș.a.). De pildă, profesorul M. Duțu susține că „Trăim într-o lume mai juridicizată ca oricând, dar mai străină de spiritul autentic al dreptului, ca niciodată !”^[37]. În termeni duri, dar corecți, juridismul este criticat și de către filozoful și politologul A. Marga, care-și argumentează susținerea din două perspective esențiale ale dreptului^[38]:

– Din unghiul „dilemelor” reglementărilor juridice care conduc la „desfigurarea dreptului” prin caracterele eronate, inflaționiste și instabile ale legii, precum și prin multitudinea inegalităților (exagerarea indemnizaților celor aflați la putere, a recompenselor și a pensiilor speciale, atribuirea funcțiilor etc.). Lucruri care demonstrează, în opinia autorului, o întoarcere a societății postmoderne spre un soi de feudalism, însă spre unul „… ce nu cunoaște merite, noblețe și onoare!”; și

– Din direcția aplicării formale a dreptului, autorul apreciind că „aplicarea dreptului existent sau prin felul în care se aplică sau prin amândouă – unor cetățeni sau aproape tuturor cetățenilor li se reduc drepturi asigurate de Constituție tocmai sub pretextul legii”. De asemenea, reputatul autor precizează și faptul că „formalismul” justiției a atras de-a lungul istoriei Europei nenumărate reacții sociale imortalizate de către nenumărați scriitori celebri (Balzac, Victor Hugo, Dostoievski etc.) ca urmare a autoritarismului sau a discrepanțelor față de realitatea istorică; s-a ajuns astfel în zilele noastre ca societatea să sufere din cauza juridismului, o maladie a ignorării sensului legii generată de către juristi, niște mânuitori birocratici și de rea-credință a textelor de lege.