„Supraviețuirea” dreptului roman în culturile organizaționale moderne comparate și impactul său asupra decenței traiului

1.Considerații generale. În disprețul vastității axiologice revendicate de titlul temei, față de care orice intenție de abordare serioasă ar părea o reverie, lucrarea va încerca totuși să analizeze în linii mari maniera interrelaționării culturii cu dreptul în aria geografică a popoarelor din spațiul european. Fiind, desigur, conștienți de imposibilitatea unei abordări exhaustive. Credem că tot ceea ce contează cu adevărat este startul și noile portaluri pe care le poate genera cercetarea dreptului din perspective culturale, sociologice, dar și din multiple alte unghiuri socio-umane. Și, pentru încurajarea unui asemenea studiu comparativ amintim și faptul că, după Pocock, prima încercare de referință în această direcție îi aparține lui Montesquieu, în celebrul său Tratat „L‘Esprit des lois”^[1]. În plus, nu putem să trecem cu vederea nici veridicitatea punctului de vedere al reputatului jurist Nicolae Popa, potrivit căruia cercetarea dreptului nu se poate mărgini la cunoașterea conceptelor juridice, ci are nevoie de „o reprezentare completa a tabloului social în care legea se aplica”^[2]. În orice caz, complexitatea oarecum versatilă a unei asemenea analize reclamă conjugarea unor eforturi interdisciplinare, problematică care, tehnic vorbind, este dificil de comprimat în volumul unui articol de rutină, cum este cel de față.

Cu toate acestea, așa cum am arătat, ne vom strădui să analizăm corelațiile și valențele dreptului de-a lungul timpului și în contextul culturilor europene influențate mai mult sau mai puțin de autoritarismul roman, (inclusiv în cadrul culturii românești), desigur nu mai înainte de a stabili semnificațiile unor noțiuni elementare („cultura”, „drept” și „trai decent”).

În ceea ce privește termenul drept, apreciem că acesta nu ridică probleme insurmontabile deoarece abordarea noastră va păstra sensul obișnuit al noțiunii atât ca drept obiectiv (norma agendi), respectiv ca ansamblu de norme juridice aflate în vigoare pe diferitele trepte de dezvoltare ale societății omenești, cât și ca drept subiectiv (facultas agendi) în înțelesul de prerogativa recunoscută subiectului de drept de a-și apăra drepturile și de a-și valorifica interesele în raport cu terții^[3]. Un pic mai incomodă poate fi noțiunea de cultură care încă de acum câteva decenii înregistra în lume peste 200 de accepțiuni și care, cel puțin în limbajul uzual al majorităților țărilor Europei Occidentale conține un mesaj aparent simplist, acela de civilizație sau de cizelare a spiritului prin intermediul educației, artei și literaturii. Fără a exclude aceste ultime conotații culturale, deja intrate în fondul lexical principal al popoarelor europene, vom opta pentru semnificația antropologică deoarece este mult mai cuprinzătoare semantic (incluzând și sensurile terminologice antemenționate), dar și mai bine integrată științelor sociale. În plus, o asemenea semnificație este utilizată și de către reputatul savant Geert Hofstede, în celebrul său experiment prezentat în lucrarea „Culturi și organizații. Softul mental”^[4], la care se raportează prezentul studiu. Prin urmare și noțiunea de cultură va fi utilizată de către noi în coordonatele largi agreate de Hofstede, mai exact ca și categorie sau fenomen colectiv care încorporează „toate tiparele de gândire, de simțire și de acțiune” ale oamenilor ce trăiesc sau au trăit în același mediu social^[5], chestiune care se corelează cu principalii indicatori folosiți de ilustrul om de știință în evaluarea distanței față de putere^[6] și a gradului de incertitudine^[7].

Și, în sfârșit, noțiunea de trai decent, în lipsa unei definiții legale, va fi abordată într-un sens larg, acela de bunăstarea, așa cum este descrisă de dicționarul explicativ, respectiv de „Situație materială bună, prosperă; prosperitate”^[8], o descriere care deși pare să prioritizeze latura materială a vieții umane, include și latura nepatrimonială (starea sufletească, educația, justiția etc.) deoarece cuvântul prosperitate înseamnă „Stare…fericită, înfloritoare a vieții unui individ sau a unei colectivități”^[9]. În plus, nu putem face abstracție de perenitatea acestor valori care au frământat operele marilor gânditori, conducători și jurisconsulți ai umanității, indiferent de epocă. Ele sunt deopotrivă intrinseci lui „honeste vivere”, adică acelui principiu pe care jurisconsultul roman Ulpian îl așeza la baza dreptului natural^[10] și sunt compatibile cu ceea ce dreptul modern numește respectarea vieţii private, demnităţii persoanei, dezvoltarea liberă a personalității etc. Și, de ce nu, asemenea elemente țin și de esența definiției pe care Curtea Constituțională a României o dă traiului decent, respectiv ca fiind „dreptul la condiţii rezonabile de viaţă, care să asigure un trai civilizat şi decent cetăţenilor”^[11].

2. Specificații juridice și culturale ale dreptului roman. Așa cum bine știm, Legea celor XII Table a guvernat timp de peste 1000 de ani societatea Romei antice – o societate puternic centralizată politic și militar. Apărută pe fondul conflictelor dintre patricieni și plebei în perioada de formare a statului, legea decemvirală a încercat să combine sacrul cu teluricul, impunându-se ca o remarcabilă operă juridică. Lucru care i-a făcut pe bună dreptate pe romani să fie mândri de o asemenea realizare. Cu toate acestea, legea conținea multe neajunsuri majore, corect remarcate de M. Cary și H.H. Scullard^[12], dar și de alți cercetători. În primul rând, ea a păstrat caracterul pronunțat gentilic, diferențiind riguros și discriminatoriu drepturile și obligațiile după originea, sexul, vârsta, starea economică și statutul fiecărui individ în parte, problematică care a fost preluată mai târziu și de sistemul feudal. În alte cuvinte, menținea sclavia, excesul de formalitate (nu oricine avea acces la cunoașterea solemnităților în baza cărora se făcea interpretarea și aplicarea dreptului), precum și de autoritate (distanța mare față de putere dintre autorități și civili), încuraja recurgerea la represalii (legea talionului) și, în general, legifera stratificările și inegalitățile sociale, politice și economice (în deosebi între patricieni și plebei), statutul de inferioritate al femeilor și minorilor. Acestea fiind doar câteva dintre cusururile normative care, așa cum vom vedea, au stigmatizat civilizația europeană pentru secolele și mileniile ce aveau să vină. Se mai cuvine să amintim și faptul că pământurile intrate în urma războaielor în proprietatea statului, care au fost apoi acaparate abuziv de patricienii bogați, deveneau prin legea agrară din anul 111 î.e.n. proprietatea patricienlor. Situație care nu a putut fi schimbată nici în urma revoltelor sociale pe care le generase^[13], adâncind permanent diferențele dintre bogați (assidui) și săraci (proletarii).

Truda fraților Gracchi de a modifica în mod democratic legea agrară în sensul introducerii unei minime echități cu privire la distribuirea pământurilor agricole s-a soldat cu asasinarea acestora iar, după un secol, legislația a ajuns să impună cote ale fiscalității atât de mari încât răscoala din Panonia (anul 6 e.n.), de proporții colosale, a zdruncinat din temelii însăși statul roman^[14].

Loială intereselor aristocrației, legislația^[15] nu și-a mărginit inegalitățile la nivelul raporturilor dintre stat și indivizi, ci le-a consacrat pe toate treptele și sectoarele vieții sociale, inclusiv în interiorul aceleași familii. Astfel, capul familiei avea puteri nelimitate asupra membrilor săi, acesta putând „…să-i alunge din casa familială, sa-i vândă, să-i abandoneze ca pe niște lucruri nefolositoare, să-i căsătorească fără a le cere asentimentul și chiar să-i omoare”^[16], iar, pe calea acțiunii în revendicare, putea să-i revendice de la oricine i-ar fi reținut pe nedrept, condiția omului fiind egală cu cea a obiectelor de patrimoniu^[17].

Sigur că Legea celor XII Table Lex, deși predominantă, nu era singura sursă juridică a inechităților sociale. De pildă, Lex Fufia Caninia (Legea lui Fufius Caninius) pe lângă faptul că îngrădea dispozițiile testamentare privind liberarea sclavilor, prevedea pedeapsa cu moartea a acestora chiar în condițiile inexistenței vinovăției. Astfel, conform legii „…dacă un sclav își ucidea stăpănul, toți ceilalți sclavi ai familiei erau în bloc condamnați la moarte. Ba mai mult, chiar dacă victima ar fi fost asasinată de cineva din afară, sclavii săi tot urmau să moară”^[18].

Sub motivul intenției de a readuce societatea romană la vechile tradiții și virtuți legate de viața de familie, legile lui Octavian s-au arătat a fi deosebit de dure, discriminatorii și intruzive în sfera relațiilor private, inclusiv din perspectiva confiscărilor averilor. De pildă, legea contra adulterului nu-i permitea femeii nici să-și acuze soțul de adulter, pe când soțul avea nu numai dreptul ci și obligația să-și acuze soția adulterină (care era surghiunită pe viață) și, în anumite cazuri, chiar s-o ucidă^[19]. De asemenea, legea privind căsătoria pedepsea celibatarii și impunea bărbaților până la vârsta 60 de ani să se căsătorească, femeilor până la 50 de ani, văduvei, în termen de un an de la decesul soțului iar celei divorțate, în termen de 6 luni de la divorț^[20].