Studiu asupra romanului polițist românesc

1.3. Structura narativă a romanului polițist

Romanul polițist este un tip de narațiune caracterizat printr-un număr limitat de personaje fixe (victima, investigatorul și vinovatul), dintr-o împletire care se dezvoltă pe trei situații cheie: infracțiunea, ancheta și soluționarea cazului și în care totul este relatat fără a exclude evenimente neașteptate sau finaluri surpriză. Intriga narativă este un adevărat raționament logic, iar prin imaginația, raționalitatea și determinarea investigatorului, vinovatul va fi identificat și ordinea evenimentelor restabilită.

– Problema: cazul aparent inexplicabil;

– Observație: analiza faptelor, prin investigație;

– Soluția: concluzia la care s-a ajuns prin anchetă;

– Dovada: explicația obținută din probe.

Prin urmare, este clar că, scriitorul trebuie să elaboreze fundalul crimei chiar înainte de a începe să scrie și trebuie să construiască o împletire astfel încât ancheta să poată identifica autorul.

Una dintre regulile de bază pentru construirea unui complot eficient este aceea a loialității narative a scriitorului, respectiv în a le oferi celor care au venit să citească finalul romanului, posibilitatea de a reface și de a fi de acord că, într-un anumit sens, soluția le-a fost revelată deoarece naratorul nu a păstrat ascuns niciun indiciu.

În romanul polițist, scriitorul poate confunda cititorul informându-l cu sârguință nu numai despre indicii „bune” pentru a descoperi vinovatul, ci și despre cele „rele”, adică „piste false.”. Un alt truc recurent este acela de a prezenta date care „fac clar aluzie” la ceva, de care cititorul de nivel mediu nu este conștient.

Scriitorul S.S. Van Dine a identificat câteva reguli fundamentale care ar trebui să caracterizeze structura narativă a povestirilor polițiste:

– Prezența a cel puțin unei victime și a unui investigator;

– Un vinovat și, în orice caz, o persoană importantă în viața victimei, care pune în mișcare acțiunea;

– Lipsa aleatoriului;

– O investigație efectuată cu accent pe logică și deducție;

– Aceleași posibilități pentru cititorul romanului și pentru investigatorul crimei de a rezolva misterul (loialitatea narativă);

– Soluție clară asupra misterului;

– Nicio poveste de dragoste prea interesantă, nici prea multe descrieri pentru a nu distrage atenția cititorului de la dezvoltarea complotului.

Ingredientele romanului polițist:

– Locul (decorul) ‒ element esențial

Dacă nu este creată atmosfera potrivită, nu este posibilă captarea atenției, crearea tensiunii, iar locul în care personajul se mișcă este descris prin indicii, sugestii, informații indirecte. Decorul trebuie să pregătească surpriza.

– Personajele

Atenția cititorului trebuie câștigată de mecanismul complotului („Cum s-a întâmplat?”, „Care este motivul?”, „Cine a făcut-o?”). A prevalat obiceiul de a construi personajele într-un mod simplu și schematic. Este suficient să fie conturate personajele: numele, condiția socială, relațiile interumane.

Componenta psihologică și motivele reale ale acțiunii lor sunt elemente care devin cunoscute prin intermediul anchetei.

O regulă generală este că fiecare personaj trebuie să fie suspect, iar vinovatul trebuie să fie cel mai puțin suspect.

În cele mai multe cazuri, personajul principal este investigatorul privat, un individ care este adesea excentric sau de neuitat pentru o oarecare extravaganță, obsesie. Posedă daruri intelectuale excepționale, capabile să înțeleagă ceea ce alții nu pot și care are succes acolo unde poliția oficială este cea care pierde.

În esență, personajele sunt practic patru: victima, care implică întregul mediu uman în care a trăit în suspiciune și stârnește un sentiment de vinovăție, criminalul sau autorul unei alte infracțiuni, nebănuit și singurul vinovat posibil, suspecții sunt adesea potențiali vinovați, deoarece, într-un fel sau altul, se află în poziția de a avea fie motivul, fie oportunitatea și anchetatorul, geniul extern sau poliția oficială, capabilă să rezolve cazul, cu puterea inteligenței și a determinării.

– Tehnicile narative

Ceea ce contează în acest gen de roman este capturarea cititorului în jocul deducției și al raționamentului, dar și evocarea de elemente precum: frică, curaj, voință, putere, instinct, dragoste, viață, moarte.

– Suspansul este un mod de a relata faptele astfel încât curiozitatea cititorului să fie întotdeauna stimulată și să dorească să vadă cum se rezolvă o anumită problemă sau evoluează situația. Prin urmare, este arta de a crea în cititor o stare de tensiune și de așteptare interesantă cu privire la dezvoltarea poveștii.

Tehnicile de creare a suspansului sunt:

1) Cititorul este avertizat că un eveniment grav este pe cale să se întâmple (el știe ce este, în timp ce protagonistul poveștii nu știe). Se creează un sentiment de alarmă, de tensiune, pentru că se dorește să se facă ceva, dar nu se poate;

2) Cititorul este ținut cu respirația oprită prin indicii, detalii, atmosferă tulburătoare. I se spune că se va întâmpla ceva, aspect ce produce o stare de anxietate, frică de necunoscut, de îngrozire, pentru că nu ne putem imagina care este pericolul.

– Implicare

Farmecul constă în capacitatea de a face cititorul să simtă frică, știind că este un joc. Cititorul ajunge să se identifice cu protagonistul și crede că el este cel care săvârșește faptele eroice.

– Răsturnarea de situație

Este utilizată ori de câte ori scriitorul vrea să surprindă, să uimească, să-l entuziasmeze pe cititor. Este inserată în cursul narațiunii, ca un moment de surpriză.

– Finalul-surpriză

Scriitorul construiește o modalitate de a crea o situație normală și pașnică, chiar dacă cititorul știe că va trebui să se întâmple ceva.

În ceea ce privește limbajul, acesta este practic simplu și direct. Cu toate acestea, în fazele în care investigatorul „explică”, dezvăluie enigma, se recurge la limbaj de specialitate (criminalistică, medicină legală).

În momentele dedicate acțiunii, propozițiile sunt scurte, iar punctele de exclamare sunt adesea folosite. Dialogul dintre personaje, între anchetator și asistentul său, este adesea folosit ca instrument de raportare a reflecțiilor asupra indiciilor.

Ritmul narațiunii este un element important: momentele incitante și antrenante, urmate de altele în care predomină dialogurile, reflecțiile, observațiile, întrerupte din nou de răsturnări de situație.

2. Opinie critică asupra „romanului polițist” al Rodicăi Ojog-Brașoveanu, supranumită „Agatha Christie a României”

Rodica Ojog-Brașoveanu a fost „celebră autoare de romane polițiste. Până în 1999 a publicat treizeci și cinci de romane polițiste, câteva istorice și unul știintifico-fantastic”^[12].

Supranumită „Agatha Christie a României”, scriitoarea Rodica Ojog-Brașoveanu a trăit între anii 1939 și 2002, și a fost considerată o „adevărată maestră a romanelor polițiste”.

Dintre volumele sale amintim: Moartea semnează indescifrabil, Coșmar, Cianură pentru un surâs, Necunoscuta din congelator, Dispariția statuii din parc, Stilet cu șampanie, Poveste imorală, Enigmă la mansardă, 320 de pisici negre, Telefonul din bikini etc.

Făcând o analiză asupra câtorva romane ale sale, încadrate în specia romanului polițist, am constatat că:

– scriitoarea nu respectă structura narativă a romanului polițist;

– intriga narativă nu constituie un adevărat raționament logic;

– nu există o interpretare dialectică sau o cercetare criminalistică autentică, iar documentarea și limbajul de specialitate lipsește: „În timp ce medicul legist își aranja instrumentele, Minerva încearcă ‒ exercițiul o stimula nespus ‒ să reconstituie personalitatea inginerului inventariind obiectele din încăpere”^[13];

– ritmul narațiunii este foarte sporit de dialog;

– operele nu au mecanism cognitiv capabil să dea sens structurii pluricentrice a realității;

Tonul general al romanului polițist este de obicei analitic, uneori ironic, cu frică și suspans etc.

Potrivit lui Bertold Brecht, povestea detectivului este întotdeauna aceeași, dar spusă în moduri diferite. Astfel, un autor de roman polițist nu trebuie să respecte cu fidelitate regulile, dar cu siguranță nu le poate ignora.

Ceea ce poate face un autor, însă, este să inoveze sau să caute soluții originale, acesta fiind și modul în care s-au născut subgenurile romanului polițist: hardboiled, noir, police procedural, thrillerul.

Atât romanul polițist clasic, cât și povestea detectivului pornește cu whodunnit („cine a făcut-o?”), însă diferența dintre romanul polițist și povestirea poliţistă este foarte importantă.

Distincția a făcut-o Doboș D. Brândușa-Speranța în teza de doctorat „Les romans policiers de Georges Simenon en roumain et en anglais. Étude comparative et traductologique” susținută în 2018 la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iași: „Romanul poliţist reprezintă o operă care prezintă istoria crimei şi istoria reconstituirii sale, făcută de detectiv şi povestită de narator. Povestirea poliţistă este produsul unei munci intelectuale a scriitorului, a unui proces de raţionament prin care autorul pune în scenă un plan bine elaborat, fără a acorda o importanţă excesivă imaginaţiei. Romanul poliţist trebuie să se supună unor reguli stricte de construcţie, fără a permite nici o deviaţie”.

„Cine a făcut-o?” implică un element de cultură, dar are avantajul de a concentra atenția asupra principalului obiectiv: abilitatea detectivului/cititorului de a rezolva misterul inițial și de a identifica vinovatul.

Elementele romanului polițist clasic sunt: (1) crima aparent perfectă; (2) suspectul acuzat pe nedrept spre care indică dovezile circumstanțiale; (3) abilități de observare și inteligența superioară a detectivului și (4) deznodământul uimitor și neașteptat, în care detectivul dezvăluie modul în care a fost stabilită identitatea vinovatului.

Cititorul vede lumea prin percepția detectivului și experimentează proliferarea ei de detalii ca și cum ar fi pentru prima dată, iar detaliul deduce soluția puzzle-ului, printr-o interpretare logică a indiciilor, elemente neîntâlnite în „romanul polițist” al Rodicăi Ojog-Brașoveanu.

Despre dimensiunea psihologică sau criminologică, circumstanţele care transformă un om banal în criminal, profiling sau interpretarea urmei, a modificărilor materiale,, nici nu poate fi vorba.

Rodica Ojog-Brașoveanu își începe unul din romane, Stilet cu șampanie, astfel: „Un calendar de masă arăta 31 decembrie 197 […] Maiorul Minerva Tutovan rupse instinctiv fila. Se aflau în dimineața zilei de 1 ianuarie, iar lângă rafturile bibliotecii, zăcea cadavrul inginerului Dan Manu, cu un cuțit înfipt între omoplați. După toate aparențele, criminalul acționase prin surprindere, nelăsând timp victimei, un bărbat tânăr și robust să opună rezistență. În odaie nu existau semne de luptă, dar firește nu trebuia omisă posibilitatea ca acestea să fi fost înlăturate ulterior”^[14].

Spre deosebire de Rodica Ojog-Brașoveanu, care a urmărit același mecanism în romanele sale (whodunnit), Agatha Christie cu Murder on the Orient Express a schimbat regulile romanului polițist clasic și a creat thrillerul.

Hercule Poirot, eroul Agathei Christie, la fel ca Sherlock Holmes, se bazează pe raționamentul logic, deși lui Hercule Poirot îi lipsește acea aură romantică și fascinantă care caracterizează personajul lui Conan Doyle.

Este adevărat că tipologia detectivului se schimbă pe parcursul evoluției romanului polițist, de la raționament logic, la dimensiunea psihologică, criminologică, aceasta deoarece romanul polițist trebuie să constituie o expresie a realității care ne înconjoară, dar depășind forma narativă tradițională, romanul polițist actual trebuie să exploreze constructele sociale ale umanității, progresul științei și al tehnologiei, pentru o profundă ancorate în realitate.

De exemplu, realități foarte complexe precum: dependența de oxicodonă, care în ultimii ani a devenit o plagă endemică în America, și a fost avută în vedere de Michael Connelly, care este poate cel mai priceput dintre artizanii activi, de romane polițiste, din Statele Unite. Romanele sale, în număr de 36, au reprodus profesia de polițist, cu un realism impresionant.

Având în vedere cele expuse anterior, apreciem că Rodica Ojog-Brașoveanu nu poate fi considerată autoare de romane polițiste, singurul autor de roman polițist, autentic, din literatura românească fiind, în opinia noastră, până în acest moment, Liviu Rebreanu.

3. Metodologie

În vederea realizării studiului nostru, am utilizat metoda istorică, metoda documentării (documentarea teoretică), care a presupus identificarea, consultarea şi clasificarea surselor de informaţie necesare alcătuirii studiului, dar și metoda euristică, metoda comparativă, analiza și sinteza.

4. Concluzii

Motivul pentru care povestirile lui Poe sunt atât de apreciate și au reprezentat sursă de inspirație pentru specia romanului polițist este faptul că acestea plasează crima în context științific și pseudoștiințific.

Acolo unde știința are un domeniu larg de acțiune, acolo unde sunt explorate constructele sociale ale umanității, progresul științei și al tehnologiei, care trebuie să coexiste, acolo romanul polițist tinde să aibă un accent mai definit și mai precis, prin explorarea comportamentelor umane individuale pe care știința și tehnologia le exacerbează sau le accentuează și care ne ancorează profund în realitate.

Nu mai avem roman polițist pentru că autorul unui roman polițist, autentic, trebuie să poată ilustra raportul cauzal caracterizat, prin aceleași criterii, ca raportul cauzal prezent în structura laturii obiective a infracțiunii și să poată oferi detaliile exacte ale unei investigații tehnico-științifice criminalistice, respectiv să plaseze crima în context științific și pseudoștiințific.

În acest sens, apreciem că se impune revoluționarea romanului polițist, urmând ca acesta să fie pus în acord cu proceduri judiciare autentice și actuale, întrucât dezvoltarea romanului polițist este strâns legată de schimbările istorico-sociale, influențate de Revoluția Industrială 4.0.

Referințe:

1. Brașoveanu R.O., Stilet cu șampanie, Ed. Nemira, București, 2020;

2. Brașoveanu R.O., Moartea semnează indescifrabil, Ed. Nemira, București, 2014;

3. Brașoveanu R.O., Coșmar, Ed. Nemira, București, 2004;

4. Brașoveanu R.O., Minerva se dezlănțuie, Ed. Nemira, București, 2020;

5. Brașoveanu R.O., Necunoscuta din congelator, Ed. Nemira, București, 2018;

6. Brașoveanu R.O., Enigmă la mansardă, Ed. Nemira, București,2015;

7. Cernat P., De ce nu (mai) avem roman polițist?, publicat în Observatorul Cultural, 2017, disponibil aici: https://www.observatorcultural.ro/articol/de-ce-nu-mai-avem-roman-politist/;

8. Doboș D.B.S., Les romans policiers de Georges Simenon en roumain et en anglais. Étude comparative et traductologique, teză de doctorat, susținută în 2018 la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași;

9. Doyle C. Arthur, Sherlock Holmes, The complete novels and Stories, vol I. și II, Bantam Dell a Division of Random House, Inc., New York, 2003;

10. Poe E.A., Crimele din Rue Morgue și alte povestiri, traducere realizată de I. Vinea, Ed. Litera, București, 2020;

11. Rebreanu, Amândoi, Ed. Cartex 2000, București, 2018;

12. Mihăieş M., Eseu nostalgic despre romanul poliţist, Metafizica detectivului Marlowe, Ed. Polirom, Iaşi, 2008, disponibil aici: https://www.observatorcultural.ro/articol/eseu-nostalgic-despre-romanul-politist-2/;

13. Todorov T., La letteratura fantastica, trad.it Elina Klersy Imberciadori, Milano, Garzanti, 1970;

14. Worsley L., The Art of English Murder. Fron Jack the Ripper and Sherlock Holmesc to Agatha Christie and Alfred Hitchcock, Pegasus Books Ltd, New York, 2014;

15. Zamfir M., De ce nu am avut roman polițist, publicat în România literară nr. 43/2020, disponibil aici: https://romanialiterara.com/2020/10/de-ce-n-am-avut-roman-politist/.