Studiu asupra romanului polițist românesc

1.2. Dinamica istorico-socială a romanului polițist

Crima este prezentă, în literatura universală, din cele mai vechi timpuri.

De exemplu, în Geneza, capitolul III, avem primul mister, iar în capitolul IV, Dumnezeu este detectiv și întreabă: „Unde este fratele tău Abel?” și „Ce ai făcut?”.

Povestiri detectiviste au existat atât în Biblie, cât și în literatura clasică greacă și chineză, dar primele texte, în limba engleză, despre criminali, apar în secolul al XVI-lea când scriitori ca John Awdeley și Thomas Harman prezintă informații colectate despre criminalii din lumea interlopă din Anglia: The Fraternity of Vagabonds (1565), A Caveat or Warning for Common Cursitors, vulgarly called vagabonds (1566).

Ulterior, Thomas Dekker (1572-1632) și Robert Greene (1558-1592), scriitori renascentiști, au extins elementele narative, creând dialoguri între mai multe tipuri de infractori, iar în The Alchemist (1610) și Bartholomew Fair (1614), personajele centrale erau criminali profesioniști.

Următoarea perioadă importantă are loc în secolul al XVIII-lea, când, apare o nouă formă de roman. Prima figură importantă, în acest sens, a fost Daniel Defoe (1660-1731), care a scris și un studiu despre criminalul notoriu, Jonathan Wild, urmat de Henry Fielding (1707-1754) și John Gay (1685-1732).

Inventatorul scrierii polițiste, strămoșul comun al tuturor romanelor polițiste și al tuturor subgenurilor conexe (thriller clasic, thriller deductiv etc.) este Edgar Allan Poe (1809-1849), poet, romancier, nuvelist și critic literar american.

Poe este creatorul genului de scurte povestiri și precursor al literaturii moderne de ficțiune științifico-fantastică care urmează schema whodunit-ului (Cine a făcut-o?). Acesta „își plasează eroul în cea mai inedită situație, fizică sau psihologică, iar apoi descrie starea lăuntrică a acestui personaj, cu o rară acuitate și cu un remarcabil realism”^[11].

Poe pornea în căutarea autorului crimei, utilizând raționamentului inductiv, iar cu cele trei povestiri, care l-au avut ca protagonist pe detectivul francez fictiv Auguste Dupin, marchează începutul povestirilor polițiste, care timp de aproximativ un secol, în Belle Époque, va fi cel mai reușit gen literar.

Edgar Allan Poe a ales în mod conștient să scrie despre cele mai grave lucruri care se pot întâmpla unei persoane sau despre „extremele cumplite ale agoniei”, când a povestit din perspectiva autorului crimei, în The Premature Burial (1821).

Termenul de „roman polițist” apare prima dată în Franța, iar printre primii autorii care au excelat, ca autori ai acestui gen au fost: Eugène Sue (1804-1857), Paul Féval, (1816-1887), Pierre Alexis Ponson du Terrail (1829-1871) și Émile Gaboriau (1832-1873).

Influențele lui François-Eugène Vidocq (tipul infractorului din lumea interlopă), completate cu Ann Radcliffe (supranaturalul) apar și în Les Mystères de Paris (1842) a lui Eugène Sue, unul dintre primii autori de roman polițist, dar și mai departe, în opera lui Arthur Conan Doyle (bandă de stradă, ca ajutor, în munca de detectiv) care a folosit Baker Street Irregulars (Ștrengarii de pe Baker Street).

Așa cum Vidocq a reprezentat o sursă de inspirație pentru Poe, acesta din urmă a reprezentat sursă de inspirație atât pentru Arthur Conan Doyle, cât și pentru Agatha Christie.

Cu toate acestea, influența colosală asupra genului, recunoscută universal, îi revine lui Arthur Conan Doyle, care, cu eroul său fictiv, Sherlock Holmes, a reușit să stabilească ceea ce, ineficient, a fost nou-generat, oferind o soluție logică pentru toate problemele. Sherlock Holmes nu folosește niciodată raționamentul deductiv pentru a-l ajuta în soluționarea unui caz. În schimb, el folosește raționamentul inductiv.

Astfel, cu Sherlock Holmes, Arthur Conan Doyle inaugurează, în A Study in Scarlet (1887), principalul model de investigator pentru toți autorii de povestiri polițiste care vor veni mai târziu.

De fapt, aproximativ treizeci de ani mai târziu, în Belle Époque, Agatha Christie va prelua moștenirea lui Arthur Conan Doyle cu romanul The Mysterious Affair at Styles (1920) dând viață personajului Hercule Poirot, inspector de poliție belgian, în retragere și anchetator cu formidabile abilități deductive, care va fi protagonistul a aproximativ patruzeci de romane, dintre care, cel mai faimos Murder on the Orient Express (1934).

În ceea ce privește thrillerul deductiv, acesta s-a născut în societatea burgheză anglo-saxonă, care, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a fost profund transformată de o dezvoltare bruscă a industrializării, de creșterea delicvenței și presiunea mișcărilor filosofice și culturale.

În acest cadru cultural și filosofic, chiar și autorii de povestiri polițiste plecau de la presupunerea că acțiunile umane răspund unor legi precise și că, prin urmare, acestea sunt previzibile, fiind suficient să folosim raționamentul logic pentru a soluționa ceea ce pare un mister, dar care, în realitate, nu este altceva decât un puzzle, căruia îi lipsesc unele piese: „When you have eliminated all which is impossible, then whatever remains, however improbable, must be the truth”, Arthur Conan Doyle, The Sign of the Four (1890).

Referitor la mecanismul narativ al thrillerului clasic, acesta nu este altceva decât soluționarea unei enigme, care se rezumă la întrebarea: „Cine a făcut-o?”.

Thrillerul clasic începe cu o crimă. Imediat după, intervine un anchetator care, cu o muncă de investigație minuțioasă, în care nimic nu este lăsat la voia întâmplării, încearcă să reconstruiască ceea ce s-a întâmplat. Descoperă indicii, le examinează și le ordonează într-o succesiune logică, interoghează suspecții, investighează trecutul victimei, iar, în cele din urmă, prin deducții riguroase, descoperă adevărul și aduce vinovații în fața justiției.

Cea mai faimoasă enigmă utilizată de diverși scriitori este cea a „camerei închise”: o crimă are loc într-o cameră închisă prin interior, fără nicio altă posibilitate de intrare și, mai presus de toate, fără nicio cale de evacuare pentru făptuitor. Deci și întrebarea: „cum a ieșit criminalul din cameră, după comiterea crimei?”

Pentru a depăși schema, destul de liniară a povestirii clasice și a aduce elemente de inovație, pentru a nu scrie întotdeauna aceeași poveste, scriitorii au început să caute soluții originale care să dea viață subgenurilor reale ale romanului polițist.

Unul dintre primii autori care au încercat să inoveze clasicul thriller sau thrillerul deductiv este Rex Stout, scriitor francez (1886-1975) care, în 1934 a creat personajul lui Nero Wolfe, un personaj care diferă foarte mult de figura detectivului clasic, atât din punct de vedere fizic, cât și în modul de a investiga crimele. Lui Wolfe îi place să pună capcane, reținând informații sau dovezi sau pretinzând că știe mai multe decât autorul, iar acest lucru determină adesea acțiuni drastice și disperate ale criminalului. Uneori, aceste acțiuni au loc după ce Wolfe a adunat un grup de suspecți și martori.

Rex Stout a scris mai multe romane polițiste, nuvele și piese de teatru, și a devenit un maestru al thrillerului francez.

La sfârșitul anilor 1920, în Statele Unite apare o adevărată revoluție a speciei: hardboiled, iar protagonistul acestor romane este un personaj grosolan și deziluzionat, care nu numai că încearcă să rezolve cazuri, ci care fac acest lucru înfruntând pericole și situații violente, lupte, urmăriri cu împușcături. Astfel, se naște o nouă figură a investigatorului, care nu mai este personajul rațional care conduce ancheta într-o lume în care descoperirea vinovatului restabilește ordinea socială și morală care fusese subminată temporar de crimă, dar este un „erou romantic”, solitar și deziluzionat, dur în felul său, cu vicii și povești de dragoste eșuate și care folosește violența.

De asemenea, se schimbă și locul în care are loc acțiunea: detectivul își desfășoară ancheta într-o metropolă americană, de obicei Chicago, Los Angeles sau New York, alternând între zone bogate și mahala, ciocnindu-se adesea cu crima organizată sau cu poliția în sine. Este o lume coruptă, unde tărâmul dintre bine și rău este estompat și în care este adesea necesar să se acționeze, în afara regulilor, folosind metode violente sau ilegale.

Logica face loc suspansului și aventurii, iar comploturile iau conotații mai realiste, mai ales în descrierea infracțiunilor și cu o componentă puternică de sex și violență.

Cititorul nu mai este implicat doar la nivel intelectual, ci este stimulat și la nivel emoțional și moral.

Cei mai importanți autori ai hardboiled-ului sunt Dashiell Hammett, cunoscut ca și părintele acestui roman, în accepțiunea modernă, și Raymond Chandler.

În The Maltese Falcon (Șoimul maltez) din 1930, Dashiell Hammett creează figura lui Sam Spade, un investigator privat cinic și pesimist. Detașarea controlată și rece a lui Sam Spade, capacitatea de a înțelege situațiile cele mai complexe, încrederea de nezdruncinat în sine, l-a inspirat pe Raymond Chandler care l-a creat pe Philip Marlowe, în The Big sleep (1939). Philip Marlowe este un detectiv onest într-o lume coruptă. Este plin de integritate și onestitate, un om care este dispus să caute adevărul și să lucreze pentru doar 25 de dolari pe zi. Philip Marlowe va fi prezent în aproape toate romanele ulterioare ale lui Raymond Chandler, inclusiv în capodopera din 1953, The Long Goodbye.

Ambii detectivi au fost descriși cu succes pe marele ecran de actorul Humphrey Bogart în două filme memorabile: Maltese Falcon (1941) în regia lui John Huston și The Big Sleep (1946) în regia lui Howard Hawks.

În 1929, în Italia, il giallo (ficțiune polițistă) s-a născut grație unei serii istorice de ficțiune dedicate povestirii polițiste, publicată de Arnoldo Mondadori Editore: Il Giallo Mondadori, ale cărui cărți au și o copertă galbenă inconfundabilă.

Povestirea polițistă, scrisă de autori italieni, s-a născut târziu, în comparație cu experiențele străine, adică spre sfârșitul anilor 1920, când pozitivismul își arătase deja limitele și încrederea în metoda științifică și în posibilitățile sale de aplicare a dispărut.

În romanele lui Alessandro Varaldo, considerat primul scriitor italian de crime, șansa joacă un rol preponderent. În The Seven Beautiful (1931), primul text cu detectivi al autorului, protagonistul, comisarul Bianchi, spune că „la ragione è umana, e quindi relativa”, în timp ce dimpotrivă „il caso è l’alito della provvidenza, è quella tal bava di vento che spira da quella tale insenatura e che gonfia la vela a chi cerca aiuto bordeggiando”.

Cu toate acestea, cenzura fascistă pune constrângeri. Fascismul a privit întotdeauna cu suspiciune literatura polițienească, care este acuzată de corupție, de simpatizarea vinovaților, de confuzia dintre bine și rău. Este interzis ca figura polițistului să fie ridiculizată și se recomandă ca ucigașul să fie străin (pentru a nu defăima poporul italian) și, mai presus de toate, el trebuie întotdeauna descoperit, arestat și pedepsit.

Thrillerul polițist este un gen de roman care s-a născut în Statele Unite în perioada dintre cele două războaie mondiale și, la fel ca hardboiled, are ca decor metropolele americane în care furia criminală se dezlănțuie, dar, spre deosebire de aceasta, exasperează chiar și mai mult elementele violenței și tensiunii. Pentru a fi definit ca atare, trebuie să provoace emoții puternice în cititor, în special suspans și emoție care trebuie să însoțească narațiunea cu vârfuri bruște sau scăderi ale nivelului de tensiune, cu momente de calm, alternate cu momente mai frenetice.

Scopul este de a spune o poveste care are o tensiune constantă, al cărei nivel este menținut cu diferite efecte surpriză și un sentiment constant de fatalitate iminentă, până când complotul atinge punctul culminant. Subiectele tratate pot implica și spionaj, terorism sau conspirație internațională, în timp ce cele mai utilizate dispozitive narative sunt indicii false, acoperiri, urmăriri, ciocniri fizice, răsturnări de situație, atât de mult încât efectul tensiunii prevalează asupra căutării soluției.

De fapt, spre deosebire de thrillerul clasic, care se construiește în jurul unei crime, care a avut loc deja sau care apare de obicei în primele pagini, în thrillerul polițist cititorul este martor direct la pregătirea și executarea crimei, suferind o puternică implicare emoțională într-un climat de tensiune în creștere.

Datorită naturii sale atractive, thrillerul (thriller noir, thriller psihologic, thriller politic, thriller religios, thriller de acțiune, thriller legal și chiar thriller medical) a fost exploatat pe scară largă în cinematografie, unul dintre cei mai reprezentativi regizori ai acestui subgen a fost Alfred Hitchcock.

Romanul negru (noir fiction) prezintă câteva asemănări cu hardboiled: prezența unor teme dureroase, moartea, singurătatea omului în metropolă, înfrângerea, dar diferă de il giallo clasic deoarece scopul autorului nu mai este să ofere soluția la o crimă, ci să trimită cititorul într-o realitate întunecată, coruptă și violentă, în care protagonistul nu mai este neapărat un detectiv privat sau un polițist, ci este adesea chiar un criminal.

De obicei, în noir nu există mistere de rezolvat și atunci când există, soluția aproape că ocupă un loc în spatele atmosferei care înconjoară personajele. Diferențele se reflectă și în final: în timp ce cel al thrillerului clasic restabilește ordinea lucrurilor puse la îndoială de crimă, sfârșitul unui noir nu este foarte consolator. Punctul de vedere al poveștii este cealaltă diferență importantă: dorind să simplifice, il giallo este povestea spusă de băieții buni, în timp ce noir-ul este povestea spusă din punctul de vedere al băieților răi.

Printre scriitorii care au făcut istorie cu romanul noir au fost: Cornell Woolrich, David Goodis, Jim Thompson.

De menționat este că subgenurile thrillerului creează o confuzie considerabilă în traducerile sale în italiană și franceză. De exemplu, francezii traduc thrillerul drept noir, dar Todorov s-a referit la el ca la un roman de suspans, iar Carloni citează în L’Italia in Giallo o definiție a lui Noir di Bignardi: „all’incrocio tra il mystery, a detective story, la crime story, i romanzi d’amore – con l’aggiunta di un tocco di Balzac nelle questioni di affari e di una dose abbondante di Freud sia nella costruzione dei personaggi che del dénouement delle vicende”.

În Statele Unite, este preferată expresia roman de mister care însă lasă în plan secund crima, iar pentru a complica problema, în engleza britanică misterul indică anumite forme de ficțiune gotică, cu teme magice și supranaturale (fantezie).

Police procedural, acest subgen al romanului polițist este identificat prin unele caracteristici deosebite care îl disting de alte subgenuri și de il giallo: nu există un singur investigator ca și protagonist, dar există o echipă de agenți care investighează și soluționează cazurile, fiind descrise mai multe investigații, mai multe infracțiuni, chiar dacă nu sunt legate între ele.

În timp ce thriller-urile clasice adoptă convenția de a face punctul culminant să coincidă cu revelarea numelui vinovatului, în Police procedural, identitatea celui vinovat este adesea cunoscută de cititor încă de la început. În acest timp de povestire sunt descrise autopsii și rapoartele de medicină legală, modul de colectare al probelor și alte proceduri.

În acest tip se încadrează și romanele cu comisarul Maigret ale lui Georges Simenon. Aventurile lui Maigret ocupă un loc proeminent: nu mai puțin de șaptezeci și cinci de romane și douăzeci și opt de nuvele publicate într-o perioadă de timp cuprinsă între 1930 și 1972 și reprezentate în numeroase filme și producții de televiziune.

Un succes internațional care se explică probabil prin inovația făcută de Simenon i se datorează metodei de investigare, a personajului său, care diferă de cea clasică a lui Sherlock Holmes. Dacă Holmes este un detectiv rece și rațional, Maigret vrea să afle care a fost calea care l-a condus pe vinovat la acțiune și, pe de altă parte, care a fost motivul pentru care victima s-a implicat în conflict, încercând să pună evenimentele „la locul lor”. Cu Maigret și metodele sale utilizate pentru descoperirea adevărului: fundalul care a provocat crima, identificarea cu mediul în care a avut loc crima, bazându-se pe intuiții, senzații, mici detalii, intrând în psihologia personajelor implicate, fără a judeca sau a condamna, ci doar a încerca să înțeleagă și să respecte umanitatea lor, Georges Simenon s-a impus în specia romanului polițist european, într-un moment de cotitură, întrucât împreună cu comisarul său abandonează schema clasicului „englezesc” al crimei perfecte cu anchetatori infailibili, setări lumești și de rang înalt și, în schimb, introduce personaje și seturi populare unde centrul atenției este mutat către motivațiile umane care conduc la crimă, mai degrabă, decât pe căutarea unor indicii materiale. Astfel, el se apropie foarte mult de thrillerul noir.

Thrillerul istoric ‒ povestea istorică a detectivului ‒ este o variantă particulară a povestirii detectivului, în general de tip clasic-deductiv care a fost stabilită încă din anii ’70 și este caracterizată printr-un cadru temporal, mai degrabă istoric, decât contemporan. Acesta este motivul pentru care poate cuprinde un interval de timp extrem de vast: poate fi stabilit în Egiptul antic sau Grecia antică, în Roma imperială, în Evul Mediu, în Renaștere etc.

Unul dintre cele mai faimoase exemple de thriller istoric este Il Nome della Rosa (1980) al lui Umberto Eco, care plasează acțiunea în Evul Mediu. Protagonistul este un călugăr franciscan englez, părintele Guglielmo da Baskerville, care se inspiră în metoda sa de investigație de la filosoful englez Roger Bacon. El crede cu tărie în rațiune și este convins că există o regulă conform căreia este posibil să urmărim efectele la cauze și, prin urmare, să explicăm lumea (și crimele) prin demonstrații logice.

În Franța și Italia s-a întâmplat ceva diferit, care poate fi explicat doar referindu-ne la un univers narativ postmodern, care a transformat vizibil structurile narative și temporale, limbajul și genurile literare.

Thrillerul postmodern italian: Anii ’80-90 au înregistrat în Italia o renaștere extraordinară a romanului și a formelor narative tradiționale, cu comploturi bine definite, un gust pentru descrierea personajului, atenție la dialog și arhitecturi sintactice complexe pe care se întemeiază întrebări morale și filosofice.

În povestirile istorice polițiste ale lui Camilleri, Lucarelli și Fois accentul este pus pe natura problematică a judecății istorice. Adesea, în text există date și inserții precise de articole de ziar pentru a da un realism mai mare, ca într-un fel de roman-document, dar și pentru că s-a înțeles că istoria trebuie investigată cu aceleași mijloace ca o investigație-giallo (un puzzle, în care fiecare detaliu trebuie examinat cu atenție și este o imagine a realității fragmentare care ne înconjoară).