Strategii de management a recuperării prejudiciului și instrumente de indisponibilizare a produselor infracțiunilor economice

Instrumente de indisponibilizare a produsului infracţiunilor economico-financiare

„Globalizarea crimei organizate este o amenințare a societăților din întreaga lume. Pentru acest motiv comunitatea internațională și-a concentrat atenția către problema confiscării produselor infracțiunii și introducerea unor instrumente legale, a unor standarde minime pentru a eficientiza munca și cooperarea în acest domeniu”^[1].

La nivel internațional a fost adoptată Decizia-cadru a Consiliului nr. 212/2005 din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, instrumentelor și bunurilor având legătură cu infracțiunea. Potrivit art. 2, „fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a-i permite acestuia să confiște, în tot sau în parte, instrumentele și produsele provenind din infracțiuni care se pedepsesc cu o pedeapsă privativă de libertate cu o durată mai mare de un an sau a bunurilor de o valoare corespunzătoare acestor produse”, iar „în ceea ce privește încălcările de natură fiscală, statele membre pot recurge la alte proceduri decât cele penale pentru a-l deposeda pe autor de produsele având legătură cu infracțiunea”.

Având în vedere importanța identificării produselor care provin din comiterea de infracțiuni în vederea combaterii eficiente a criminalității organizate, precum și importanța unui schimb rapid de informații între statele membre care pot duce la identificarea și confiscarea produselor provenite din săvârșirea de infracțiuni, Consiliul Uniunii Europene a adoptat Decizia 2007/845/JAI din 6 decembrie 2007 privind cooperarea dintre oficiile de recuperare a creanțelor dintre statele membre în domeniul urmăririi și identificării produselor provenite din săvârșirea de infracțiuni sau a altor bunuri având legătură cu infracțiunile.

După cum se prevede încă din preambulul deciziei, „criminalitatea organizată transfrontalieră urmărește, în principal, obținerea unor foloase financiare. Aceste foloase financiare constituie un stimulent pentru săvârșirea altor infracțiuni cu scopul obținerii unor profituri și mai mari. În consecință, autoritățile represive ar trebui să dispună de competențele necesare investigării și analizării pistelor financiare ale activității infracționale”. Așadar, în vederea combaterii eficiente a criminalității organizate, „informațiile care pot duce la identificarea și confiscarea produselor provenite din săvârșirea de infracțiuni și a altor bunuri ce aparțin infractorilor trebuie să facă obiectul unui schimb rapid între statele membre ale Uniunii Europene”. Este imperios necesar, de asemenea, „să se stabilească o cooperare strânsă între autoritățile competente din statele membre implicate în identificarea produselor ilicite și a altor bunuri care ar putea face obiectul unei confiscări și să se ia măsuri care să permită comunicarea directă între aceste autorități”^[2].

Dispoziţiile art. 1 al Deciziei nr. 2007/845/JAI din 6 decembrie 2007 impun obligația statelor membre „să înființeze sau să desemneze un oficiu național de recuperare a creanțelor, ca să faciliteze urmărirea și identificarea produselor provenite din săvârșirea de infracțiuni, și a altor bunuri având legătură cu infracțiunea și care ar putea face obiectul unei dispoziții de înghețare, sechestru sau confiscare”.

În prezent, încă din cursul anului 2020, cooperarea judiciară în materia recuperării produsului infracțiunii la nivelul UE se desfășoară într-un nou cadru legal, guvernat de Regulamentul (UE) nr. 2018/1805 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 noiembrie 2018 privind recunoașterea reciprocă a ordinelor de indisponibilizare și de confiscare, având scopul de a facilita recuperarea transfrontalieră a bunurilor infracțiunilor și de a conduce la indisponibilizarea și confiscarea mai eficientă a fondurilor cu proveniență ilicită în Uniunea Europeană.

Astfel cum este reglementat în cuprinsul preambulului Regulamentului, „indisponibilizarea și confiscarea instrumentelor și a produselor infracțiunilor sunt printre cele mai eficace metode de combatere a criminalității. Uniunea se angajează să asigure identificarea, confiscarea și reutilizarea mai eficace ale bunurilor produse prin săvârșirea de infracțiuni, în conformitate cu «Programul de la Stockholm – O Europă deschisă și sigură în serviciul cetățenilor și pentru protecția acestora»” .

Cadrul juridic al Uniunii Europene privind recunoașterea reciprocă a ordinelor de indisponibilizare și a celor de confiscare trebuie menținut actualizat având în vedere evoluția legislativă la nivelul statelor membre, atât ca organizație, cât și la nivel național, raportat la fiecare stat în parte. Un act normativ cu particularități în acest sens este reprezentat de Directiva 2014/42/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014, care stabilește norme minime comune privind indisponibilizarea și confiscarea bunurilor. Aceste norme au ca obiect, pe de o parte, „confiscarea instrumentelor și a produselor infracțiunilor”, fiind reglementate și situații obiective precum boala sau subiective precum sustragerea persoanei suspectate, atunci când a fost deja declanșată o anumită procedură penală cu privire la comiterea unei infracțiuni, iar pe de altă parte, chiar „confiscarea extinsă și confiscarea aplicată terților”, măsuri extrem de importante dacă privim în ansamblu eficiența desfășurării unui proces penal și modul de stabilire al gradului de eficiență în ceea ce privește măsurile, fie ele și cu caracter provizoriu, dispuse pe parcursul acestuia. De asemenea, normele intitulate „minime” privesc și „indisponibilizarea bunurilor în vederea unei eventuale confiscări ulterioare”. Tot în preambul este statuat faptul că „prevenirea și combaterea eficace a criminalității organizate ar trebui realizate prin neutralizarea produselor provenite din săvârșirea de interacțiuni”. Neutralizarea este efectuată tocmai prin procedee ca identificarea, „înghețarea” și „confiscarea instrumentelor”, utilizate în vederea comiterii unei astfel de tipologii de infracțiuni.

Regulamentul stabilește normele conform cărora un stat membru recunoaște și execută pe teritoriul său ordinele de înghețare și ordinele de confiscare emise de un alt stat membru în cadrul procedurilor în materie penală. Conform Preambulului, termenul „proceduri în materie penală” diferă de termenul „proceduri penale” utilizat în Decizia-cadru din 2003 privind ordinele de înghețare și aplice tuturor ordinelor de indisponibilizare și tuturor ordinelor de confiscare emise în cadrul procedurilor în materie penală. Conform par. 15 din Preambulul Regulamentului, „proceduri în materie penală” este „o noțiune autonomă de drept al Uniunii, interpretată de CJUE în pofida jurisprudenței CEDO”. Noțiunea „cuprinde ca atare toate tipurile de ordine de indisponibilizare și de ordine de confiscare emise în urma procedurilor inițiate ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni, nu numai ordinele care intră sub incidența Directivei 2014/42/UE”.

Astfel, domeniul de aplicare a Regulamentului acoperă o gamă largă de tipuri de confiscare, cum ar fi „confiscarea prin echivalent”, „confiscarea fără condamnare”, „confiscarea extinsă”, „confiscarea de la terți” în ceea ce privește legea penală, inclusiv anumite tipuri de confiscare preventivă, dacă există o strânsă legătură a acestora cu o activitate infracțională.

„Continuându-și eforturile pentru identificarea celor mai bune soluții și instrumente juridice de combatere a fenomenului de criminalitate organizată și de spălare a banilor, la nivel internațional a fost conturat conceptul de «investigație financiară paralelă», care se referă la efectuarea unei investigații financiare în paralel sau în contextul unei anchete penale (tradiționale) privind spălarea banilor, finanțarea terorismului și/sau infracțiunilor predicat (principale). Totodată, prin «investigație financiară» se are în vedere o investigație a aspectelor financiare legate de o activitate criminală cu scopul de: a identifica amploarea rețelelor infracționale și/sau a gradului de extindere a criminalității; a identifica și a urmări veniturile rezultate din infracțiune, fondurile teroriste sau orice bunuri care sunt sau care pot deveni obiect al confiscării și a acumula probe care pot fi utilizate în procedurile penale (…).

Având ca obiectiv recuperarea produselor infracționale în lupta împotriva corupției, crimei organizate, spălării banilor și a altor infracțiuni economice, investigațiile financiare paralele desfășurate în scopul identificării, sechestrării și confiscării produselor infracțiunii ar trebui să fie parte integrantă în orice strategie de combatere a infracțiunilor grave și de crimă organizată”^[3].

În literatura de specialitate s-a afirmat că „investigația financiară presupune administrarea unui material probatoriu specific, alături de celelalte probe pertinente, concludente și utile pentru soluționarea justă a cauzei penale, investigația financiară având un caracter de urmărire penală administrat cauzei penale. Totodată, investigația financiară este un instrument important, proactiv în efectuarea urmăririi penale, în special în cauzele economico-financiare și de corupție, care presupun colectarea, colaționarea și analizarea tuturor informațiilor disponibile în vederea urmăririi bunurilor și instrumentelor obținute sau folosite la săvârșirea de infracțiuni și confiscarea acestora”^[4].

Recuperarea bunurilor ce provin din comiterea de infracțiuni reprezintă o activitate integrantă a procesului penal, care urmează să se bucure de aceeași atenție ca administrarea probelor care dovedesc vinovăția sau nevinovăția persoanelor. Aceasta reprezintă o activitate necesară având în vedere faptul că nerecuperarea prejudiciului cauzat prin infracțiune și lăsarea bunurilor în continuare la făptuitor ar fi în dezacord cu scopul procesului penal de a proteja persoana și statul.

„Confiscarea și recuperarea activelor deținute de infractori constituie un mod foarte eficient de a combate criminalitatea organizată, orientat în principal spre profit, întrucât împiedică utilizarea averilor infractorilor ca sursă de finanțare pentru alte activități cu caracter infracțional și îndepărtează pericolul de a compromite încrederea în sistemele financiare și de a corupe societatea legitimă. Confiscarea întărește principiul potrivit căruia «criminalitatea nu aduce venituri.»” Astfel, confiscarea poate fi definită generic ca fiind acea sancțiune dispusă de instanță prin care o persoană este deposedată de bunuri, ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni.

Confiscarea își are rațiunea în aceea că, pe de o parte, bunurile care au servit la săvârșirea infracțiunii, rămase la infractor, prezintă pericol social în înțelesul că infractorul ar putea să le mai folosească la săvârșirea altor infracțiuni, iar pe de altă parte, bunurile produse prin infracțiune, în special cele ce prezintă valori, ar putea duce la îmbogățirea ilegală a infractorului”^[5].

O reglementare cu rol important este cea prevăzută în art. 44 alin. (9) din Constituția României, care prevede faptul că „bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni ori contravenții pot fi confiscate numai în condițiile legii”.

„Confiscarea este o sancțiune de drept penal aplicată in rem, respectiv asupra bunurilor care au legătură cu infracțiunea. Din acest motiv, aceasta este imprescriptibilă și nu este afectată de cauze care conduc la încetarea procesului penal ori care înlătură răspunderea penală. Pentru a se înlătura diferitele stări de pericol, ca măsură de prevenție specială, organismele competente pot aplica procedura de confiscare, ca singură măsură de înlăturare a acestora. De regulă, confiscarea privește lucruri care sunt proprietatea infractorului și numai în cazuri excepționale, prevăzute expres de lege, ea se referă și la bunuri aparținând altor persoane. Confiscarea este o măsură de siguranță definitivă, ea neputând fi revocată pe motiv că starea de pericol a încetat. În situații excepționale, dacă măsura confiscării este luată în mod greșit, se va dispune, potrivit legii, restituirea bunurilor sau, dacă bunurile nu mai există, a contravalorii acestora”^[6].

Confiscarea bunurilor provenite din infracțiuni a devenit o urgență. Condamnarea infractorilor la o pedeapsă cu închisoarea în regim de detenție nu mai este o măsură punitivă suficientă, statul devenind conștient de faptul că confiscarea averilor acestora și recuperarea bunurilor provenite din infracțiuni este o măsură necesară. Astfel, în cadrul unei serii de dezbaterii se discută despre dificultatea cu care statul român recuperează prejudiciile din dosare și care ar fi soluțiile necesare pentru crearea unui sistem eficient.

Dispozițiile legale privitoare la confiscarea specială se regăsesc în partea generală a Codului penal. La fel ca celelalte măsuri de siguranță, și confiscarea specială se justifică a fi luată numai dacă există o stare de pericol social care trebuie înlăturată, scopul tuturor măsurilor de siguranță fiind, conform art. 107 C. pen., „înlăturarea unei stări de pericol și preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală”.

În cazul confiscării speciale, starea de pericol este generată de natura, proveniența sau destinația dată unor lucruri. Ideea că la baza confiscării speciale se află starea de pericol creată prin aflarea în libera circulație a anumitor lucruri și necesitatea de a o curma, pentru prevenirea altor infracțiuni, apare deseori în motivarea hotărârilor judecătorești.

Spre deosebire de starea de pericol ce ține de anumite stări ale făptuitorului (periculozitate subiectivă), care trebuie dovedită, starea de pericol privind lucrurile care au fost destinate sau folosite la săvârșirea infracțiunii ori au rezultat din săvârșirea ei (periculozitate obiectivă) este prezumată.

Exprimarea imperativă a legiuitorului, în sensul că „sunt supuse confiscării speciale” bunurile enumerate limitativ în art. 112 C. pen., nu lasă niciun echivoc în ce privește obligativitatea acestei măsuri, obligativitate determinată de prezumția legală a existenței stării de pericol generate de rămânerea pe mai departe a acestor bunuri în deținerea infractorului.

Deși unele instanțe au apreciat că măsura confiscării nu este obligatorie pentru instanțele judecătorești, acestea putând aprecia de la caz la caz asupra oportunității luării ei în raport de împrejurările comiterii faptei, de gradul de pericol social concret al acesteia și de periculozitatea socială a făptuitorului, soluția trebuie apreciată ca fiind nelegală, ea rămânând, de altfel, izolată în contextul practicii judiciare.

Pe de altă parte, conform dispozițiilor art. 249 C. pr. pen., măsurile asigurătorii constau în „indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora”. În ceea ce privește persoanele împotriva cărora se îndreaptă măsurile asigurătorii, distingem între măsurile asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii, care se pot lua „numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului”, și măsurile asigurătorii în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse, care se pot lua „asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate”. Totodată, conform art. 249 alin. (3)-(5) C. pr. pen., măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune și pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare „se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului și ale persoanei responsabile civilmente, până la concurența valorii probabile a acestora”.

„Măsurile asigurătorii au un caracter real, și nu personal, deoarece acestea vizează bunurile anumitor persoane, și nu persoanele. Măsurile asigurătorii sunt măsuri de constrângere, și nu de ocrotire a suspectului sau inculpatului ori a părții responsabile civilmente. Totodată, aceste măsuri pot fi luate numai în cursul procesului penal, deci trebuie să avem cel puțin urmărirea penală începută in personam, astfel măsurile asigurătorii nu pot fi luate în afara procesului penal”^[7].

În principiu, luarea măsurilor asigurătorii prezintă un caracter facultativ, dar există situații în care luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie. De pildă, conform art. 249 alin. (6) C. pr. pen., situația în care persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, precum și alte situații speciale, cum ar fi săvârșirea unor infracțiuni de spălare de bani și finanțare a terorismului, a unor infracțiuni de corupție, dar și în cazul infracțiunilor de evaziune fiscală.

În vederea garantării executării pedepsei amenzii, măsurile asigurătorii se pot lua „doar asupra bunurilor suspectului sau inculpatului”, întrucât răspunderea este personală. Rezultă așadar că trebuie să fie începută urmărirea penală cel puțin in personam.

Conform art. 77 C. pr. pen., suspectul este „persoana cu privire la care, din datele și probele existente în cauză, rezultă bănuiala rezonabilă că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală”, iar potrivit art. 82 C. pr. pen., „persoana împotriva căreia s-a pus în mișcare acțiunea penală devine parte în procesul penal și se numește inculpat”.

Pe de altă parte, măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune și pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua și asupra bunurilor părții responsabile civilmente. Conform art. 86 C. pr. pen., „persoana care, potrivit legii civile, are obligația legală sau convențională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracțiune și care este chemată să răspundă în proces este parte în procesul penal și se numește parte responsabilă civilmente”. Acest aspect apare ca o urmare firească în urma sarcinilor și a obligațiilor care se nasc în sarcina părții responsabile civilmente, care odată introdusă în cauză, dobândește calitatea de parte și va fi ținută să suporte concursul împotriva sa în privința laturii civile a cauzei, fie singură, fie în solidar cu inculpatul, de pildă în ipoteza în care acesta este minor.

În același timp, măsurile asigurătorii în vederea confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate. Aceste „alte persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate” pot forma o sferă destul de largă. Exemple în acest sens constituie fie ascendenții, fie descendenții inculpatului care a suferit o condamnare, soțul sau soția acestuia, terții care au stabilit anumite raporturi cu acesta sau chiar persoana juridică pe care persoana condamnată o controlează în mod direct, aceste ipoteze privind așadar strict măsura de siguranță de confiscare extinsă. Elementul pe care îl au în comun toate acele persoane, pe lângă legătura destul de strânsă stabilită cu suspectul/inculpatul/persoana condamnată, este faptul că le-au fost transmise bunuri de la cel condamnat sau de la un terț.

Măsurile asigurătorii pot fi dispuse doar pe parcursul procesului penal, astfel încât pentru luarea măsurilor asigurătorii este necesar să fie începută urmărirea penală. Aplicarea măsurilor asigurătorii nu este condiționată de punerea în mișcare a acțiunii penale, astfel că măsurile asigurătorii se pot dispune și față de suspect, dacă împrejurările date o impun. Importantă este declanșarea urmăririi penale, pentru a exista cadrul legal adecvat ordonării acestora. Totodată, măsurile asigurătorii creează o indisponibilizare a bunurilor asupra cărora au fost dispuse, drept urmare proprietarul va avea doar dreptul de folosință, pierzând dreptul de dispoziție pe durata măsurii. Există totuși situații în care proprietarul pierde inclusiv dreptul de folosință, și anume atunci când bunurile au fost sigilate sau ridicate.

Strategii folosite pentru prevenirea criminalității financiare și recuperarea prejudiciului provenit din astfel de fapte de natură penală

În privința tehnicilor și metodelor de recuperare eficientă a prejudiciului produs prin infracțiunile economico-financiare, vom ilustra și unele studii de piață, precum cel descris în cele ce urmează.

Astfel, începând cu data de 14 aprilie 2011, Ministerul Justiției a inițiat procesul de consultare având ca obiectiv principal elaborarea unei noi Strategii Naționale Anticorupție, Centrul de Resurse Juridice și platforma civică Erupție Anticorupție, cu ajutorul Romanian-American Foundation. În colaborare aceste instituții au organizat în data de 6 mai 2011 seminarul intitulat „Implicarea ONG-urilor în consolidarea politicii generale anticorupție din România”. Ca urmare a întâlnirii s-a întocmit, iar ulterior a fost diseminat un chestionar având ca obiect, pe de o parte, acțiuni cu caracter necesar și urgent, iar pe de altă parte, măsuri anticorupție în viziunea organizațiilor neguvernamentale. Astfel de chestionări au continuat pe parcursul timpului și sunt utilizate inclusiv în prezent. Pe parcursul anilor, o mare parte dintre răspunsuri și-au păstrat validitatea.

Dintre cele 72 de organizații neguvernamentale contactate, au răspuns 31, iar majoritatea organizațiilor neguvernamentale interesate de procesul elaborării noii strategii naționale anticorupție sunt din București (17 ONG-uri) și Timișoara (4 ONG-uri).

Prima întrebare a chestionarului s-a referit la „instituția publică responsabilă cu procesul de coordonare și monitorizare a implementării noii Strategii anticorupție”. Autorii raportului de evaluare „Independența impactului ultimelor două strategii anticorupție” au recomandat ca răspunderea pentru coordonarea și monitorizarea implementării următoarei strategii să fie acordată Cabinetului Primului-ministru. Pe lângă această variantă, în cadrul chestionarului au mai fost propuse două soluții alternative: asumarea responsabilității coordonării și monitorizării de către Ministerul Administrației și Internelor sau de către Ministerul Justiției .

A doua întrebare a chestionarului a privit „evaluarea necesității mai multor măsuri și acțiuni de prevenire a corupției”. De asemenea, „fiecare organizație a avut posibilitatea de a propune alte trei măsuri față de cele standard ale chestionarului”. În același timp, fiecare organizație a acordat note de la 1 la 5 pentru fiecare măsură/acțiune, cu mențiunea că nota 1 semnifică faptul că acțiunea ori măsura respectivă nu este necesară, iar nota 5, că acea acțiune ori măsură este foarte necesară. Pasul imediat următor a fost acela ca pentru fiecare măsură sau acțiune de prevenire a corupției să fie calculată media aritmetică a notelor acordate la început, pas cu pas.

Astfel, notele primite sunt: „Introducerea de sancțiuni clare pentru încălcarea prevederilor Legii nr. 52/2003 – 4,80”, „realizarea corectă și eficientă a investițiilor publice, prin evaluarea corectă a prețurilor, crearea unor sisteme transparente de monitorizare de la contractare și până la recepție, asigurarea urmăririi realizării de către diriginți de șantier competenți și integri (preluarea procedurilor UE și pentru investițiile realizate din bugetul public național) – 4,63”, „înființarea unei scheme de granturi din fonduri publice, naționale sau UE, care să finanțeze proiectele anticorupție ale organizațiilor neguvernamentale”, „modificarea Legii nr. 571/2004 în vederea întăririi protecției personalului din administrația publică care semnalează cazuri de nerespectare a legii – 4,36”, „realizarea unui registru național de proprietăți imobiliare, legat de codul numeric personal, compatibil cu UE, ideea de bază fiind să existe posibilitatea verificării fiecărei persoane în legătură cu toate proprietățile deținute fie de către aceasta, fie de către rudele sale, pe teritoriul țării noastre – 4,27”, „elaborarea unui cod al integrității care să cuprindă toate prevederile legale din domeniul prevenirii corupției și asigurării integrității – 4,26”, „finalizarea înregistrării proprietăților publice la nivel central și local (cadastru imobiliar edilitar) pe hărți digitale – 4.24”, „crearea unui sistem modern, eficient și transparent de management al resurselor umane prin dezvoltarea de mecanisme de motivare, evaluare, recunoaștere și recompensare a meritelor celor care lucrează în instituțiile publice și obligarea fiecărei autorități/instituții publice să realizeze periodic (anual) un raport privind implementarea planurilor strategice și de acțiuni anticorupție – 4,63”.

Observăm că s-au acordat note extrem de mari, fiind considerate imperios necesare, măsuri care aduc în prim-plan transparența datelor, informarea corectă, digitalizarea, înființarea unor baze de date unice la nivel european, sporirea integrității resursei umane implicate în procedurile publice și a cetățenilor în general. În același timp, aceste note mult peste medie acordate sunt indicatorii care marchează o serie de carențe ale sistemului național.

În plus, în privința măsurilor sau acțiunilor necesare de prevenire a corupției, media notelor s-a situat între 3 și 4. Astfel, obligarea fiecărei autorități sau instituții publice să realizeze un plan strategic și un plan de acțiuni proprii de prevenire a corupției, printr-o atitudine activă manifestată prin analiza vulnerabilităților la corupție a activităților sale, identificarea unor soluții, stabilirea unei serii de indicatori de reușită și mecanisme de monitorizare a implementării, urmărind îndeplinirea obiectivelor stabilite prin Strategia națională anticorupție, obligativitatea organizării de programe de formare pentru funcționarii publici care lucrează în interiorul unor servicii ori compartimente cu risc ridicat de corupție și respectiv, obligarea fiecărei autorități ori instituții publice să realizeze anual un raport privind faptele de corupție identificate în propria instituție și măsurile întreprinse. S-au notat următoarele acțiuni la nivel de deziderat, astfel: „Dezvoltarea unor rețele de experți anticorupție având capacitatea de a sprijini instituțiile publice în elaborarea, prin procese participative, a unor planuri strategice anticorupție care întăresc integritatea, eficiența și transparența organizațiilor”, includerea pregătirii obligatorii în domeniul eticii atât în învățământul universitar, cât și în programele de formare profesională continuă – 3,57 și „instituirea consiliilor regionale și locale anticorupție care ar avea rolul de organisme consultative în care să fie implicați membri proeminenți ai comunităților locale, jurnaliști de pe planul local, membri ai ONG-urilor și persoane din sectorul de afaceri pentru a monitoriza și milita pentru măsurile anticorupție de la nivelul local – 3,53” și „transformarea consilierului de etică într-o funcție publică specifică pentru a permite activității de consiliere etică să devină sarcină principală de serviciu – 3,45” .

O altă metodă avută în vedere și chestionată este „realizarea de schimburi de experiențe în domeniul prevenirii corupției între mediul public și mediul privat”, având ca obiectiv de bază compararea metodelor interne de prevenire a corupției în sectorul public și în sectorul privat, identificarea asemănărilor și deosebirilor între acestea și, în subsidiar, identificarea de bune practici. Aceasta a fost notată cu 3,39, o notă peste medie.

O mare parte dintre organizațiile neguvernamentale au propus și alte tipuri de măsuri ori acțiuni de prevenire. Ilustrăm, cu titlu exemplificativ, următoarele: simplificarea la nivel administrativ, informatizarea și digitalizarea sistemului public, condiții mai clare în privința documentelor necesare înscrierii la procedurile de licitație publică, asigurarea independenței reale a justiției atât la nivel de sistem funcțional, cât și la nivelul personal al magistraților, creșterea transparenței și responsabilității publice a corpurilor profesionale, prevederi lipsite de ambiguitate în domeniul conflictului de interese, dar și sancțiuni mai severe în ipoteza încălcării lor, depolitizarea instituțiilor publice, consolidarea rolului de câine de pază al presei; monitorizarea modului în care este implementată aplicarea legii accesului la informațiile de interes public și, în același timp, uniformizarea practicii autorităților publice în acest domeniu, desfășurarea unor campanii active având ca obiectiv schimbarea atitudinii cetățenilor față de corupție și totodată informarea acestora în privința efectelor devastatoare, pentru a conștientiza că este necesar să lupte împotriva acestui flagel.

Cea de-a treia întrebare a chestionarului a privit urgența adoptării unei măsuri de prevenire a corupției sau a alteia, astfel că o serie de măsuri au fost considerate cele mai necesare, notate cu Q2.11, Q2.15 și Q2.5, iar în același timp au fost apreciate ca având și caracter urgent.

A patra întrebare a chestionarului s-a referit la evaluarea necesității mai multor măsuri și acțiuni de combatere a corupției. Fiecare organizație a avut posibilitatea de a propune alte trei măsuri în plus față de cele standard ale chestionarului. Așadar, au fost considerate ca fiind măsuri ori acțiuni de combatere a corupției foarte necesare, obținând o medie a notelor extrem de crescută, adică peste 4, următoarele: „Orientarea investigațiilor anticorupție către sectoarele unde corupția are impactul cel mai grav asupra vieții oamenilor, iar exemple în acest context sunt reprezentate de corupția din cadrul domeniilor verificării modului în care sunt implementate legile, domeniul sănătății publice, cel al edificării construcțiilor sau chiar al eliberării permiselor de conducere auto, care a primit nota extrem de ridicată de 4.32, „specializarea procurorilor și judecătorilor în domenii specifice precum achiziții publice, fonduri europene, autorizarea construcțiilor și planificare urbană etc.”, care a primit nota 4.29.

În opinia noastră, această măsură menționată anterior, care are în vedere specializarea magistraților în domenii specifice, este imperios necesară. Odată cu specializarea, ar crește nu doar coeficientul cantitativ al hotărârilor judecătorești pronunțate cu celeritate și motivate în cursul termenului de recomandare de 30 de zile de la momentul pronunțării acestora , ci mai ales calitatea actului de justiție, a motivărilor actelor finale. Legislația se află într-o permanentă schimbare, iar rolul de legiuitor negativ al Curții Constituționale a rămas unul pur teoretic, întrucât nenumăratele decizii ale instanței constituționale obligă judecătorul și magistratul național în general să țină cont de acestea, independent de faptul că soluțiile au fost puse ori nu în acord de către legislativ cu noua realitate juridică. Totodată, întrucât ne aflăm într-o continuă dezvoltare ca societate, apar contradicții între modul în care anumite instanțe naționale interpretează anumite dispoziții legale, uneori învechite, alteori prea noi pentru a se crea o practică unitară într-un interval extrem de scurt de timp. Astfel, instanța supremă este adesea sesizată în vederea dezlegării unor probleme de drept, iar instanțele de drept comun, dar și procurorii trebuie să țină cont de ele, asta însemnând să ia cunoștință nu doar de conținutul lor, ci și de efectele pe care le vor produce în cadrul unor spețe concrete. În același timp, statul român, în calitate de stat membru al Uniunii Europene, ține cont de toate actele emise la nivelul Uniunii și pune în acord actele Consiliului cu actele normative naționale, magistrații fiind nevoiți să se raporteze și la aceste realități socio-juridice. Menționăm totodată bogata jurisprudență a Curții Europene a Drepturilor Omului și cea a Curții Europene de Justiție a UE, de care magistratul național trebuie să țină cont, ceea ce înseamnă un studiu elaborat și urmărirea constantă a succesiunii deciziilor pronunțate. Pe cale de consecință, considerăm absolut necesară, poate chiar vitală în privința actului de justiție, specializarea magistraților, în special a judecătorilor, care soluționează spețe mult prea diverse, cazuistica fiind extrem de bogată, începând cu sfera dreptului contravențional, continuând cu dreptul civil cu numeroasele lui paliere, elementele de dreptul familiei și dreptul penal și procesual penal.

Observăm că se dorește și „înăsprirea sancțiunilor disciplinare pentru încălcarea normelor de conduită profesională prevăzute de lege”, măsură care a primit o notă puțin mai mare de 4, respectiv 4.10. În același timp, măsurile ori acțiunile necesare de combatere a corupției au obținut o medie de 4,7. Cu caracter particular, „utilizarea tehnicii speciale de investigații denumită mită fictivă, prin intermediul agenților sub acoperire, împotriva tuturor persoanelor asupra cărora există suspiciuni de corupție” a obținut nota 3,93, în timp ce o notă mai mică a primit, în urma analizei răspunsurilor coroborate, măsura ce are ca obiect „creșterea competenței Direcției Generale Anticorupție de investigare a infracțiunilor de corupție comise de aleșii locali”, și anume 3,71.

O întrebare extrem de interesantă a fost dacă se consideră că ar prezenta utilitate „abrogarea din Constituție a art. 44 alin. (8) care prezumă caracterul licit al dobândirii averii pentru a putea inversa sarcina probei în cursul procedurilor de indisponibilizare și confiscare a averilor”, măsură care a primit nota 3,59, deci ușor peste medie. În opinia noastră, inversarea sarcinii probei, care presupune că de această dată nu statul este acela care trebuie să prezinte probe concrete care să dovedească faptul că bunurile sau sumele deținute de anumite persoane au caracter ilicit, ci cei suspectați ori vizați trebuie să probeze că averea pe care o dețin este licită și a fost dobândită prin intermediul unor căi legale.

În ceea ce privește reducerea numărului instituțiilor de combatere a corupției, câteva organizații neguvernamentale au propus și alte tipuri de măsuri/acțiuni de combatere a fenomenului sau și-au exprimat îngrijorările cu privire la capacitatea oricăror măsuri de a combate corupția.

O a cincea întrebare a chestionarului a privit urgența în adoptarea unei măsuri de combatere a corupției sau a alteia. S-a observat că „prioritățile comune pentru prevenirea și combaterea corupției ale organizațiilor neguvernamentale sunt următoarele: introducerea de sancțiuni clare pentru încălcarea prevederilor Legii nr. 52/2003 cu privire la transparența decizională la nivelul autorităților publice centrale și locale, realizarea corectă și eficientă a investițiilor publice prin evaluarea corectă a prețurilor, crearea unor sisteme transparente de monitorizare de la contractare și până la recepție și înființarea unei scheme de granturi din fonduri publice, naționale sau UE care să finanțeze proiectele anticorupție ale organizațiilor neguvernamentale”.

S-a concluzionat că este mult mai important să se atingă obiectivul prevenirii corupției, în detrimentul combaterii acesteia. Totodată, s-a subliniat că acest fenomen de mare amploare este consecința ambiguității prevederilor legale și a modului diferit de interpretare și aplicare a acestora, a lipsei celerității proceselor, a lipsei de sancțiuni suficient de drastice împotriva celor care au fost implicați în anumite acte de corupție, a birocrației sporite, a arbitrariului, a lipsei procedurilor clare și bine delimitate în diverse domenii ce țin de sfera publică, a ineficienței statului de drept și a imaginii defavorabile construite atât în ce privește instituțiile ce au anumite atribuții de control, cât și sistemul de justiție în general. S-a observat și aspectul extrem de relevant potrivit căruia corupția reprezintă o consecință a posibilității reale a factorului politic de a interveni în actul de justiție, „ingerințe care suspendă aplicarea legii și a statului de drept”. Ca măsuri considerate urgente, dar și extrem de importante în vederea diminuării fenomenului corupției: „Trebuie să fie respectate drepturile cetățenilor atât la nivel personal, individual, cât și la nivel colectiv, de comunitate sau națiune, „trebuie să existe proceduri clare, transparente” pentru rezolvarea oricăror dificultăți sau probleme întâlnite de către aceștia în raport cu autoritățile ori instituțiile statului, iar „serviciile publice oferite de stat populației trebuie să fie accesibile tuturor” și mai ales să fie taxate într-un asemenea mod încât cetățenii „să nu fie tentați să apeleze la soluțiile ce se înscriu printre actele de corupție”.

În final, s-a mai arătat că nu sunt considerate eficiente niște măsuri noi care să reflecte tot un caracter birocratic, precum dezvoltarea unor strategii și planuri, ci „găsirea unor soluții pentru a face ca mecanismele deja existente să funcționeze” eficient. Așadar, un rol esențial îl joacă „dezvoltarea capacității ONG-urilor de a monitoriza, transfera și sprijini eforturile anticorupție”, „prin asistență de tip Phare”. Acest tip de expertiză poate fi utilizată în continuare în vederea sporirii nivelului de integritate la nivel local și central. Pentru ca reformele anticorupție să dobândească un caracter durabil și ulterior încheierii procedurii de cooperare și verificare, este necesară implementarea unor măsuri, precum „orientarea investigațiilor anticorupție către sectoarele unde corupția are impactul cel mai grav asupra vieții oamenilor”, „specializarea procurorilor și judecătorilor în domenii specifice precum achiziții publice, fonduri europene” și creșterea gradului de severitate a sancțiunilor disciplinare pentru încălcarea normelor de conduită profesională reglementate prin dispozițiile legale.

Stabilirea situației patrimoniale a persoanelor implicate

Prin decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015^[8] a Curții Constituționale, măsurile asigurătorii au fost definite ca fiind „măsuri procesuale cu caracter real care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile și imobile care aparțin suspectului, inculpatului, părții responsabile civilmente sau altor persoane, prin instituirea unui sechestru asupra acestora în vederea confiscării speciale, a confiscării extinse, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori acoperirii despăgubirilor civile”.

Aceste măsuri „au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune, plata amenzii, a cheltuielilor judiciare sau realizarea confiscării, dispuse prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă”.

Confiscarea tuturor avantajelor economice ce rezultă din infracțiune nu se reduce doar la necesitatea de a se repara prejudiciul produs, fiind gândită ca pilon al strategiei de combatere a crimei organizate și corupției în egală măsură cu obiectul de tragere la răspundere penală a infractorului.

Prin decizia nr. 101 din 17 februarie 2021^[9], secțiile unite ale ICCJ au respins ca neîntemeiate, obiecția de neconstituționalitate cu privire la modificarea și completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale. Curtea a constatat că „legiuitorul a menținut pedeapsa principală a închisorii și a reglementat alternativ pedeapsa principală a amenzii, în condițiile art. 10 alin. (1) din Lege”. Astfel, „pedeapsa principală a amenzii se poate aplica numai în anumite situații în care prejudiciul cauzat este acoperit integral, iar valoarea acestuia nu depășește 100.000 euro în echivalentul monedei naționale și se aplică, în mod obligatoriu, dacă prejudiciu cauzat este acoperit integral, iar valoarea acestuia depășește 50.000 euro. La prejudicii mai mari de 100.000 euro nu se aplică în niciun fel pedeapsa principală a amenzii”.

Infracțiunile de evaziune fiscală reprezintă o sursă deloc de neglijat care periclitează relațiile sociale din domeniul colectării taxelor și impozitelor de către autoritățile cu astfel de atribuții ale statului, în vederea transformării lor în venituri la bugetul de stat.

Potrivit Codului de procedură penală, după sesizarea organelor de urmărire penală, acestea sunt obligate să dispună începerea urmăririi penale in rem. „Așadar, investigarea financiară se va efectua de către organele de urmărire penală numai după începerea urmăririi penale in rem”, iar activitatea de investigare financiară nu diferă de activitatea de cercetare penală, deoarece multe dintre activități se întrepătrund și se desfășoară în paralel. Se recomandă începerea investigațiilor cu verificarea surselor deschise de informații, în special internetul și mass-media, întocmindu-se un proces-verbal de constatare, la care se anexează documentul accesat, iar în urma acestei activități pot fi obținute: „Date privind persoanele suspecte și terții aflați în relații cu suspecții; date privind situația juridică a persoanelor suspecte și a terților, baza de date a instanțelor este publică, iar poliția și parchetele emit comunicate de presă cu privire la acțiunile desfășurate și cu persoanele trimise în judecată; instituțiile publice furnizează date privind diferite situații în care se poate afla persoana suspectă (de exemplu, student exmatriculat pentru neplata taxei)”^[10].

Tot printre primele activități se înscrie și solicitarea și obținere de la Ministerul Finanțelor – Direcția Generală a Tehnologiei Informației a conturilor bancare deschise de persoanele fizice și juridice la băncile din România. De asemenea, obținerea de date privind situația financiară a unei persoane, ca metodă specială de supraveghere, poate conduce la obținerea unor date și informații relevante cu privire la patrimoniul unei persoane.

„Se vor solicita și obține de la unitățile financiare și bancare documentele bancare, în primă fază, și cât se poate de urgent extrasele conturilor, după care acestea vor fi analizate direct de către procuror, împreună cu ofițerii de poliție judiciară, pentru a extrage datele necesare dispunerii unei constatări tehnico-științifice sau a unei expertize financiar-contabile”^[11].

Tot în etapa urmăririi penale pot fi obținute, după accesarea bazei de date, de la Registrul Comerțului actele societăților comerciale care fac obiectul investigației. „Din conținutul acestor dosare pot fi identificate date suplimentare privind: persoana asociaților, administratorilor sau împuterniciților, îndeosebi în cazul societăților de tip fantomă, în care persoana folosește multiple identități; declarațiile electronice depuse de persoanele fizice; declarațiile electronice depuse de persoanele juridice; registrul rambursărilor de TVA din UE; registrul privind dosarul fiscal; registrul cu soluționarea deconturilor; registrul contribuabililor inactivi/reactivați etc.”^[12].

Nu în ultimul rând, pot fi obținute date și informații din declarația de patrimoniu și venituri, care se completează, la cererea organului fiscal, de către persoana fizică sau juridică suspectă de evaziune fiscală. Elementele de patrimoniu și venituri care trebuie declarate sunt bunurile imobile și bunurile mobile.

„Investigarea financiară va continua și după începerea urmăririi penale in personam și aducerea la cunoștință a calității procesuale, și dat fiind faptul că membrii grupărilor organizate dețin foarte multe bunuri mobile de valoare, cum ar fi tablouri sau bijuterii, pietre și metale prețioase ori colecții numismatice, mobilier și aparatură IT, care pot fi înstrăinate ușor, este imperios necesară efectuarea percheziției domiciliare în vederea identificării acestora și eventual a aplicării măsurilor asigurătorii. De asemenea, percheziția domiciliară poate viza și obținerea documentelor financiar-contabile, atât ale persoanei fizice, cât și ale persoanelor juridice^[13]”.

„Pentru identificarea produselor infracțiunii despre care există date că se află situate în străinătate, dar și a celor aflate pe teritoriul țării, în măsura în care există dificultăți de obținere a informațiilor solicitate și există riscul de tergiversare a anchetei, se va solicita sprijin Biroului pentru prevenirea criminalității și de cooperare cu oficiile de recuperare a creanțelor din statele membre ale UE din cadrul Ministerului Justiției, în calitate de oficiu național pentru recuperarea creanțelor în domeniul urmăririi și identificării produselor provenite din săvârșirea de infracțiuni sau a altor bunuri având legătură cu infracțiunile. (…)

Faza de valorificare a produsului infracțiunii este o etapă importantă a procesului de recuperare a produsului infracțiunii, deoarece lipsa stipulării unor destinații clare, precise, ale produsului adus bugetului de stat este identificată drept o posibilă cauză a perpetuării comportamentului infracțional de către reprezentanții statului, iar faza de executare a măsurilor dispuse de instanța de judecată este avută în vedere de organismele internaționale la analiza eficienței unui mecanism de recuperare a creanțelor^[14]”.

În ceea ce privește valorificarea bunurilor confiscate, ANAF trebuie să aplice regulamentele și procedurile fiscale conform O.G. nr. 14/2007. Experții apreciază că „există în prezent o interpretare greșită a aplicării Codului de procedură fiscală pentru lichidarea bunurilor confiscate. Astfel, pentru a îmbunătăți capacitatea de lichidare a creanțelor, există necesitatea de a clarifica aplicabilitatea și interpretarea acestor reguli în rândul diferitelor entități responsabile cu procesul de recuperare a creanțelor din România și al ANAF, pentru a asigura faptul că acestea sunt scoase efectiv din mâinile infractorilor. Reamintim că ANAF poate deveni parte civilă în etapa de judecare a procesului penal în cazul în care ANAF sau guvernul este victima unei infracțiuni (de exemplu, într-o infracțiune care implică delapidarea banilor de natură fiscală). În aceste cazuri, instanța va stabili o despăgubire pentru ANAF (în numele Trezoreriei Naționale), pe lângă o hotărâre de confiscare”^[15].

„Prin dispunerea în mod concomitent a reparării prejudiciului prin obligarea în solidar a inculpaților la plata către partea civilă Ministerul Finanțelor Publice și a confiscării speciale a bunurilor dobândite prin fapta prevăzută de legea penală a bunurilor și a banilor obținuți din exploatarea bunurilor produse de acestea, nu se ajunge la repararea de două ori a aceluiași prejudiciu și se respectă valențele principiului disponibilității – regulă diriguitoare a acțiunii civile, chiar și atunci când aceasta este exercitată în procesul penal. Confiscarea produselor infracțiunii este singura măsură care permite atât privarea inculpaților de resursele necesare continuării activității infracționale, cât și eliminarea interesului acestora de a mai comite alte fapte viitoare, prin observarea lipsei de rentabilitate a activităților ilicite. Nu mai puțin lăsarea la îndemâna acestora a unor sume de bani semnificative din economia legală provenind din exercitarea atributelor de proprietate asupra produsului infracțiunilor deduse judecății pune în pericol însăși esența statului de drept, prin neaducerea la îndeplinire a obligațiilor de a asigura servicii de bază cetățenilor și prin reducerea capacității de a susține dezvoltarea economică, socială și politică”^[16].

Concluzii și propuneri de lege ferenda ale autorului

Rezultatele dezbaterilor Consiliului UE din iunie 2020 privind consolidarea investigațiilor financiare împotriva infracțiunilor grave și criminalității organizate includ apelul către Comisia Europeană de a „consolida cadrul legal privind administrarea bunurilor indisponibilizate, de a include principiul planificării luării măsurii asigurătorii și de a conferi atribuții suplimentare către organismul european care are prerogative privind controlul originii bunurilor”^[17].

Statisticile oficiale de la nivelul Uniunii Europene relevate în noua Strategie a UE privind securitatea sunt îngrijorătoare. În contextul în care criminalitatea organizată generează costuri enorme pentru victime, precum și pentru economie, pierderile anuale fiind estimate la 218-282 de miliarde EUR, încă se menține un dezechilibru major în ceea ce privește raportul dintre valoarea estimativă a produselor infracțiunilor de la nivelul tuturor statelor membre UE, de 110 miliarde de Euro anual și rezultatul măsurilor asigurătorii dispuse: aproximativ 2% dintre aceste produse sunt sechestrate, iar 1% sunt confiscate.

Comisia Europeană propune Strategia UE^[18] privind o uniune a securității: asigurarea conexiunilor în cadrul unui nou ecosistem de securitate, disponibil online^[19].

Mai mult, tot Comisia Europeană este cea care pe parcursul anului 2021 a avut ca obiective revizuirea Directivei privind înghețarea și confiscarea produselor provenite din săvârșirea de infracțiuni, elaborarea unei propuneri de directivă privind birourile de recuperare a creanțelor provenite din infracțiuni și publicarea unei comunicări privind o agendă a UE de combatere a criminalității organizate.

Ca misiune a statului român în contextul european actual, punctăm o serie de propuneri pe care le considerăm utile și oportune. Așadar, în prezent bunurile confiscate nu sunt utilizate în mod curent pentru a compensa victimele infracțiunilor sau pentru a restitui profiturile societății, prin reutilizarea lor socială. De aceea, una dintre coordonatele fundamentale la care este recomandabil ca organismele statale să le aibă în vedere este funcția reutilizării produselor recuperate provenind din infracțiunile de evaziune fiscală, în special prin recompensarea victimelor ori prin reinvestirea banilor obținuți în urma aplicării strategiilor aplicate.

Un avantaj este faptul că birourile de recuperare a creanțelor provenite din infracțiuni au în prezent o capacitate limitată de a identifica și urmări activele infracționale, atât la nivel național, cât și în cazurile transfrontaliere ale Uniunii Europene.

Totodată, observăm că provocările legate de colectarea datelor statistice nu sunt deloc de neglijat, managementul al bunurilor sechestrate și confiscate fiind ineficient. Având în vedere importanța imaginii publice pentru infractorii din acest domeniu, considerăm că ar fi utilă crearea unei baze de date la nivel mondial care să poată fi accesată cu ușurință și care ar putea oferi șansa ca infractorii să poată fi supuși disprețului public, aspect care le afectează imaginea publică.

De asemenea, luarea măsurilor asigurătorii analizate anterior prezintă o importanță deosebită. Organele de urmărire penală trebuie să acorde o atenție sporită urmăririi, identificării, evaluării, ridicării bunurilor în vederea luării măsurilor asigurătorii încă din primele momente ale începerii anchetei. Având în vedere că bunurile reprezentând produsul infracțiunii pot fi mutate în câteva minute sau uneori chiar printr-un simplu click de mouse, se recomandă ca organele judiciare, în procesul de luare a măsurilor asigurătorii, să fie extrem de sensibile la factorul timp.

Confiscarea bunurilor provenite din infracțiuni a devenit un imperativ caracterizat prin urgență. Aplicarea unei pedepse cu închisoarea executată în regim de detenție nu mai este o măsură punitivă suficientă sau oportună, organismele statale fiind conștiente de faptul că obiectivul principal este recuperarea bunurilor provenite din infracțiuni, măsură ce nu este doar necesară, ci constituie un scop în sine.

Punctăm și o serie de aspecte pozitive, și anume pe de o parte modul în care România, ca stat membru al Uniunii Europene își asumă o responsabilitate comună în materie, aceea având ca scop consolidarea securității. Există o serie de progrese obținute inclusiv pe parcursul anilor 2020-2021 în plan legislativ și administrativ.

În același timp, implementarea documentelor strategice naționale în domeniul justiției dedicată combaterii criminalității financiare este într-o continuă ascensiune. În acord cu valorile și principiile europene, recuperarea creanțelor provenite din infracțiuni se realizează prin intermediul unui Sistem național integrat.

În continuare, avem în vedere unele strategii de management a recuperării prejudiciului provenind din comiterea infracțiunilor de evaziune fiscală, indiferent de varianta de săvârșire a acestora. Considerăm esențială consolidarea sistemului național de recuperare a creanțelor provenite din infracțiuni printr-o mai bună racordare la exigențele europene și internaționale; Totodată, alte două coordonate importate care merită a fi integrate în planul de anchetă sunt creșterea gradului de identificare și recuperare a produsului infracțiunii în paralel cu prevenirea criminalității, protecția victimelor și creșterea rezilienței comunităților.

Nu în ultimul rând, propunem ca accentul să fie pus atât pe reutilizarea socială vizibilă și consistentă a produselor infracționale, cât și pe cooperarea cu societatea civilă pentru diseminarea bunelor practici și a rezultatelor obținute și conștientizarea socială a consecințelor negative ale infracționalității.

BIBLIOGRAFIE:

Doctrină:

1. Oancea I., Tratat de drept penal. Partea generală, All, București, 1994;

2. Briciu T., Măsurile asigurătorii în procesul civil, Ed. C.H. Beck, București, 2008;

3. Brun, Jean-Pierre, Scott, Kevin Clive, Stephenson, Michael, Gray, Larissa, Asset Recovery Handbook. A Guidefor Practitioners, Washinghton, 2011;

4. Dascălu D.A.C., Explicațiile teoretice și practice ale Codului de procedură fiscală, Ed. Rosetti, București, 2005;

5. Doltu I., Toma D., Sechestrul penal, inscripția ipotecară și poprirea. Contestarea acestor măsuri asigurătorii, în Dreptul nr. 1/2005

6. Jurj, Tudoran Remus, Ghid pentru investigații financiare în domeniul identificării, investigării și recuperării bunurilor provenite din săvârșirea de infracțiuni, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 2014;

7. Moiceanu N.A., Toader M.C., Corelația dintre confiscarea extinsă și investigația financiară în procesul penal român, w.w.w.juridice.ro, 18.01.2017;

8. Oneț, Cristina, Despre garanții, cauțiuni și măsuri asigurătorii în noul Cod de procedură fiscală, în Acta Universitatis Lucian Blaga, Iurisprudentia nr. 2/2016;

9. Racu, Vitalie, Elemente de conexitate dintre confiscarea extinsă și investigațiile financiare paralele, în Revista Institutului Național al Justiției nr. 3 (54)/2020;

10. Șaguna D.D., Tratat de drept financiar și fiscal, All Beck, București, 2001 ;

11. Voicu, Cristina, Militaru, George Cosmin, Ardeleanu, Ionuț, Investigarea infracțiunilor de evaziune fiscală, Consiliul Superior al Magistraturii, Institutul Național al Magistraturii, București, 2015.

Site-uri web:

• www.europa.eu,

• www.transparencv.org.ro,

• www.iea.org.uk.

DOWNLOAD FULL ARTICLE