STATUL DE DREPT, FILOSOFIA ŞI PANDEMIA

Lect. univ. dr. Mădălin‑Savu Ticu

Lect. univ. dr. Matei Diaconu[1]

Résumé

Dans notre dernière année de vie nous avons tous vécu et connu très clairement les différents problèmes (séquentiels) rencontrés dans nos états de droit pendant la pandémie, ainsi que les potentielles solutions juridiques. Notre communication va toutefois dans une direction différente: une approche intégrative, nous conduisant à la source historico‑philosophique du concept de l’État de droit et de sa nécessité. Parce que le Congrès est consacré aux transformations que traversent l’État de droit sous l’impulsion de la pandémie, il faut avant tout voir: Que signifie l’État de droit?; A quoi sert son existence?; S’il traverse une crise ou s’il se trouve dans un état de siège ?; Quelles seraient les solutions pour s’adapter aux nouvelles réalités ?

Notre approche essaye de crayonner la typologie de l’État de droit tant que historiquement, aussi que conceptuel, vue comme un moment de l’histoire de la philosophie du droit qui sera puis expliqué comme incarnation dans les démocraties constitutionnelles actuelles, mais aussi en tant que défis pour une crise actuelle de l’humanité qui n’est seulement une crise médicale (avec des profondes conséquences économiques), mais également une crise spirituelle, qui cherche à rétablir les valeurs profondes de l’humanité: la dignité humaine, la coexistence des libertés, l’acceptation de l’autrui dans une société inclusive, la solidarité, l’empathie etc.

 

Mots‑clefs: État de droit, démocratie, libéralisme, philosophie du droit, philosophie politique, crise, pandémie, dignité humaine, liberté, Union Européenne.

 

 

1. Prolegomene

Ne‑am putea întreba, pe bună dreptate, ce au în comun cele trei noţiuni – statul de drept, filosofia şi pandemia – şi de unde răzbate fundamentarea temei pe care o vom prezenta în cele ce urmează? La prima vedere şi sub impulsul unei mistificări, am fi tentaţi să afirmăm că este vorba despre trei noţiuni disparate, fiecare dintre ele aparţinând unui alt domeniu: cel juridic, cel destinat filosofiei/filosofării şi cel medical.

De la abstracţiunea ideii – dată de filosofie – către concreteţea actului sanitar şi a politicilor medicale şi până la necesitatea normativismului juridic, pare să fie un drum sinuos, fără prea mari conexiuni şi interdependenţe, şi în mod simplist/simplificator ataşat imaginii unui puzzle ale cărui piese nu se potrivesc.

Vom încerca să ridicăm „vălul ignoranţei”[2] şi să transformăm potenţialul răspuns simplificator şi mistificator într‑o certitudine ce ţine de esenţa acestor trei domenii socio‑umane fundamentale: omul. În ambele sale ipostaze: cea de persoană[3] fizică/juridică, trăitoare în sfera valorilor dreptului privat al cărui corolar îl constituie poziţia de egalitate juridică în care se află părţile; cea de cetăţean, supus valorilor dreptului public şi fiind angrenat în mecanismul social mai degrabă ca relaţie decât ca individualitate. Omul, în ipostaza sa de origine, de fundament, dar şi de finalitate a oricărui tip de sistem social de gândire, plecând pe firul celor patru întrebări kantiene, tulburătoare prin simplitate şi profunde prin adresabilitate: 1. Ce pot să ştiu?; 2. Ce trebuie să fac?; 3. Ce pot să sper?; 4. Ce este omul?, şi care definesc întregul domeniu al filosofiei ca gândire care se produce, care este activă, dar care are un sens profund antropologic şi antropocentric. Valoarea întrebărilor kantiene nu rezidă în potenţialele (şi multiplele) răspunsuri ce pot fi acordate, ci în întrebările însele, care pun în centrul lor omul, ca fiinţă raţională şi socială.

Iată deci liantul demersului nostru – omul – în triplă ipostază: ca fiinţare materială şi beneficiar al dreptului la sănătate[4] consacrat de Constituţia României; ca fiinţă raţională şi interogativă aplecată serios, prin demersul filosofic, către cunoaşterea de sine; ca existenţă juridică – homo juridicus ‑ inevitabil supusă regulilor dreptului pozitiv, derivate din traiul în societate, în calitate de zoon politikon[5].

Provocările cu care se confruntă statul de drept în contextul actualei pandemii nu sunt doar unele legaliste şi profund pozitiviste (în încercarea de a genera norme juridice apte să sprijine realizarea interesului general de ocrotire a sănătăţii populaţiei), ci şi unele conceptuale, derivate din nevoia de a concilia interesul particular (regăsit în drepturile şi libertăţile omului) cu interesul public, social, conferit de statutul de cetăţean pe care îl avem fiecare dintre noi. Tocmai de aceea, pentru a ajunge la un just echilibru între interesele particularilor şi interesul general, este nevoie ca soluţiile cu care vine dreptul pozitiv în contextul epidemiologic actual să fie interpretate în cheia oferită de filosofia dreptului şi de filosofia politică. Altfel, dreptul rămâne „literă moartă” şi se îndepărtează de propria sa raţionalitate.

Iată de ce vom încerca, prin demersul nostru, să creionăm tipologia statului de drept atât din punct de vedere al întemeierii sale istorice, cât şi al celei conceptuale, ca moment în istoria filosofiei dreptului, urmând apoi să arătăm evoluţia conceptului în devenirea sa, modul cum ni se înfăţişează în democraţiile constituţionale actuale şi, mai ales, provocările cărora statul de drept trebuie să le facă faţă în actuala criză a umanităţii, care nu este doar una medicală (şi cu profunde consecinţe economice), ci şi una spirituală, de căutare şi regăsire a valorilor profunde pe care se întemeiază umanitatea: coexistenţa libertăţilor, acceptarea existenţei celuilalt într‑o societate incluzivă, solidaritatea, empatia, sprijinul reciproc, conştiinţa apartenenţei la societate etc.

 

Despre statul de drept – istoricitate şi concept

Înainte de toate, trebuie să facem o aşezare terminologică a celor trei noţiuni cu care vom opera şi să arătăm că sursa etimologică a conceptelor de filosofie şi de pandemie este una greacă.

Astfel, pandemia presupune o epidemie extinsă asupra „întregului popor”[6], asupra unor teritorii întinse, a unor întregi ţări sau chiar pe mai multe continente. Istoria umanităţii a cunoscut mai multe perioade pandemice[7], cu milioane şi zeci de milioane de morţi sau de bolnavi.

De cealaltă parte, filosofia are şi ea rădăcinile (nu doar etimologice) în spaţiul de gândire grecesc, cu sensul profund de „iubire de înţelepciune”[8]. Şi nu este de mirare că mult timp, încă de pe vremea lui Aristotel şi până spre secolul al XIX‑lea, conceptul de „filosofie naturală” cuprindea şi medicina, pe lângă astronomie şi fizică.

Deopotrivă, dacă ar fi să încercăm stabilirea unei (co)relaţii între drept şi filosofie, am putea urma sistemul ştiinţelor imaginat de Hegel în lucrarea Enciclopedia ştiinţelor filosofice din anul 1817 sau, şi mai clar, ideile de forţă enunţate în Principii de filozofie a dreptului[9], acolo unde afirma: „Ceea ce este raţional, este cu adevărat; iar ceea ce este cu adevărat este raţional” sau, şi mai elocvent, „Ştiinţa dreptului este o parte a filozofiei”[10]. Desigur, Hegel se putea înşela atunci când insera ştiinţa dreptului în rândul filosofiei văzută ca ştiinţă a universalului, dar în egală măsură integratoare tocmai prin raţionalitatea sa, însă spiritul analitic nu ne lasă să nu observăm că “Filosofia este în mod constant prezentă în drept”[11], poate cu mult mai mult decât este dreptul prezent în filosofie.

Pentru a ajunge la întemeierea istorică a conceptului de stat de drept, trebuie să ne apropiem de filosofia juridică kantiană[12], care sesizează că „Cea mai mare problemă pe care natura o impune genului uman spre dezlegare este înfăptuirea unei societăţi civile menite să administreze în mod general dreptul. Numai în societate şi anume într‑o societate unde domneşte cea mai mare libertate, deci un antagonism general al membrilor ei, şi totuşi, cea mai exactă determinare şi asigurare a limitelor acestei libertăţi pentru ca să poată exista cu libertatea altora, poate fi atinsă în omenire suprema intenţie a naturii, adică dezvoltarea tuturor dispoziţiilor sale; astfel suprema sarcină pe care natura i‑o impune omului trebuie să fie o societate în care libertatea se combină, prin legi exterioare, în cel mai înalt grad posibil cu forţa abstractă, adică o constituţie civilă perfect justă”[13].

Iată că, în opinia lui Kant, provocarea majoră lansată umanităţii este găsirea unei soluţii contractualiste de a întemeia societatea civilă[14], ghidată după normele juridice, şi care să poată astfel conduce la domnia libertăţii, asigurată prin domnia dreptului: „Dreptul este ansamblul condiţiilor prin intermediul cărora arbitrul unuia poate să se acorde cu arbitrul celuilalt, urmând o lege generală de libertate”[15].

De altfel, conceptul statului de drept – chiar dacă nu sub forma sa de Rechtsstaat – apare tot în opera kantiană, acolo unde întâlnim puse faţă în faţă două noţiuni: cea de stat existent (Staat) şi cea de stat constituţional (Republik), cel din urmă menit să garanteze fericirea generală şi protecţia drepturilor şi a libertăţilor fundamentale prin intermediul unei constituţii morale asupra căreia poporul însuşi a convenit. Accesul la justiţie, libertăţile civile şi politice la care au dreptul, fac din protecţia cetăţenilor punctul central al unui asemenea stat, în care legea şi dreptul îi protejează pe aceştia împotriva exercitării arbitrare şi discreţionare a puterii de către autorităţi. Practic, statul de drept (Rechtsstaat) este opusul statului totalitar (Obrigkeitsstaat sau Nichtrechtsstaat) şi al lui Unrechtsstaat (statului neconstituţional)[16].

Conceptul în sine a apărut în secolele XVII‑XVIII, ca urmare a revoluţiilor îndreptate împotriva feudalismului, din dorinţa de a proclama, ocroti şi garanta juridic drepturile şi libertăţile omului şi cetăţeanului, luptând împotriva totalitarismelor şi a absolutismului statal. Nu este un concept uşor de definit sau a cărui esenţă să fie surprinsă prea simplu, tocmai pentru că se mulează pe specificul diferitelor particularităţi europene de gândire politico‑juridică: „conceptul în sine este exprimat până la un punct prin sintagme precum „rule of law” în engleză, „regne de la loi” sau „limitation des gouvernants” în franceză şi „stato di diritto” în italiană. Totuşi, aceasta nu înseamnă că aceste concepte sunt identice din toate punctele de vedere; înseamnă doar că ideea de Rechtsstaat sau de stat de drept este înrădăcinată în toate sistemele de drept europene”[17].

Aceeaşi fluiditate a noţiunii este surprinsă şi în literatura de specialitate franceză atunci când se afirmă despre statul de drept că „Dacă expresia a trimis mai întâi la o noţiune politică, un anumit tip de stat, un mod particular de organizare politică a cărui finalitate este partajarea egală a libertăţilor între membrii colectivităţii, ea trimite astăzi, în anumite sisteme juridice, la o noţiune de drept pozitiv”[18]. Iată deci că dificultatea surprinderii şi înţelegerii acestui concept ţine de complexitatea sa şi de faptul că are în egală măsură legătură cu dreptul, cu ştiinţa politică, cu filosofia juridică şi cu întemeierea constituţională a statului.

Deşi conceptualizarea noţiunii îmbracă forme diferite în constituţiile europene actuale, în preambulul Convenţiei europene a drepturilor omului, în tratatul de instituire a Uniunii Europene, sintagma „stat de drept” este larg răspândită[19] şi se află într‑o strânsă legătură cu un alt concept‑cheie, acela de democraţie. În dreptul constituţional german actual[20], principiul statului de drept apare ca un fascicul de sub‑principii, scrise sau nu, la rândul lor împărţite în reguli mai particulare: „principiul preeminenţei constituţiei şi a garanţiei sale jurisdicţionale, supunerea administraţiei şi a justiţiei în faţa legii şi a dreptului, rezerva legii care interzice executivului să acţioneze fără o bază legislativă suficientă, principiul aplicării imediate a drepturilor fundamentale, separarea puterilor, securitatea juridică (şi corolarele sale: precizie şi claritate a normelor, protecţia încrederii legitime, principiul neretroactivităţii), răspunderea puterii publice, principiul proporţio­nalităţii, dreptul la recurs şi garanţiile procedurale”[21]. Iată doar câteva dintre multiplele ipostaze care dau conformaţia acestei noţiuni‑umbrelă care este statul de drept.

Sintagma presupune, totodată, existenţa a două sensuri: un sens formal, întemeiat pe noţiunile de constituţionalitate şi de legalitate, dar şi un sens material, potrivit căruia constituţia conţine reguli ce corespund principiilor mai sus amintite. Din acest motiv, avem de‑a face cu o noţiune plurivalentă, care merge de la o noţiune politică descriptivă în sensul unui anumit tip de stat, către o noţiune de drept pozitiv, sau către o noţiune politică normativă, în sensul ei de finalitate, de ideal spre care se merge şi anume ideea de stat[22]. Această plurivalenţă a sensurilor precum şi conţinutul efectiv, juridicizat, al acestui concept îl fac să devină o noţiune simbolică, puternică şi totodată atacabilă din punct de vedere semantic de doctrina anti‑liberală.

Încadrarea şi limitarea puterilor statului de către drept[23] aduce cu sine de fapt recunoaşterea principiului drepturilor şi libertăţilor naturale ale fiinţei umane[24], care sunt recunoscute la nivelul construcţiei artificiale a statului şi sunt protejate tocmai prin intermediul mecanismului juridic (de data aceasta în sensul său de drept pozitiv).

Concept esenţialmente liberal, ale cărui începuturi, deşi într‑o formă incipientă, le regăsim în operele lui Hobbes[25] şi Rousseau[26], iar, mai târziu, mai ales în opera lui Immanuel Kant, desăvârşită de gânditorii[27] germani din prima jumătate a secolului al XIX‑lea, statul de drept are ca scop „protecţia libertăţii şi a proprietăţii individuale. Formula sa instituţională ţine în întregime de principiul numit al rezervei legii: Statul nu poate interveni în sfera libertăţii şi a proprietăţii indivizilor decât în virtutea unei reguli universale, potrivit principiului concilierii raţionale a liberului‑arbitru individual şi adoptat cu consimţământul repre­zentării”[28].

Sau, şi mai sintetic, folosind chiar cuvintele lui Kant – „acţionează exterior în aşa fel încât întrebuinţarea liberă a liberului tău arbitru să poată coexista cu libertatea tuturor, conform unei legi universale”[29].

Iată deci cu câtă dificultate se lasă surprinsă noţiunea statului de drept şi cât de mobilă este aceasta, mai ales în contextul democraţiilor constituţionale actuale. Într‑o încercare de simplificare a ei „Înţelegerea statului de drept ca ceva ce nu permite abuzul puterii statale pare mai interesantă. Într‑un asemenea caz s‑ar putea adăuga că statul de drept înseamnă că statul nu se poate poziţiona el însuşi deasupra societăţii şi că nimeni nu poate fi mai presus de lege”[30], idee consacrată şi de constituantul român prin textul articolului 16 alin. (2) din Constituţie potrivit căruia „Nimeni nu este mai presus de lege”. Dar nu cumva Sfântul Augustin intuise deja, încă din secolul al V‑lea e.n., valoarea şi necesitatea justiţiei aplicată în stat, atunci când afirma „Fără justiţie împărăţiile sunt ele altceva decât mari oşti de bandiţi?”[31].

 

Cum recunoaştem statul de drept? Trăsături, temeiuri şi mecanisme

Impunerea statului de drept ca principiu constitutiv al statului român, prin dispoziţia art. 1 alin. (3) din Constituţie are un caracter normativ[32] şi imperativ[33]. Trebuie analizată însă consistenţa acestei normativităţi şi văzut tipul de drept căruia statul de drept i se supune, calitatea acestuia, care ne conduce către ideea că „Dreptul trebuie să asigure libertatea individuală, finalitatea sa trebuie să fie garantarea demnităţii omului”[34].

Dar noţiunea în sine de demnitate a omului, deşi consacrată constituţional de acelaşi articol 1 alin. (3), precum şi de art. 72 alin. (1) din Codul civil – „Orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale” – rămâne un concept ambiguu, în lipsa (măcar) a unei tentative de definiţie legală[35].

Cu toate acestea, ea rămâne o noţiune‑cheie nu doar pentru fundamentarea valorilor constituţionale de tip democratic şi liberal, ci şi pentru întemeierea însăşi a statului de drept ‑ „Valoarea supremă, singura valoarea pe care are îndreptăţire să se construiască orice sistem de drept, deci orice stat de drept, este demnitatea umană, în care libertatea subzistă ca gen”[36].

Consistenţa normativă din punct de vedere formal a dreptului pe care îl întâlnim la nivelul statului de drept face ca acesta să fie public, să aibă claritate, să se bucure de completitudine (adică să fie lipsit de lacune) şi să fie cert (adică să nu retroactiveze) şi previzibil. Toate acestea constituie veritabile trăsături ale statului de drept[37].

Alături de aceste trăsături care fac uşor recognoscibilă existenţa unui stat de drept, trebuie cercetate şi temeiurile acestuia, în sensul de mecanisme funda­mentale pe care le foloseşte pentru a produce un drept care să garanteze şi să ocrotească drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi ale cetăţeanului. Aceste mecanisme[38] constau în: principiul separaţiei puterilor în stat şi în principiul ierarhiei normative, cărora li se adaugă „Protecţia juridică a drepturilor şi libertăţilor, cea de‑a treia tehnică a statului de drept, presupune instituirea unor drepturi şi libertăţi cu valoare supra‑legislativă şi dreptul persoanelor de a se adresa unei instanţe independente pentru a fructifica prerogativa inerentă dreptului sau libertăţii sale”[39]. Aceste principii, care devin mecanisme de funcţionare ale statului de drept, îşi regăsesc temeiul în concepţiile filosofico‑juridice ale lui Montesquieu şi Kelsen.

Statul de drept fiind o creaţie doctrinară, susceptibilă de a primi mai multe interpretări şi viziuni – formalistă, funcţională şi materială[40] – este de înţeles de ce „Încărcătura sa simbolică face ca structura sa să devină prea fluidă, iar conţinutul prea puţin determinat”[41], ceea ce se poate transforma într‑un mare risc, într‑o slăbiciune în sine a conceptului şi aceasta deoarece „Sacralizând dreptul, statul de drept nu face decât să stigmatizeze libertate”[42].

Dar finalitatea statului de drept este tocmai realizarea în cel mai profund grad cu putinţă a valorilor inerente fiinţei umane[43], dintre care enumerăm: demnitatea umană, ca valoare supremă a statului de drept; egalitatea; diversitatea; plura­lismul; libertatea individuală etc. Fără aceste valori în sine şi fără întemeierea statului de drept pe principiile specifice democraţiei şi liberalismului, statul de drept ar rămâne o simplă himeră. Principiile de filosofie juridică ce îl întemeiază centrează totul pe valoarea supremă a statului de drept ‑ care este omul ‑ aproape în sensul aristotelic al viziunii despre stat, pentru care finalitatea oricărei construcţii etatice este reprezentată de fiinţa umană.

 

Criza statului de drept, revelată de pandemie?!

Problema modului de manifestare a statului de drept în contextul pandemiei se pune tocmai din perspectiva limitării unor drepturi şi a unor libertăţi funda­mentale, în numele binelui general. Astfel, o multitudine de drepturi şi de libertăţi fundamentale, aşa cum sunt enumerate şi definite acestea în titlul al II‑lea, capitolul al II‑lea din Constituţia României, au cunoscut atingeri, limitări, tocmai în numele ocrotirii sănătăţii şi aceasta deorece „Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice”, după cum prevede art. 34 alin. (2) din Constituţia României.

Cum se poate însă concilia această obligaţie pozitivă a statului de a interveni sub forma unor prestaţii faţă de indivizi şi a recunoaşterii şi garantării unui drept cum este cel la sănătate[44], cu restrângerea exerciţiului[45] unor drepturi şi a unor libertăţi fundamentale[46] precum: libertatea individuală; libera circulaţie; viaţa intimă, familială şi privată; inviolabilitatea domiciliului; libertatea de exprimare; dreptul la informaţie; dreptul la învăţătură; accesul la cultură; dreptul de vot; libertatea întrunirilor; munca şi protecţia socială a muncii; dreptul de proprietate privată; dreptul la grevă; libertatea economică etc.? Şi aceasta numai pentru a da exemplul acelor drepturi şi libertăţi socotite de textul constituţional ca fiind „fundamentale”, adică definitorii, de bază, sine qua non, nemaisocotind aici întreaga pleiadă de drepturi şi de libertăţi „secundare”/subsidiare pe care legis­laţia adoptată în timpul stărilor de alertă şi de urgenţă le‑a limitat[47].

Răspunsul strict juridic la întrebarea de mai sus, chiar dacă nemulţumitor din perspectiva limitării exerciţiului unor drepturi şi a unor libertăţi fundamentale, se regăseşte în textul articolului 53 din Constituţia României, care permite restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, însă în condiţii stricte, prevăzute ca atare de textul fundamental: restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi se poate face exclusiv prin lege[48]; ingerinţa respectivă trebuie să fie impusă de existenţa unor situaţii speciale, limitativ prevăzute de textul art. 53 alin. (1), printre care se numără şi apărarea sănătăţii publice; restrângerea trebuie să fie necesară într‑o societate democratică, adică să implice existenţa unei nevoi sociale imperioase[49]; măsura de restrângere a exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi trebuie să fie proporţională cu situaţia care a generat‑o, adică ingerinţa să fie determinată de o măsură proporţională cu scopul legitim urmărit; aplicarea măsurii de restrângere trebuie să se facă în mod nediscriminatoriu; respectiva ingerinţă nu trebuie să aducă atingere existenţei dreptului sau a libertăţii respective, cu alte cuvinte nu trebuie să le suprime, ci doar să limiteze/suspende aplicarea lor pe durata existenţei situaţiei speciale.

Ce se întâmplă însă când aceste condiţii sunt îndeplinite cumulativ? Răspunsul este unul simplu: anumite drepturi şi libertăţi ale cetăţenilor vor fi/pot fi restrânse. Este o restrângere asumată de textul constituţional (şi regăsită în cele mai multe constituţii ale statelor democratice actuale), dar care nu face mai uşor de acceptat ideea în sine a limitării/diminuării unor drepturi şi libertăţi de către simplul cetăţean care, într‑o societate democratică şi liberală, este obişnuit să îşi invoce drepturile, să militeze pentru ele, să protesteze şi să se opună atunci când se simte încolţit în chingile mecanismelor legalist‑constituţionale. Drepturi şi libertăţi constituţionale pe care însă acesta trebuie să le exercite „cu bună‑credinţă[50], fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi”[51].

Pandemia, ca situaţie medicală de excepţie, aduce însă cu sine consecinţe dincolo de cele medicale: economice, sociale, juridice, ideologice etc. Ea poate fi privită din două unghiuri: din perspectiva teoriilor solidariste[52], caz în care efectul pandemiei în sine va fi unul benefic pe termen lung din punctul de vedere al reevaluării construcţiilor sociale, juridice şi politice; din punctul de vedere al teoriilor individualiste[53], centrând întregul demers juridico‑politic şi social pe o abordare etatică pragmatică, relativistă şi hobbesiană[54].

Din păcate umanitatea „a avut nevoie” de o pandemie pentru a sesiza faptul că avatarul statului de drept actual se află într‑o criză şi că trebuie reevaluat însăşi conceptul în sine, chiar şi în rândul democraţiilor constituţionale solide. Este continuarea crizei pe care, sub o anumită formă, au iniţiat‑o drepturile omului prin chiar proliferarea lor de o manieră ce a accentuat cantitatea, dar le‑a diminuat substanţa, calitatea.

Invocând obligaţia statului de a interveni şi de a soluţiona situaţia epide­miologică, statele care în mod clasic nu sunt caracterizate de conceptul de stat de drept sau în care statul de drept se manifestă sub o formă incipientă[55], au intervenit cu şi mai multă autoritate în ceea ce a însemnat în ultimul an restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi cetăţeneşti. Centralizarea puterii, în sensul ei clasic de risc al democraţiei[56] aşa cum a fost imaginat de Tocqueville, şi‑a găsit justificarea în existenţa pandemiei, astfel încât intervenţiile tot mai autoritare ale guvernămintelor au fost din ce în ce mai numeroase. Concluzia nu poate fi decât una singură: pandemia a fost benefică autoritarismului pentru că a permis, sub scuza protecţiei dreptului la sănătate şi a necesităţii protejării interesului general, ingerinţe care au condus la restrângerea (mai mult decât era poate necesar uneori) a unor drepturi şi libertăţi fundamentale.

Considerăm că după pandemie nu trebuie reevaluate doar raporturile în care se află Statul şi Dreptul (cu alte cuvinte, conceptul în sine de stat de drept), ci Dreptul însuşi trebuie să treacă printr‑o reevaluare internă, nu doar din perspectiva tridimensională clasică (sociologică, normativă şi axiologică)[57], ci şi dintr‑o perspectivă spiritualizantă, care ar presupune reevaluarea locului indivi­dualităţii în drept văzută mai mult decât o simplă relaţie cu celălalt/ceilalţi. Acest lucru ar conduce la o reevaluare a raportului dintre drept şi morală şi la generarea unei libertăţi mai mari în drept şi pentru drept, idee intuită deja de Hegel atunci când afirma că „Sistemul dreptului este domeniul libertăţii înfăptuite, lumea spiritului produsă de el însuşi ca o a doua natură”[58].

Din păcate trebuie să înţelegem şi să acceptăm că dreptul nu face oamenii mai buni; el face doar posibilă viaţa în societate. Ruptura[59] dintre lumea morală şi lumea dreptului este bine‑cunoscută în opera kantiană, acolo unde lumea morală (apanajul inteligibilităţii) nu poate fi cunoscută, fiinţa umană rămânând exclusiv cantonată în lumea fizică, exterioară şi materială, capabilă să cunoască doar fenomenul (dreptul), nu şi noumenul (esenţa), aşa cum ne arată Kant în Critica raţiunii pure. Sau, altfel spus, „Sunt puţini oamenii care au acces la morală. Pentru cei mai mulţi, dreptul este necesar şi suficient”[60].

Imperativul kantian din Critica raţiunii practice stabileşte raportul dintre individ şi umanitate, trasându‑i individului drumul către libertate, cu condiţia să urmeze esenţa maximei: „acţionează astfel ca să foloseşti umanitatea atât în persoana ta, cât şi în persoana oricui altuia totdeauna în acelaşi timp ca scop, iar niciodată numai ca mijloc”[61]. Este o profundă întemeiere a moralităţii şi a alterităţii, dar şi un apel la esenţializare, prin folosirea conceptului de umanitate[62].

Omenirea trebuie să facă saltul de la maxima lui Plaut[63] – Homo homini lupus est – către maxima lui Seneca[64] – Homo res sacra homini – chiar dacă acest lucru presu­pune mult efort, dar şi mai multă voinţă.

Justificarea necesităţii admiterii demnităţii umane ca valoare fundamentală este una nu doar la nivel simbolic, proclamativ, ci şi eficient‑normativistă, atunci când vorbim despre Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948, sau despre Constituţia Republicii Federale Germania din 1949[65] care statua în art.1 că demnitatea umană este inviolabilă. Mai aproape de timpurile noastre întâlnim protejată demnitatea umană prin Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene[66], care atât în preambulul său cât şi în articolul 1 proclamă „Demnitatea umană este inviolabilă. Aceasta trebuie respectată şi protejată.” Din acest motiv s‑a afirmat în literatura de specialitate că “Această adoptare are de asemenea consecinţe asupra principiului statului de drept. Dacă principiul statului de drept nu este înţeles doar formal ci şi material, aşa cum am văzut mai sus, atunci acesta include toate drepturile omului. Dar dacă include toate drepturile omului, atunci trebuie să conţină de asemenea primul şi cel mai important dintre aceste drepturi ale omului: protecţia demnităţii umane. Demnitatea umană nu este doar o particularitate istorică şi culturală. Ea este un rezultat principal al individualis­mului normativ deoarece exprimă autonomia omenească de voinţă care este relaţia dintre cea de‑a doua şi prima dintre grijile fiinţelor umane. Deci dacă statul de drept este nu doar subţire ci şi gros şi include toate drepturile omului, trebuie în consecinţă să fie pe mai departe dezvoltat astfel încât să includă de asemenea protecţia demnităţii umane”[67].

 

În loc de concluzii

Mecanismul statului de drept la nivelul Uniunii Europene, motiv de aprinse dezbateri şi încercări de a găsi un compromis în a monitoriza statul de drept nu doar în privinţa aspectelor legate de accesarea şi folosirea fondurilor europene (probleme de corupţie şi accesare neconformă a fondurilor U.E.), ci mai ales pe chestiuni substanţiale ce ţin de declinul statului de drept în ţări europene precum Ungaria sau Polonia[68], a fost în sfârşit adoptat la începutul anului 2021, sub denumirea de Regim general de condiţionalitate pentru protecţia bugetului Uniunii. Scopul creării unui asemenea mecanism european ar fi posibilitatea sancţionării de către Uniunea Europeană a acelor state membre care se abat de la valorile fundamentale şi de la principiile de bază ale statului de drept[69].

Insistenţele Ungariei şi Poloniei au fost în sensul în care s‑a dorit revizuirea acestui mecanism mai întâi la nivelul Curţii Europene de Justiţie de la Luxembourg, iar abia ulterior acesta să poată fi aplicat, ceea ce ar putea dura unul sau chiar doi ani, timp în care mecanismul în sine nu ar fi aplicabil. Ideea în sine a iniţierii unui asemenea mecanism pleacă de la o iniţiativă a Parlamentului European, din anul 2018, dorindu‑se creare unui amplu mecanism, deopotrivă complex şi eficient, ce ar fi presupus sancţionarea unei plaje mari de încălcări ale statului de drept la nivelul Uniunii Europene. Ceea ce a pornit cu entuziasm a sfârşit prin a fi un compromis, astfel încât la jumătatea anului 2020, în plină pandemie, atât Parlament, cât şi Comisia şi statele membre au stabilit ca acest mecanism să fie limitat doar la acele nereguli care vizează accesarea şi utilizarea banilor europeni, acesta devenind cu alte cuvinte un simplu mecanism anticorupţie[70], chiar dacă a fost iniţial gândit ca un mecanism care să presupună un dialog anual la care participă Comisia, Consiliul şi Parlamentul European, împreună cu statele membre, parlamentele naţionale, reprezentanţii societăţii civile etc. şi care să se finalizeze anual cu un Raport privind statul de drept în UE.

Rolul acestui raport anual, rezultat în urma lucrărilor desfăşurate în cadrul acestui mecanism de cooperare, s‑a dorit a fi acela de a identifica şi preveni problemele ce pot să apară în aplicarea principiilor statului de drept, monitorizând atât aspectele pozitive cât şi cele negative pe patru paliere: sistemul judiciar; cadrul anticorupţie; pluralismul mass – media; alte aspecte instituţionale legate de sistemul de control şi echilibru. Aspectele semnificative ale evoluţiei statului de drept în statele membre U.E. au făcut obiectul primului raport publicat de Comisia Europeană la 30 septembrie 2020[71], raport ce a semnalat atât standardele ridicate în materia respectării statului de drept în multe dintre statele membre ale Uniunii, dar şi problemele punctuale, pentru fiecare stat în parte, şi provocările contemporane. Deja începând cu anul 2021 Comisia Europeană a lansat în consultare publică, sub forma unui chestionar online[72], aspectele privitoare la evoluţia statului de drept în anul 2021.

Capitolul din Raport consacrat situaţiei statului de drept în România[73] relevă problemele interne în domeniul sistemului judiciar[74], dificultăţile legate de lupta anticorupţie[75], aspectele legate de pluralismul mass‑media[76] sau alte probleme instituţionale legate de sistemul de control şi echilibru, dar precizează pe alocuri şi aspectele pozitive care vin în sprijinul ideii că statul de drept în România se consolidează din ce în ce mai puternic.

Un stat de drept puternic înseamnă un sistem judiciar coerent, cu norme suficient de clare şi previzibile, care să acopere întreaga paletă de situaţii juridice, dar care să fie în egală măsură suple, maleabile. Corecta interpretare şi aplicare a legislaţiei cade în sarcina instanţelor, un rol primordial în statul de drept jucându‑l judecătorul şi asta deoarece „Normele juridice nu pot fi interpretate după bunul plac al unui decident politic sau administrativ, altminteri statul de drept democratic rămâne o axiomă fără niciun suport real”[77]. Independenţa justiţiei – ca idee – şi cea a judecătorilor – ca realizare practică – trebuie să fie una dintre garanţiile statului de drept. În acest context judecătorul Robert Spano, preşedintele Curţii Europene a Drepturilor Omului, a oferit o imagine de ansamblu asupra activităţii Curţii în anul 2020, a prezentat statisticile ultimului an şi a concluzionat că statul de drept rămâne o noţiune golită de conţinut fără existenţa unor judecători independenţi[78]: „După cum ştiţi, sistemul convenţional nu funcţionează într‑un vid. Curtea este o organizaţie independentă, deşi parte integrantă a Consiliului Europei, formată din 47 de state europene. În diversitatea noastră se află puterea noastră, dar în acelaşi timp trebuie să înfruntăm provocările tot mai mari. Şi să fim clari, valorile convenţiei care stau la baza activităţii Consiliului Europei, şi anume democraţia, independenţa justiţiei şi supremaţia legii, sunt tot mai mult puse sub semnul întrebării atât la nivel european, cât şi la nivel global.

Hotărârile Curţii, în orice moment din istorie, vor reflecta provocările contemporane, iar Curtea trebuie să îşi asume această sarcină. Anul trecut şi începutul acestui an nu au fost excepţii. Hotărâri foarte importante au fost emise în cazurile referitoare, printre altele, la chestiuni importante legate de supremaţia legii, precum independenţa justiţiei, drepturile electorale, disputele interstatale şi conflicte, precum şi privarea arbitrară de libertate a persoanelor politice şi publice şi a judecătorilor.

În timpul mandatului meu de preşedinte al Curţii, am avut oportunitatea de a aborda în mod extrajudiciar tema crucială a independenţei judiciare şi a supremaţiei legii. Aşa cum am subliniat în aceste ocazii, fără judecători independenţi în statele noastre membre, sistemul convenţiei nu poate funcţiona. Într‑adevăr, statul de drept este golit de conţinut fără tribunale independente înglobate într‑o structură democratică care protejează şi păstrează drepturile fundamentale. Curtea trebuie să continue să consolideze comunitatea europeană de judecători care stau la baza implementării naţionale a sistemului convenţiei, astfel cum este prevăzut de principiul subsidiarităţii, înţeles în mod corect. Prin urmare, este de remarcat faptul că o serie de cereri referitoare la independenţa justiţiei au fost comunicate recent pentru observaţii şi vor fi abordate în viitorul apropiat.” Tot Curtea Europeană a Drepturilor Omului este şi cea care a statuat, prin decizia Marii Camere din 8 aprilie 2021[79], rămasă definitivă, că nu a fost încălcat dreptul la viaţă privată garantat de articolul 8 din Convenţie atunci când în Republica Cehă copiilor provenind din 6 familii, refuzând vaccinarea (obligatorie la nivelul legislaţiei cehe) contra diferitelor boli (poliomielitei, hepatitei şi tetanosului etc.), li s‑a refuzat admiterea în unităţile şcolare, unii părinţi fiind chiar sancţionaţi cu amendă. Dosarele sunt înregistrate pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului în perioada 2013‑2015 şi vizează mai multe situaţii similare, care nu au legătură cu actuala pandemie dar care, prin decizia luată de Marea Cameră cu o majoritate de 15 judecători, deschid drumul unor discuţii cu privire la vaccinarea infantilă obligatorie.

Este evident că pandemia de COVID‑19 a generat nevoia unor reglementări juridice rapide, în domenii sensibile ale vieţii sociale şi presupunând de multe ori limitarea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi pe anumite perioade de timp, iar „ceea ce este cert este faptul că în perioada de criză s‑a creat un climat care tinde la subminarea sau fragilizarea statului de drept ori la aplicarea distorsionată a ordonanţelor militare”[80]. Aceasta este criza statului de drept contemporan care, din păcate, nu datează din timpul pandemiei, ci este mai veche; pandemia nu a făcut decât să o readucă în discuţie iar răspunsul autorităţilor europene, după cum vedem, nu se lasă aşteptat, ceea ce dovedeşte că statul de drept însuşi se află într‑un moment de impas în care este necesar să se vadă care sunt temeiurile şi mecanismele ce trebuie reevaluate şi pe baza cărora se va face reinventarea noţiunii, atât de necesar a fi cu adevărat eficientă în societăţile democratice actuale. Nu întâmplător într‑o decizie a CCR s‑a afirmat: „Cu toate acestea, chiar şi în stare de urgenţă publică, principiul fundamental al statului de drept trebuie să prevaleze. Statul de drept constă în mai multe aspecte care sunt toate de importanţă capitală şi trebuie menţinute într‑un mod integral. Aceste elemente sunt principiul legalităţii, separarea puterilor, împăr­ţirea puterilor, drepturile omului, monopolul statului asupra forţei, administrarea publică şi independentă a justiţiei, protecţia vieţii private, dreptul la vot, libertatea de acces la puterea politică, participarea democratică a cetăţenilor şi supravegherea de către aceştia a procesului decizional, luarea deciziilor, transparenţa guvernării, libertatea de exprimare, asociere şi întrunire, drepturile minorităţilor, precum şi regula majorităţii în luarea deciziilor politice. Statul de drept înseamnă că agenţiile guvernamentale trebuie să funcţioneze în cadrul legii şi acţiunile lor trebuie să fie supuse controlului de către instanţele independente. Securitatea juridică a persoanelor trebuie să fie garantată”[81].

Pandemia şi criza medicală vor trece; ce rămâne însă după acestea din punct de vedere juridic? Care va fi câştigul democraţiilor constituţionale actuale în urma acestei experienţe medicale, sociale, economice, juridice, politice etc. ? Putem spera la un stat de drept mai suplu ori la o regândire a paradigmei actuale a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ? Vom reevalua şi valoriza mai puternic demnitatea umană, libertatea şi egalitatea în contextul acestei crize care este una răsfrântă asupra domeniului sanitar însă cu rădăcini adânci asupra spiritualităţii omeneşti ? Spiritul legilor[82], atât de drag lui Montesquieu, va ajunge să prevaleze asupra literei, textului şi a pozitivităţii normative ?

Am putea concluziona împreună cu Rousseau: „Legile nu se pleacă în faţa evenimentelor din cauza tăriei lor, care, în unele cazuri, le poate face primejdioase şi pot pricinui prin ele însele pieirea statului. Rânduiala formalităţilor şi îndeplinirea lentă a acestora cer un interval de timp, pe care uneori împrejurările îl refuză. Se pot înfăţişa o sumă de întâmplări pe care legiuitorul nu şi le‑a închipuit şi trebuie să ai neapărat prudenţa de a înţelege că nu se poate prevedea orice.

Nu trebuie să urmăreşti întărirea instituţiilor publice încât să nu‑ţi rămână nici putinţa de a le întrerupe efectul. Chiar şi Sparta şi‑a lăsat legile să doarmă.

Numai primejdiile cele mai mari pot egala şi întrece primejdia tulburării ordinii legale şi nu trebuie blocată vreodată puterea sacră a legilor, cu excepţia cazului în care în joc este chiar salvarea patriei. În aceste împrejurări rare, dar vădite, siguranţa publică este garantată printr‑un act special, a cărui îndeplinire cade în sarcina celui mai vrednic”[83].

 

DOWNLOAD FULL ARTICLE

[1] Autorii sunt cadre didactice ale Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii din Craiova, România.

[2] Expresie folosită de John Rawls, filosof liberalist contemporan, şi explicată în lucrarea A theory of justice, The Belknap Press of Harvard University Press, Cambridge, Massachusetts, London, England, 2005, pag. 136‑142.

[3] Cuvântul persona (per sonare) desemna iniţial o mască (personatus însemnând mascat, costumat, lb. latină) pe care, atât la romani, cât şi la greci, actorul o purta pentru a‑şi recita rolul său pe scenă. El evidenţiază deopotrivă valoarea redusă a sinelui individual, smuls din construcţia social‑comunitară şi însemnând, pe filiera limbii franceze, nimeni‑ul, nimic‑ul (cuvântul personne, lb. franceză).

[4] Garantat la nivel constituţional prin prevederile art. 34 alin. (1) potrivit căruia „Dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat”, precum şi prin textul art. 22 alin. (1) – „Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate”.

[5] Conform lui Aristotel, în lucrarea Politica, acesta vorbeşte despre om în calitate sa de zoon politikon, adică o fiinţă/un animal social, a cărui existenţă nu se poate desfăşura decât în cadrul polisului – cetatea greacă antică.

[6] Termenul provine din limba greacă, acolo unde πᾶν (pan) înseamnă „tot”, iar δῆμος (demos) înseamnă „popor”.

[7] Amintim aici: prima mare pandemie de ciumă din perioada împăratului Iustinian, care s‑a prelungit mult în timp, preţ de două secole (541‑542 d. Hr. – 750 d. Hr.); a doua pandemie de ciumă, care a presupus perioada 1346‑1353 (Moartea neagră) dar şi Marea ciumă din Londra (1665‑1666); pandemia de holeră din perioada 1899‑1923; gripa spaniolă de la sfârşitul Primului Război Mondial (1918‑1919); gripa de tip A (H1N1) izbucnită în anul 2009 în Mexic etc.

[8] Termen provenit din greaca veche – φιλοσοφία (philosophia).

[9] Datând din anul 1821.

[10] Hegel G.W.F., Principiile filozofiei dreptului, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1969, pag. 22.

[11] Atias Ch., Philosophie du droit, P.U.F., Paris, 1999, pag. 4.

[12] Pentru mai multe detalii asupra gândirii juridice kantiene, a se vedea pe larg Nicolae Popa, Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Dan Claudiu Dănişor, Filosofia dreptului. Marile curente, ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, ediţia a III‑a, pag. 210‑218.

[13] Apud M. Furst, J. Trinks, Manual de filosofie, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1997, pag. 233.

[14] I. Kant, Vers la paix perpétuelle; Que signifie s’orienter dans la pensée; Qu’est‑ce que les Lumières et autres textes, Ed. GF Flammarion, Paris, 2006.

[15] I. Kant, Éléments métaphysiques de la doctrine du droit (prima parte din Métaphysique des moeurs), apud Nicolae Popa, Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Dan Claudiu Dănişor, Filosofia dreptului. Marile curente, ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, ediţia a III‑a, pag. 211.

[16] The Legal Doctrines of the Rule of Law and the Legal State (Rechtsstaat). Editors: Silkenat, James R., Hickey Jr., James E., Barenboim, Peter D. (Eds.), Springer, 2014.

[17] Loammi C. Blaau, The Rechtsstaat idea compared with the rule of law as a paradigm for protecting rights, pag. 76, accesibil la următorul link: https://heinonline.org/HOL/LandingPage?handle =hein.journals/soaf107&div=18&id=&page=, site consultat la data de 04.05.2021.

[18] Olivier Jouanjan, État de droit, în lucrarea colectivă Dictionnaire de la culture juridique, coordonată de Denis Alland şi de Stéphane Rials, Quadrige/Lamy‑Puf, Paris, 2003, pag. 649.

[19] Ibidem, pag. 649.

[20] K. Sobota, Das Prinzip Rechtsstaat, Tübingen, Mohr, 1997.

[21] Olivier Jouanjan, op.cit., pag. 650.

[22] Ibidem, pag. 650.

[23] Potrivit expresiei lui Jaques Chevallier.

[24] Pentru detalii asupra Şcolii dreptului natural (Grotius, Pufendorf şi Montesquieu), a se vedea pe larg Nicolae Popa, Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Dan Claudiu Dănişor, Filosofia dreptului. Marile curente, ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, ediţia a III‑a, pag. 103‑129.

[25] Pentru detalii a se vedea Hobbes’s liberal absolutism, în lucrarea lui Dick Howard, The primacy of the political: a history of political thought from the Greeks to the French and American revolutions, ed. Columbia University Press, 2010, pag. 210‑227.

[26] Pentru detalii a se vedea Rousseau’s defensive republicanism în Dick Howard, op.cit., pag. 245‑269, referitoare la concepţia lui Rousseau.

[27] Îi avem aici în vedere pe: Johann Christian von Aretin, Karl von Rotteck, Carl Theodor Welcker, Robert von Mohl.

[28] Olivier Jouanjan, op.cit., pag. 651.

[29] I. Kant, “Introducere în teoria dreptului”, în vol. Metafizica moravurilor, Ed. Antaios, 1999,
pag. 69.

[30] Dmitry Dedov, Chapter 5 – The Rule of Law and Legal State Doctrines as a Methodology of the Philosophy of Law, pag.61, în lucrarea The Legal Doctrines of the Rule of Law and the Legal State (Rechtsstaat). Editors: Silkenat, James R., Hickey Jr., James E., Barenboim, Peter D. (Eds.), Springer, 2014

[31] Sfântul Augustin, De Civitate Dei, cartea a IV‑a. Pentru detalii a se vedea şi Raymond Wacks, Philosophy of Law: A Very Short Introduction, Oxford University Press, 2014, pag. 4.

[32] Dan Claudiu Dănişor, Constituţia României comentată. Titlul I. Principii generale, E. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, pag. 38.

[33] A se vedea Decizia Curţii Constituţionale Române nr.169/1999, publicată în Monitorul Oficial nr.151/12 aprilie 1999.

[34] Dan Claudiu Dănişor, Constituţia României comentată. Titlul I. Principii generale, E. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, pag. 39.

[35] Mădălin‑Savu Ticu, Demnitatea umană în contextul actual al proliferării drepturilor omului, în volumul Demnitatea şi libertatea persoanei umane: abordare interdisciplinară, Ed. Universitaria, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2016, pag. 390.

[36] Gh. C. Mihai, Radu I. Motica, Fundamentele dreptului. Optima justitia, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, pag. 84.

[37] Pentru detalii şi delimitări constituţionale, a se vedea George Gîrleşteanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2012, pag. 46‑48.

[38] Ibidem, pag. 48‑53. A se vedea pe larg, pentru mai multe detalii, Dan Claudiu Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice, Volumul I. Teoria generală, Ed. Sitech, Craiova, 2006, pag. 186‑202.

[39] Dan Claudiu Dănişor, Constituţia României comentată. Titlul I. Principii generale, E. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, pag. 41.

[40] Dan Claudiu Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice, Volumul I. Teoria generală, Ed. Sitech, Craiova, 2006, pag. 170‑174.

[41] Ibidem, pag. 170.

[42] D. C. Dănişor, Drepturile omului şi libertăţile publice, Ed. Europa, 1998, pag. 12.

[43] Pentru mai multe detalii a se vedea Dan Claudiu Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice, Volumul I. Teoria generală, Ed. Sitech, Craiova, 2006, pag. 181‑185.

[44] Din perspectiva clasificării celor trei generaţii de drepturi ale omului, dreptul la sănătate face parte din cea de a doua categorie de drepturi ale omului, presupunând intervenţia statului sub forma: construcţiei de spitale; a asigurării accesului tuturor la actul medical (tratamentul nediscriminatoriu); a pregătirii şi formării corespunzătoare a cadrelor medicale; a asigurării medicamentelor necesare; a dotării cu instrumentar şi aparatură medicală adecvată etc. Cu alte cuvinte se face trecerea de la statul‑minimal al primei generaţii de drepturi ale omului la statul‑providenţă a cărui intervenţie este solicitată atunci când vorbim de cea de‑a doua generaţie de drepturi ale omului.

[45] https://www.presidency.ro/ro/media/comunicate‑de‑presa/decret‑semnat‑de‑presedintele-romaniei‑domnul‑klaus‑iohannis‑privind‑instituirea‑starii‑de‑urgenta‑pe‑teritoriul‑romaniei, site con­sultat la data de 03.05.2021.

[46] Este vorba despre drepturile şi libertăţile fundamentale definite ca atare de textele articolelor 22‑53 din Constituţia României.

[47] Pentru detalii privind starea de alertă şi starea de urgenţă, hotărârile, ordinele, ordonanţele militare, decretele sau măsurile luate de autorităţi în perioada martie 2020 ‑ aprilie 2021, a se vedea: https://www.mai.gov.ro/utile/, site consultat la data de 04.05.2021.

[48] A se vedea deciziile Curţii Constituţionale a României nr. 457/25 iunie 2020, nr.157/13 mai 2020, nr.152/6 mai 2020.

[49] A se vedea în acest sens cauza Handyside contra Regatului Unit, Cererea nr. 5493/72 (CEDO, 7 decembrie 1976), punctul 48.

[50] Este vorba de principiul bunei‑credinţe, care ne parvine pe filiera dreptului roman ‑ bona fides presumitur – şi care este statuat de actualul articol 14 al Codului civil astfel: «(1) Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile civile cu bună‑credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri. (2) Buna‑credinţă se prezumă până la proba contrară.» Pentru o perspectivă inedită şi o analiză nu doar juridică, ci şi morală, religioasă şi socială, a se vedea Valerius M. Ciucă, Bona fides într‑o nouă hermeneutică, articol acesibil la următorul link: https://www.juridice.ro/essentials/246/bona‑fides‑intr‑o‑noua‑hermeneutica, site consultat la data de 06.05.2021.

[51] Astfel cum prevede art.57 din Constituţia României, privitor la exercitarea drepturilor şi a libertăţilor.

[52] Solidarismul contractual fiind aici punctul de plecare. Cu toate acestea, situaţia actuală din ţara noastră dovedeşte o anumită fragilitate a drepturilor sociale. Pentru mai multe detalii, a se vedea Elena Mădălina Nica, Fragilitatea drepturilor sociale în statul de drept social român actual, în volumul Administraţia publică şi protecţia drepturilor cetăţeneşti (coordonator George Gîrleşteanu), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pag. 71‑118.

[53] Avem în vedere unele dintre cele mai vechi idei de sorginte individualistă atunci când ne gândim la relativismul de tip sofist.

[54] În sensul maximei bellum omnium contra omnes şi al ideilor expuse de Thomas Hobbes în lucrarea Leviathan.

[55] Poate ar fi utilă pentru politicienii din asemenea state prezentarea (concentrată, dar edificatoare) a noţiunii de stat de drept astfel cum apare aceasta în lucrarea Statul de drept. Un ghid pentru politicieni, publicată de Institutul Raoul Wallenberg pentru Drepturile Omului şi Drept Umanitar şi de Institutul de la Haga pentru Internaţionalizarea Dreptului, în anul 2012, accesibilă la următorul link: https://rwi.lu.se/app/uploads/2013/04/Statul‑de‑Drept.pdf, site accesat la 10 martie 2021.

[56] Celelalte două riscuri prezentate de regimurile democratice fiind atomizarea raporturilor umane şi tirania majorităţii.

[57] În termenii gândiţi de Werner Goldschmidt care presupun existenţa unei «lumi legale» întemeiată pe comportamente, norme şi valori. A se vedea pe larg Werner Goldschmidt, Introducción filosófica al derecho – La teoria trialista del mundo juridico y sus horizontes, sexta edición, Ediciones Depalma, Buenos Aires, 1987.

[58] Hegel, Principiile filosofiei dreptului, Ed. IRI, 1995.

[59] Nicolae Popa, Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Dan Claudiu Dănişor, Filosofia dreptului. Marile curente, ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, ediţia a III‑a, pag. 217.

[60] Ibidem, pag. 217.

[61] I. Kant, Critica raţiunii practice, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, pag. 47.

[62] Mădălin‑Savu Ticu, Demnitatea umană în contextul actual al proliferării drepturilor omului, în volumul Demnitatea şi libertatea persoanei umane: abordare interdisciplinară, Ed. Universitaria, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2016, pag. 388.

[63] „Lupus est homo homini, non homo, quom qualis sit non novit” afirma Plaut în lucrarea sa, Asinaria.

[64] Seneca, Scrisori către Lucilius.

[65] German Grundgesetz.

[66] 2012/C 326/02, https://eur‑lex.europa.eu/legal‑content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:120 12P/TXT&from=PT

[67] Dietmar von der Pfordten, Chapter 2 ‑ On the Foundations of the Rule of Law and the Principle of the Legal State/Rechtsstaat, pag.28, în lucrarea The Legal Doctrines of the Rule of Law and the Legal State (Rechtsstaat). Editors: Silkenat, James R., Hickey Jr., James E., Barenboim, Peter D. (Eds.), Springer, 2014.

[68] A se vedea protestele organizate în ultimii ani de cetăţenii maghiari sau polonezi (de exemplu, protestele de la Krakovia, din 2018, desfăşurate sub motto‑ul „Justiţia furată”).

[69] https://www.dw.com/ro/ce‑poate‑face‑mecanismul‑ue‑de‑monitorizare‑a‑statului‑de-drept/a-56449638, site accesat la data de 3 mai 2020.

[70] Domeniu prioritar la nivelul Uniunii Europene, sens în care trebuie analizată şi activitatea de început a nou‑înfiinţatului Parchet European, aflat în stadiul de faţă la nivelul de elaborare a procedurilor interne de lucru.

[71] https://ec.europa.eu/romania/news/20200930_raport_statul_de_drept_2020_ro, site accesat la data de 24 aprilie 2021.

[72] Chestionarul a putut fi completat în perioada 1 februarie ‑ 8 martie 2021, fiind accesibil la următorul link: https://ec.europa.eu/info/policies/justice‑and‑fundamental‑rights/upholding-rule-law/rule‑law/rule‑law‑mechanism/2021‑rule‑law‑report_en

[73]https://ec.europa.eu/info/sites/default/files/ro_rol_country_chapter_ro.pdf?fbclid=IwAR3dDKuIm3EjdpAdennkXrEC0tM2S2w27eHOT9CT2p6PyozT_0WYndvikcg, site accesat la data de 21 aprilie 2021.

[74] Modificările aduse legilor justiţiei în perioada 2018 şi 2019; percepţia societăţii civile cu privire la independenţa justiţiei; existenţa secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie; deficitul de personal etc.

[75] Modificările Codului penal şi ale Codului de procedură penală; eficacitatea derulării urmăririlor penale; problemele întâmpinate de Agenţia Naţională de Integritate etc.

[76] Activitatea Consiliului Naţionale al Audiovizualului; lipsa de transparenţă cu privire la proprietarii mijloacelor de informare; accesul la informaţie care uneori este problematic; ameninţările la adresa jurnaliştilor etc.

[77] Ioan Leş, Statul de drept democratic în timpul pandemiei de COVID‑19, articol accesibil la următorul link: https://www.universuljuridic.ro/statul‑de‑drept‑democratic‑in‑timpul‑pandemiei-de‑covid‑19/, site accesat la data de 6 mai 2020.

[78] https://www.juridice.ro/714896/robert‑spano‑presedinte‑cedo‑statul‑de‑drept‑este‑golit-de‑continut‑fara‑judecatori‑independenti.html, site accesat la data de 21 aprilie 2021. Conferinţa poate fi urmărită la următorul link: https://vodmanager.coe.int/cedh/webcast/cedh/2021-01‑28‑1/lang/1.

[79] Pentru mai multe detalii şi analize, a se vedea pe larg Marin Voicu, CEDO. Prima decizie a Marii Camere asupra vaccinării infantile obligatorii, https://www.juridice.ro/essentials/4648/cedo-prima‑decizie‑a‑marii‑camere‑asupra‑vaccinarii‑infantile‑obligatorii, site accesat la data de 18 aprilie 2021.

[80] Ioan Leş, Statul de drept democratic în timpul pandemiei de COVID‑19, articol accesibil la următorul link: https://www.universuljuridic.ro/statul‑de‑drept‑democratic‑in‑timpul‑pandemiei-de‑covid‑19/, site accesat la data de 6 mai 2020.

[81] Decizia nr. 457 din 25 iunie 2020 a Curţii Constituţionale Române; CDL‑AD(2011)049, Aviz cu privire la proiectul de lege asupra regimului stării de urgenţă din Armenia, § 44, citat în recentul studiu Respect for democracy, human rights and the rule of law during states of emergency – reflections, CDL‑PI(2020)005rev, 26 mai 2020.

[82] Montesquieu, De l’esprit des lois, Genève, 1748.

[83] Jean‑Jacques Rousseau, Despre contractul social sau principiile dreptului politic, Ed. Cartex, Bucureşti, 2017, pag. 144.