Scurte considerații asupra noțiunii de pasiv succesoral și asupra calității succesorului de creditor al moștenirii

II. Distribuția pasivului succesoral în conformitate cu Codul Civil

Spre deosebire de vechiul Cod civil de la 1864, sub imperiul căruia moștenirea putea fi acceptată pur și simplu sau sub beneficiu de inventar, sub actualul Cod civil, odată acceptată moștenirea, moștenitorii răspund intra vires hereditatis^[18]. Potrivit prevederilor art. 1114 alin. (2) C. civ., articol care reglementează efectele acceptării, „Moştenitorii legali şi legatarii universali sau cu titlu universal răspund pentru datoriile şi sarcinile moştenirii numai cu bunurile din patrimoniul succesoral, proporţional cu cota fiecăruia”.

Așadar, contopirea dintre patrimoniul moștenitorilor și patrimoniul succesoral nu mai poate avea loc în nicio situație, operând o separație de patrimonii care produce efecte față de toți creditorii^[19] și urmând ca moștenitorii să răspundă numai cu bunurile din patrimoniul succesoral^[20].

Singura situație în care mai putem discuta despre o răspundere ultra vires hereditatis este cea a acceptării forțate, instituite prin art. 1119 C. civ. Astfel, succesibilul care, cu rea-credință, a sustras ori a ascuns bunuri din patrimoniul succesoral sau a ascuns o donație supusă raportului sau reducțiunii este considerat că a acceptat moștenirea, chiar dacă anterior renunțase la ea și este ținut să plătească datoriile și sarcinile moștenirii proporțional cu cota sa din moștenire, inclusiv cu propriile sale bunuri.

Coroborând prevederile art. 1114 alin. (2) C. civ. cu art. 1155 alin. (1) C. civ., reiese că răspund pentru datoriile și sarcinile moștenirii: moștenitorii universali și moștenitorii cu titlu universal, fie că sunt moștenitori legali sau legatari. Important de menționat este faptul că moștenitorii legali și legatarii universali sau cu titlu universal nu pot accepta numai drepturile succesiuni (așadar activul succesoral) și să refuze plata pasivului^[21].

Legatarii cu titlu particular, ca principiu, nu răspund pentru datoriile și sarcinile moștenirii. De la această regulă, prevederile art. 1114 alin. (3) C. civ. instituie trei situații excepționale. Prima este cea în care testatorul a dispus în mod expres ca legatarul cu titlu particular să răspundă pentru datoriile și sarcinile moștenirii. Cea de-a doua vizează situația în care dreptul lăsat prin legat are ca obiect o universalitate^[22], cum ar fi o moştenire culeasă de către testator şi nelichidată încă. Ultima situație excepțională o întâlnim atunci când celelalte bunuri ale moştenirii sunt insuficiente pentru plata datoriilor şi sarcinilor moştenirii.

Aceleași texte legale, respectiv art. 1142 alin. (2) C. civ. și art. 1155 alin. (1) C. civ., tranșează și limitele răspunderii moștenitorilor. Astfel, moştenitorii universali şi cu titlu universal contribuie la plata pasivului succesoral proporţional cu cota succesorală ce îi revine fiecăruia. Pe de altă parte, legatarul cu titlu particular, în toate situațiile excepționale prevăzute de legiuitor, răspunde numai cu bunul sau bunurile ce formează obiectul legatului.

S-a reținut în doctrină^[23] faptul că prin „cota succesorală ce îi revine fiecăruia” se înțelege vocația la succesiune (practic, cotele prevăzute în Titlul II, Capitolul III Moștenitorii legali Secțiunile 1-5 din Codul civil), iar nu ceea ce au cules efectiv. S-a mai arătat^[24] că pasivul succesoral se transmite divizat de drept între comoștenitori, corespunzător părții ereditare a fiecăruia, de la data deschiderii succesiunii, iar dacă legatele sunt formulate de așa natură încât nu permit stabilirea părților ereditare, divizarea pasivului de va face pe părți virile între moștenitori, în funcție de numărul acestora, iar, ulterior, se vor stabili părțile ereditare prin raportarea valorilor bunurilor primite la întreg patrimoniul, regularizându-se eventualele diferențe rezultate.

Așadar, regula o reprezintă divizarea de drept^[25] a pasivului succesoral, între moștenitori, proporțional cu cota fiecăruia. Există însă și situații în care nu se aplică regula divizării de drept a pasivului succesoral, acestea fiind prevăzute, în mod expres și exhaustiv, prin art. 1115 alin. (3) C. civ.

Prima situație este cea în care obligaţia este indivizibilă, regulă întărită și prin prevederile art. 1425 C. civ.^[26] Cea de-a doua situație este atunci când obligaţia are ca obiect un bun individual determinat ori o prestaţie determinată asupra unui astfel de bun. Cea de-a treia ipoteză vizează obligaţiile garantate cu o ipotecă sau o altă garanţie reală, caz în care moştenitorul care primeşte bunul afectat garanţiei va fi obligat pentru tot, însă numai în limita valorii acelui bun, iar participarea sa la restul pasivului moştenirii se reduce corespunzător. Ultima situație excepțională o reprezintă situația în care unul dintre moştenitori este însărcinat, prin titlu, să execute singur obligaţia, caz în care, dacă titlul îl reprezintă testamentul, scutirea celorlalţi moştenitori constituie o liberalitate, supusă reducţiunii, dacă este cazul.

În ipoteza în care nu a operat regula divizării de drept a pasivului succesoral, se ajunge în situația în care unul dintre moștenitorii universali sau cu titlu universal să fi plătit din datoria comună mai mult decât partea sa, caz în care va avea un drept de regres împotriva celorlalţi moştenitori, însă numai pentru partea din datoria comună ce revine fiecăruia, chiar şi atunci când moştenitorul care a plătit datoria ar fi fost subrogat în drepturile creditorilor. În alte cuvinte, regula divizării de drept a pasivului succesoral operează întotdeauna între moștenitori, chiar dacă creditorul s-a aflat într-o situație de excepție dintre cele prevăzute la art. 1115 alin. (3) C. civ.

III. Coexistența calității de moștenitor cu cea de creditor al moștenirii

1. Aparența unui tratament juridic identic

Astfel cum prevedere art. 1157 alin. (3) C. civ., Moştenitorul are dreptul de a cere plata creanţelor pe care le are faţă de moştenire de la ceilalţi moştenitori, ca orice alt creditor al moştenirii. Se impune să punctăm faptul că textul legal discută despre moștenitor, așadar acel succesibil care și-a consolidat calitatea prin acceptarea moștenirii, chiar și forțată. Acei succesibili care fie nu au acceptat moștenirea, fie au fost înlăturați de la moștenire, vor avea calitatea de terți față de moștenire și vor avea doar un drept de creanță față de moștenire.

Tratamentul juridic identic pe care pare să îl instituie art. 1157 alin. (3) C. civ., prin sintagma „ca orice alt creditor al moştenirii”, merită o analiză mai aprofundată și ne provoacă să ne punem câteva întrebări.

O primă întrebare ar fi dacă unui moștenitor i se aplică prevederile art. 1155 alin. (2) C. civ., așadar dacă acesta are dreptul de a solicita să fie plătit din bunurile aflate în indiviziune^[27], înainte de partajul succesoral? Teoretic, după momentul dezbaterii succesorale, finalizată cu emiterea certificatului de moștenitor, se vor cunoaște atât cotele de moștenire care revin fiecăruia, cât și activul și pasivul succesoral. Apreciem că, excluzând partea sa din datorie, moștenitorului ar trebui să îi fie recunoscut acest drept, aceasta fiind rațiunea textului art. 1157 alin. (3) C. civ. Dacă s-ar fi dorit ca moștenitorul să își poată recupera creanța doar cu ocazia partajului succesoral, legiuitorul ar fi putut stipula acest lucru. Mai mult, în acest context se impune a avea în vedere că creditorul, fie el și moștenitor, este presat de împlinirea termenului de prescripție. Desigur că, cel mai adesea, totul urmează să fie regularizat cu ocazia partajului succesoral, însă așteptarea îndelungată poate conduce la prescrierea creanței.

În doctrina de specialitate^[28] s-a reținut faptul că „Creanțele și datoriile celui decedat nu fac obiectul împărțelii întrucât ele, în principiu, se împart în momentul deschiderii moștenirii, de plin drept, între comoștenitorii universali sau cu titlu universal proporțional cu cota fiecăruia”. Altfel spus, moștenitorii nu vor fi obligați la plata unei creanțe a succesiunii, a cărui titular este unul dintre moștenitori, printr-un act de partaj^[29], fiind necesar ca titularul dreptului de creanță să se îndrepte împotriva lor, aspect care întărește ideea că dispozițiile art. 1155 alin. (2) C. civ. profită și creditorilor-moștenitori.

2. Aplicabilitatea instituției confuziunii și compensației în contextul moștenirilor

Teza a II-a a art. 1157 alin. (3) C. civ. prevede că, în privinţa părţii din datorie care îi revine ca moştenitor, dispoziţiile art. 1.620-1.624 sunt aplicabile, ceea ce este destul de derutant, având în vedere conținutul acestor texte legale, o parte privind compensația, iar art. 1624 reglementând noțiunea de confuziune. Cel mai probabil, legiuitorul a dorit să facă trimitere la prevederile art. 1624-1628 C. civ., așadar la instituția confuziunii, care presupune întrunirea în aceeași persoană a calității de creditor și debitor, în cadrul aceluiași raport obligațional^[30]. Se poate observa faptul că, într-adevăr, moștenitorul care are o creanță față de moștenire, devine și debitorul acelei creanțe cu privire la partea din datorie care îi revine, iar situația în care un creditor își moștenește debitorul este un caz clasic de confuziune, amintit mereu în doctrină^[31].

Ar fi ilogic ca, în acest context, să se aplice o serie de dispoziții legale privind compensația^[32], respectiv dispozițiile art. 1620 C. civ., care reglementează imputația plății în cazul compensației; art. 1621 C. civ., care reglementează fideiusiunea în materia compensației (mai ales în condițiile în care există art. 1626 C. civ., care reglementează fideiusiunea în materia confuziunii); art. 1622 C. civ., care reglementează efectele compensației față de terți (când logic este să se aplice dispozițiile art. 1627 C. civ., care reglementează efectele confuziunii față de terți, și art. 1623, care reglementează cesiunea sau ipoteca asupra unei creanţe tot în materia compensației.

De altfel, pentru situația în care moștenitorul are calitatea de debitor al moștenirii, legiuitorul a reglementat instituția raportului datoriilor, raport care, astfel cum se prevede în mod expres prin art. 1158 alin. 3 C. civ., nu operează în privinţa creanţei pe care un moştenitor o are faţă de moştenire. În acest context, menționăm faptul că poate să opereze compensația legală, chiar dacă nu sunt întrunite condițiile acesteia, în situația în care moştenitorul care este atât creditor, cât şi debitor al moştenirii, conform art. 1158 alin. 3 teza II C. civ.

În doctrină^[33], s-a avansat ideea potrivit căreia datoriile sau creanţele moştenitorului acceptant faţă de defunct nu se sting prin confuziune, întrucât, în urma acceptării moștenirii, există o separație între patrimoniul succesoral și patrimoniul succesorului. În sprijinul acestei interpretări par să vină și dispozițiile art. 1624 alin. 2 C. civ.^[34]. În sens contrar, unii autori^[35] consideră că este irelevant faptul că datoria și creanța se găsesc în mase de bunuri diferite. Achiesăm acestei ultime opinii, din simplul considerent că prevederile art. 1157 alin. (3) teza II C. civ. fac trimitere expresă la confuziune, în ceea ce privește partea din datorie care îi revine respectivului moștenitor, astfel încât apreciem că ne aflăm într-o situație excepțională, în care confuziunea operează, chiar dacă există o separație de patrimonii.