Scurte considerații asupra competenței instanțelor române în litigiile cu element de extraneitate

Litispendența internațională (art. 1.076 NCPC), reprezintă instituția procesuală cu scopul de a evita pronunțarea a două hotărâri definitive, în una și aceeași cauză cu triplă identitate de obiect, cauză și părți, de două sau mai multe jurisdicții diferite, în aceeași rațiune ca autoritatea de lucru judecat. Textul comentat determină și condițiile litispendenței internaționale, referindu-se la o cauză pendinte în fața unei instanțe străine și la sesizarea ulterioară a unei instanțe române cu aceeași cerere^[24].

Asemănător procesului civil intern, procesul internațional cunoaște situații calificate – pe bună dreptate – anormale în lucrarea de înfăptuire a justiției, întrucât două sau mai multe instanțe de fond, deopotrivă competente, pot fi sesizate cu aceeași cauză civilă^[25]. Instituția litispendenței internaționale vădește un real instrument de cooperare internațională prin respectarea ordinii juridice naționale a fiecărui stat, cu respectarea suveranității și independenței acestora, în scopul evitării pronunțării a două sau mai multe hotărâri în aceeași cauză, dar și pentru a se evita contrarietate dintre soluțiile cuprinse în acestea.

Litispendența internațională își găsește utilitatea practică și locul în ordinea de drept român, dar și în majoritatea legislațiilor naționale ale altor state membre ale Uniunii Europene.

Litispendența internațională privește conflictul pozitiv de competență ivit între o instanțe care se recunosc deopotrivă competente în soluționarea unui conflict internațional. Excepția litispendenței are ca funcție esențială aplicarea principiului ne bis in idem și, subsecvent, evitarea pronunțării unor hotărâri contradictorii^[26].

Trebuie făcută precizarea că prin aplicarea instituției litispendenței internaționale nu se produce o extindere a competenței unei instanțe și, pe cale de consecință, nu se transformă într-o prorogare de competență.

Pentru a putea fi valabil invocată excepția litispendenței se cer întrunite cumulativ patru condiții:

1. litigiul este pendinte pe rolul unor instanțe din state diferite (aceste instanțe trebuie să fie deopotrivă competente);

2. la momentul sesizării instanței române, instanța străină să fii fost deja sesizată în mod valabil, cu același litigiu;

3. să existe în toate cererile tripla identitate de părți, obiect și cauză (pentru a se verifica sub aspectul autorității de lucru judecat);

4. este previzibil faptul că hotărârea străină este susceptibilă de a fi recunoscută în România.

În cazul invocării existenței litispendenței, instanța română are facultatea de a dispune suspendarea procesului, până la pronunțarea hotărârii de către jurisdicția străină^[27].

Art. 27 din Regulamentul nr. 44/2001, în punctul 1, dispune ca instanța sesizată ulterior într-o cauză având același obiect, aceeași cauză și între aceleași părți, suspendă din oficiu acțiunea, până în momentul în care se stabilește competența primei instanțe sesizate^[28]. În situația în care, prima instanță sesizată își stabilește competența, instanța ulterior sesizată își va declina în mod obligatoriu competența în favoarea acesteia.

Suspendarea judecății, nu este obligatorie, ea intervenind pentru a se evita pronunțarea a două soluții în aceeași cauză cu dispoziții contrare.

Conexitatea internațională instituită de art. 1.077 NCPC, este reglementată în aceeași rațiune ca și conexitatea internă din dreptul comun, pentru a evita pronunțarea unor hotărâri potrivnice, ori inconciliabile. Conexitatea internațională constă în situația procesuală în care se găsesc două sau mai multe pricini, aflate în fața unor instanțe din state diferite, între care există o strânsă legătură care impune judecarea lor împreună.

Pentru această situație juridică nu se impune întrunirea triplei identități de părți, obiect și cauză cum am arătat mai sus în cazul litispendenței. Această instituție procesuală vizează o bună administrare a justiției, mai cu seamă că aceste litigii se soluționează de instanțe din state diferite, iar pronunțarea unor soluții pot conduce la imposibilitate executării uneia în raport de alta și între care există legătură.

Scopul acestei reglementări rezultă din însuși textul în discuție în teza finală, care indică în mod direct intenția legiuitorului de judecare a cererilor separat și pronunțare a unor soluții ce nu pot fi puse în concordanță.

Pentru a valorifica instituția conexității internaționale se cer întrunite și în acest caz anumite condiții astfel ca:

1. să existe două sau mai multe cauze civile distincte, pendinte pe rolul unor instanțe competente din state diferite, una dintre instanțe fiind română;

2. instanța română să fie sesizată ulterior instanței străine, iar excepția conexității să fie ridicată în fața celei de-a doua instanțe învestite;

3. să existe o strânsă legătură între pricini (pentru ca reunirea în fața aceluiași judecător să fie justificată);

4. să existe riscul pronunțării unor hotărâri care nu se pot concilia (în ipoteza soluționării acestora separat).

Procedura care trebuie urmată în cazul conexității este cea reglementată de lex fori, evident a instanței în fața căreia se face conexarea dosarelor.

Cu toate că legiuitorul român admite conexitatea, trebuie observat că este necesar ca statele în care se desfășoară celelalte procese să permită la rândul lor sau, să existe un cadru convențional comun, european sau internațional^[29]. Se apreciază că soluția cea mai corectă din punct de vedere procesual este ca instanța română să suspende judecata până la soluționarea pricinii de judecătorii străini, fie instanța română să se dezînvestească.

Prin interpretarea textului art. 1.077 NCPC în forma lui actuală, se ajunge la concluzia că instanțele române ulterior sesizate își vor extinde competența în toate cazurile raportat la cererea formulată la o instanță străină. Ne alăturăm opiniei^[30] care apreciază că, a accepta o astfel de soluție înseamnă ca instanța română, prin hotărâre interlocutorie, ar proceda la dezînvestirea forțată a instanței străine.

2. Dispoziții speciale de competență internațională a instanțelor române

Competența personală exclusivă (art. 1.079 NCPC)

Textul în discuție prevede competență exclusivă a instanțelor române în litigiile cu elemente de extraneitate, în sfera relațiilor și statutului personal. Normele de competență exclusivă determinate de statutul personal, sunt de ordine publică și nu pot fi înlăturate în nici un mod.

Sunt asemenea cazuri cele privind: acte de stare civilă întocmite în România privind persoanele domiciliate în România și care sunt cetățeni români sau apatrizi cu domiciliul în România, încuviințarea adopției, dacă cel care urmează a fi adoptat este cetățean român sau apatrid cu domiciliul în România, tutela și curatela pentru protecția persoanelor puse sub interdicție judecătorească a unei persoane cu domiciliul în România, desfacerea, nulitatea sau anularea căsătoriei, precum și alte litigii între soți, cu excepția celor referitoare la imobile situate în străinătate, dacă la data introducerii cererii ambii soți domiciliază în Romania și unul dintre ei este cetățean român sau apatrid^[31]. De regulă, în procesele cu element de extraneitate privind actele de stare civilă este vorba de contestații referitoare la acte de stare civilă încheiate în România privind cetățenii români sau apatrizi domiciliați în România, introduse de reclamanți cu domiciliu în alt stat^[32].

Competența exclusivă în materia unor acțiuni patrimoniale ( art. 1.080 NCPC)

Ipoteza prevăzută de textul invocat, acordă competența exclusivă instanțelor române în litigiile cu element de extraneitate referitoare la unele acțiuni cu caracter patrimonial de această dată.

Art. 22 alin. (1) din Regulamentul CE nr. 44/2001: „Următoarele instanțe au competență exclusivă, indiferent de domiciliu: (…) în materie de drepturi reale imobiliare sau de închiriere a unor imobile, instanțele din Statul Membru pe teritoriul căruia este situat imobilul”^[33].

În noul Cod de procedură civilă, competența instanțelor române în materie imobiliară a fost lămurită din punct de vedere intern, în sensul că art. 117 NCPC instituie un caz de competență teritorială absolută doar pentru „cererile privitoare la drepturi reale imobiliare”^[34].

Codul vizează trei ipoteze de lucru în această privință și anume:

– imobilele situate pe teritoriul României. În dreptul internațional privat este unanim admis că regimul juridic al bunurilor imobile este guvernat de legea locului unde este situat imobilul (lex rei sitae)^[35]. Din această regulă rezultă și aplicarea dreptului instanței de la locul situării bunului (forum lex sitae);

– bunuri lăsate în România de defunctul cu ultimul domiciliu în România. În materie succesorală, atât vechea, cât și actuala reglementare au păstrat o competență divizată a instanțelor^[36]. Criteriile avute în vedere de Cod, sunt locul în care bunurile se află sau ultimul domiciliu al defunctului;

– contracte încheiate cu consumatori având domiciliul sau reședința obișnuită în România, pentru prestații de consum curent destinate uzului personal sau familial al consumatorului și fără legătură cu activitatea profesională sau comercială a acestuia.

Competența preferențială a instanțelor române (art. 1.081)

Textul comentat este intitulat marginal: „competența preferențială a instanțelor române”, deși practic din formularea dată de lege rezultă că situațiile pe care le evocă sunt de resortul competenței alternative^[37].

Competența preferențială a instanțelor române este reprezintă o formă derogatorie de la regulile de drept comun, având în vedere cazurile de competență preferită enumerate strict și limitativ de art. 1.081 NCPC fapt pentru care, apreciem că nu se poate extinde și nici deroga de la text. Se imprimă astfel soluția că norma este una imperativă, fără a permite extinderea sferei care este limitată la condiția cetățeniei și domiciliului în România a uneia dintre părțile litigante, alături de alte repere secundare precizate numai pentru anumite ipoteze.

Se observă că unele din situațiile antamate de dispoziția în discuție sunt prevăzute și de normele dreptului comun în materie de competență alternativă.

În cazul competențelor reglementate de articolul de față, legiuitorul român a înțeles să acorde accesul la justiție în privința unor cereri în materii în care sunt deopotrivă competente și instanțele altor state^[38].

În formularea actuală a textului, rămân legal învestite instanțele române doar în cazul în care reclamant este debitorul obligației de întreținere cu domiciliul în România, iar pârâtul, creditorul acestei obligații, cu domiciliul în afara Uniunii Europene^[39].

1. Reclamantul din cererea privind obligația de întreținere are domiciliul în România.

Categoria persoanelor îndreptățite să beneficieze de întreținere și a persoanelor obligate să datoreze întreținere sunt prevăzute de dispozițiile art. 156, art. 304 alin. (1), art. 517 și art. 518 NCC.

Obligația de întreținere îmbracă două forme, cea legală raportată la prevederile mai sus arătate și una convențională în temeiul unui contract care, spre deosebire de cea legală poate suporta și unele variații raportat la nevoile beneficiarului și la mijloacele de reale ale prestatorului. Pentru ceea ce ne interesează în materie este un astfel de raport juridic, căruia îi trebuie atașat un element de extraneitate.

Competența materială aparține instanțelor de tutelă și familie prin raportare la normele Codului de procedură civilă coroborate cu cele ale Legii nr. 304/2004 privind organizarea și funcționarea sistemului judiciar din România care, după caz, este fie judecătoria, dacă obligația izvorăște din procedura divorțului fie tribunalul, dacă stabilirea acestei contribuții rezultă din adopție ori plasament.

Odată ce instanța română este sesizată cu cererea principală de divorț este și normal ca ea să fie competentă în soluționarea cererii accesorii referitoare la acțiunea de stabilire a întreținerii, văzând și dispozițiile în materia divorțului care obligă instanța să dispună și cu privire la stabilirea contribuției părinților la întreținerea copiilor, chiar dacă acest petit nu s-a cerut.

Întrucât art. 1.074 NCPC vorbește despre judecarea cererilor incidentale, considerăm că și cererile accesorii intră, a fortiori, în competența instanței române, pentru aceeași rațiune arătată, cererile incidentale pot cuprinde și cereri accesorii^[40].

Raportat la competența teritorială aceasta revine instanțelor române, dacă reclamantul are domiciliul în România. Nu trebuie omis faptul că această normă este în corelare cu dispozițiile omologe în materie de întreținere potrivit dreptului intern – art. 113 alin. (1) și art. 114 alin. (1) NCPC care reglementează competența instanțelor în raport de circumscripția teritorială unde domiciliază creditorul reclamant în aceste acțiuni privitoare la obligații de întreținere.

Caracterul imperativ al dispozițiilor din dreptul intern al acestor norme de competență, raportate la obligații de întreținere își mențin forța și în ipoteza procesului cu element de extraneitate, putând aprecia că, aici, mai mult decât în dreptul intern este chiar mai pregnant.

O precizare se impune cu prioritate și anume, hotărârea pronunțată în materia întreținerii nu se bucură de autoritate de lucru judecat, astfel că se află în incertitudine și poate face oricând obiectul modificării, în sensul că instanța poate pronunța o nouă hotărâre în aceeași speță.

2. Locul de unde a luat naștere sau trebuia executată, fie și numai în parte, o obligație contractuală, se află în România.

Textul se aplică obligației prevăzute în contract, la locul încheierii contractului sau obligației care trebuie executată, fie și numai parțial, la locul menționat în contract^[41].

3. Locul unde a intervenit faptul juridic din care decurg obligațiile extracontractuale sau care produc efectele acestuia se află în România.

Norma în discuție precizează limpede cele două puncte de legătură ce reprezintă elementul de extraneitate: locul intervenirii faptului juridic și locul producerii efectelor faptului juridic extracontractual. În sfera dispoziției intră atât faptele juridice ilicite cât și faptele juridice licite, sub condiția ca acestea să constituie surse obligaționale.

4. Stația feroviară sau rutieră ori portul sau aeroportul de îmbarcare/încărcare sau de debarcare/descărcare a pasagerilor sau a mărfii transportate se află în România. Dispoziția este similară dreptului intern în materie, prin raportare la competența instanței de la locul de plecare fie de la locul de sosire. Trebuie avută în vedere specificitatea fiecărui tip de transport (maritim, fluvial, aerian etc.).