Scurte considerații asupra competenței instanțelor române în litigiile cu element de extraneitate

Sediul materiei. Scurte considerații

Cartea a VII-a, a noului Cod de procedură civilă, inexistentă în reglementarea anterioară, este formată prin reunirea capitolelor 12 din Legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internațional privat, respectiv X și XI ale Cărții a IV-a din Codul de procedură de la 1865.

Ca urmare a republicării noului Cod de procedură civilă, s-a produs o renumerotare a articolelor textelor de lege atât a celor din materia executării silite, a celor din procedurile civile speciale, cât și a celor ce privesc procesul civil internațional. Schimbarea produsă prin renumerotare nu a adus și o schimbare a textelor în substanța lor în materia competenței instanțelor române în litigii cu elemente de extraneitate.

În contextul aderării României la Uniunea Europeană, trebuie arătat că statul nostru aplică Regulamentul nr. 44/2001 din 22 decembrie 2000 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială în relația cu statele membre ale Uniunii Europene.

Normele noului Cod de procedură civilă sunt conforme și cu dispozițiile noului Cod civil, care fac trimitere la prevederile art. 2.557 alin. (2), ce se aplică raporturilor juridice de drept internațional privat, calificându-le „raporturile civile, comerciale, precum și alte raporturi de drept internațional privat cu element de extraneitate”.

Totodată, în materia matrimonială și a răspunderii părintești, România aplică și Regulamentul nr. 2201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor în materia familială și responsabilității părintești în relațiile cu statele membre ale Uniunii Europene.

1. Dispoziții generale de competență internațională a instanțelor române

Dispozițiile Cărții a VII-a sunt aplicabile proceselor de drept privat cu element de extraneitate^[1]. Elementul de extraneitate despre care vorbește noul Cod de procedură civilă reprezintă un fapt juridic de atașare care privește elementele raportului juridic și care are aptitudinea de a genera conflictul de legi (conflictul pozitiv de legi) – atrăgând incidența a două sau mai multe sisteme de drept – sau de a da vocație de aplicare normelor materiale ori celor unificate, după caz^[2]. Obiectul litigiului de drept privat îl constituie situația juridicește de drept privat, fiind excluse raporturile juridice de drept public, care iau naștere în dreptul public. Situația arătată este limpede, de vreme ce Codul de procedură civilă precizează că se aplică și constituie drept comun în materia raporturilor dintre particulari, în relațiile internaționale.

Regimul legii aplicabile în procesul civil internațional se dorește a fi o sinteză de reglementări ce vizează condițiile acțiunii civile, probațiunea și unele aspecte care integrează condiția străinului (persoană fizică sau juridică)^[3].

Elementul de extraneitate sau elementul străin constituie princi­palul factor de diferențiere a raporturilor juridice de drept internațional privat față de alte raporturi juridice și, care reprezintă o împrejurare de fapt datorită căreia un raport juridic are legătură (interacțiune juridică) cu mai multe sisteme de drept. Elementul de extraneitate nu constituie un element de structură distinct al raportului juridic, alături de subiect, obiect și conținut, ci oricare dintre acestea poate constituii un element de extraneitate. Bunăoară una dintre părțile contractante are cetățenia unui stat membru al Uniunii Europene ori a altui stat, noneuropean.

Dispozițiile cărții de față nu se referă doar la procesele private cu element de extraneitate care se desfășoară în față instanțelor române, ci și la efectele hotărârilor judecătorești străine pe teritoriul României^[4], dar este lesne de înțeles că nu includem în această reglementare soarta și efectele hotărârilor pronunțate de instanțele române în străinătate.

Elementul străin în contextul unui raport juridic de drept privat trimite forțat la aplicarea normelor care diriguiesc procesul civil internațional și, pe cale de consecință, stabilirea regulilor aplicabile litigiului.

Așadar, ori de câte ori suntem în prezența unui raport juridic asupra căruia pot fi aplicate două sau mai multe legi aparținând unor state diferite, Cartea a VII-a a noului Cod de procedură civilă va arăta care anume reglementare se va aplica^[5].

Competența internațională a instanțelor române

Pentru a putea vorbi și stabili competența internațională a instanțelor române, trebuie să facem câteva precizări cu privire la terminologia sintagmei „competență internațională”. Mai întâi de toate, ne aplecăm asupra conceptului de competență, care reprezintă aptitudinea recunoscută de lege organelor cu atribuții jurisdicționale de a soluționa anumite litigii sau cereri^[6]. Stricto sensu prin competență se înțelege prerogativa instanțelor de judecată de a soluționa litigii și de a rezolva anumite cereri care intră în sfera lor de activitate.

Competența internațională este ramură a competenței, cu specificitatea care constă în puterea instanțelor unui anumit stat de a rezolva prin dezlegarea dreptului unele pricinii cu element de extraneitate.

Lipsa elementului de extraneitate dintr-un raport juridic de drept privat face ca acel litigiu să nu fie catalogat ca unul internațional, ci unul intern, supus normelor naționale aplicabile acelui raport juridic.

Competența internațională determină, așadar, jurisdicția română în raport cu o jurisdicție străină^[7]. Stabilirea competenței de drept internațional este primul pas în soluționarea unui litigiu prin raportare la obiectul său.

Determinarea competentei instanțelor romane în condițiile capitolului I din Titlul I al noului Cod de procedură civilă, distinge după cum competența se întemeiază pe domiciliul ori sediul pârâtului, prorogarea voluntară de competență, alegerea forului, excepția de arbitraj, forul de necesitate, competență internă, soluționarea cererilor incidentale, litispendența internațională și conexitatea internațională.

Competența jurisdicțională internațională conform noului Cod de procedură civilă se clasifică în funcție de mai mulți factori. Distingem așadar competența generală prin raportare la domiciliul/reședința ori sediul pârâtului (art. 1.066), competența exclusivă a instanțelor române, prin care se exclude atributul părților de a alege jurisdicția. Această din urmă competență este una absolută, stabilită prin norme imperative, raportată la statutul persoanei fizice și competența exclusivă cu privire la anumite acțiuni patrimoniale.

Tot astfel, distingem între competența preferențială a instanțelor române, ce permite reclamantului să aleagă între mai multe instanțe deopotrivă competente și competența de urgență excepțională sau a forului de necesitate (art. 1.070 și art. 1.075).

Art. 1.065 NCPC are meritul de a înlătura orice posibilitate de interpretare contrară, consacrând în mod expres caracterul subsidiar al reglementarii din Cartea a VII-a în raport cu dreptul Uniunii Europene, precum și în raport cu tratatele la care România este parte. Din acest punct de vedere, noul act normativ este în acord cu legislația europeană în materie^[8].

Sub rezerva dispozițiilor art. 1.065 NCPC, se observă asemănarea acordării competenței instanțelor române din procedura dreptului comun, cu precizarea în textul de care vorbim, a existenței elementului de extraneitate.

Criteriul fundamental de determinare a competenței internaționale este reprezentat de domiciliul sau reședința pârâtului, respectiv de sediul principal, iar în lipsa acestuia de sediu secundar sau de fondul de comerț de pe teritoriul României^[9].

Este de observat că față de reglementarea anterioară, pe lângă domiciliul paratului a fost adăugat și sediul principal sau secundar ori fondul de comerț în ipoteza în care domiciliul nu este identificat, ca elemente ce pot servi la determinarea competenței instanței române în soluționarea litigiului.

Cu toate că dispozițiile de mai sus se raportează la persoana pârâtului, observăm faptul că, în anumite litigii – datorită naturii acestora sau calității persoanei –, regula generală de competență este determinată după alte persoane, cum este copilul, persoana dispărută, persoana decedată etc.^[10]. Aceste noțiuni de reședință obișnuită, domiciliu, sediu principal ori secundar, vor rămâne a fi interpretate conform lex fori.

În nici o situație însă, o instanță română nu are posibilitatea de a stabili, conform normelor procedurale interne, că nu sunt competente instanțele din Romania pe singurul motiv că pârâtul are domiciliul sau sediul statutar în alt stat, respectiv pentru că ar reveni competența de soluționare a litigiului instanțelor altui stat^[11].

Dispoziția art. 9 din Regulamentul Consiliului nr. 44/2001 prevede ca pârâții care nu au domiciliul pe teritoriul unui Stat Membru se supun, în general, normelor de drept intern privind competența aplicabile pe teritoriul Statului Membru al instanței sesizate, iar pârâții care au domiciliul pe teritoriul unui Stat Membru pentru care prezentul regulament nu are caracter obligatoriu trebuie să rămână, în continuare, supuși dispozițiilor Convenției de la Bruxelles^[12].

Probleme se pot ridica în privința existenței unei coparticipări procesuale pasive, soluția fiind dată de alin. (2) al art. 1.066 NCPC, care arată că, în situația coparticipării pasive competența instanțelor române este determinată dacă cel puțin unul dintre pârâți are domiciliul, reședința obișnuită ori sediul principal sau secundar ori, în lipsa acestora, fondul de comerț pe teritoriul României.

Prorogarea de competență în favoarea instanței române, prevăzută de art. 1.066 NCPC, vizează mai degrabă o competență exclusivă a acestora.

Prorogarea legală de competență la care se referă primul alineat, este posibilă în cazul litigiilor ce au ca obiect drepturile de care părțile pot dispune în mod liber^[13].

Părțile pot alege prin convenție o instanță judecătorească dintr-un stat terț, care să judece litigiul cu element de extraneitate dintre ele, prezent sau viitor^[14]. Dacă părțile aleg supunerea litigiului existent sau viitor dintre ele, a fi dedus judecății instanțelor române, materiile în care se pot încheia convențiile de alegere a forului, trebuie să fie din acelea în care părțile pot dispune liber de drepturile lor.

Alegerea forului, posibilitate indicată de art. 1.068, se referă expres la posibilitatea alegerii de competență în litigiile patrimoniale^[15].

Dacă în situația alegerii forului prin prorogare în favoarea altei instanțe, în premisa art. 1.068 acestea renunță la competența unei instanțe. Condițiile de validitate a convențiilor se verifică potrivit lex fori derogati și subzistă chiar în lipsa unor condiții similare în lex fori prorogati^[16].

Se observă de asemenea, posibilitatea foarte general conturată pe care o au instanțele române de a-și menține competența, contrar convenției de alegere a forului, dacă una din părți ar fi lipsită abuziv de protecția pe care i-o asigură o instanță prevăzută de legea română^[17]. Este cert însă că ipoteza textului exclude vicierea consimțământului părții protejate.

Excepția de arbitraj prevăzută de art. 1.069, are în vedere declinarea de competență a instanțelor române sesizate cu un litigiu arbitrabil, dacă părțile au încheiat o astfel de convenție.

Având în vedere că soluționarea diferendelor dintre părți pe cale arbitrală, este o soluție acceptata din ce în ce mai des și în raporturile cu elemente de extraneitate și cu precădere în raporturile comerciale, legiuitorul a înțeles nevoia de a acorda atenție sporită și acestei proceduri. Declinarea competenței este regulă în materie, însă acesta poate fi dispusă, numai daca litigiul în cauză este arbitrabil conform legii române^[18].

Regulamentul nr. 44/2001, trebuie corelat cu dispoziția Codului de procedură civilă ce reglementează excepția de arbitraj și constatăm că art. 1 alin. (2) prevede că: „Prezentul regulament nu se aplică în cazul: (…) d) arbitrajului”.

În privința forului de necesitate noul Cod de procedură civilă în art. 1.070, legiuitorul român a extins în mod semnificativ posibilitatea instanțelor române de a-și reține competența atunci când nu există niciun alt temei care să conducă la aceasta soluție^[19].

Nefiind posibilă declinarea de competență în dreptul procesual civil internațional, precum și pentru a nu priva justițiabilii de accesul la justiție, s-a recurs la ficțiunea juridică la forului de necesitate (forum necessitatis)^[20].

Există însă și o situație de excepție prevăzută de alin. (2) al textului în discuție. Ea vizează situația în care cererea este promovată de un cetățean român sau apatrid cu domiciliul în România ori de o persoană juridică de naționalitate română, în aceste circumstanțe, competența instanței române este obligatorie^[21].

Competența internă reglementată de art. 1.072 NCPC, reprezintă o soluție de completare a normelor care stabilesc competența instanțelor române ce soluționează litigii cu element de extraneitate. Situația în care, în aplicarea alin. (1) rămâne fără rezolvare, prin neidentificarea instanței competențe, alin. (2) instituie o procedură specială, în sensul că determină competența Judecătoriei Sectorului 1 al Municipiului București, respective a Tribunalului București. Este limpede de înțeles că o astfel de procedură reprezintă excepția de la regula instituită de dispoziția în discuție.

Cererile incidentale la care se refera dispoziția art. 1.074 sunt intervenția și cererea reconvențională, iar textul analizat nu conține reguli excepționale și diferite față de procedura dreptului comun în materie, având în vedere că cererea incidental urmează a fi soluționată de instant investită cu cererea principal. În privința cererilor de intervenție este vorba de ambele forme – voluntară și forțată, în cazul ultimei fiind vorba de procese în care părțile și terții nu au de regulă domiciliul în același stat, o aplicare extinsă a acestei competențe ar putea conduce la haos^[22].

În privința reconvenționalei este necesar ca aceasta să îndeplinească cerințele lui lex fori. Potrivit acestei legi se apreciază și existența unui raport de conexitate între cererea reconvențională și cererea principală, legătura ce justifică o atare prorogare de competență^[23].