Rolul influencer-[marketing] în publicitatea comercială

1. Considerații generale

1.1. Apariția și evoluția influencerilor

Deși cuvântul influencer este relativ nou din punct de vedere lexical, conceptul de persoană care influențează obiceiurile de cumpărare a altor persoane există încă din Antichitate. În vremea romanilor^[1], gladiatorii erau văzuți ca niște celebrități, similar sportivilor zilelor noastre. În ring, aceștia erau plătiți pentru a promova anumite produse, cum ar fi vinuri sau ulei de măsline ale anumitor producători. În acest sens, existau inclusiv proto-panouri-publicitare, sponsorizate de oamenii de afaceri ai vremii, fapt dovediți prin graffitti lăsate pe zidurile din Pompei. Conceptul de a aduce atenție și recunoaștere produsului vândut pare a fi la fel de vechi ca și comerțul în sine.

Un alt exemplu de „influenceri” istorici au fost aristocrații întrucât dintotdeauna asocierea cu clasele superioare a adus prestigiu produselor folosite sau promovate de aceștia. Prima persoană care a profitat de acest lucru a fost Josiah Wedgewood^[2], antreprenor britanic care se ocupa cu confecționarea seturilor de ceai. În 1765, printr-un cadou, care în zilele noastre s-ar numi PR Package, Wedgewood a dăruit familiei regale de la vremea respectivă un set de ceai, iar Regele George al III-lea și Regina Charlotte au fost atât de încântați de cadou încât Wedgewood a fost numit Olarul Majestății Sale, iar produsele fabricate au fost numite Queensware, adică Produsele Reginei. După acest fapt (și mediatizarea subsecventă a acestui titlu în ziarele londoneze ale vremii), compania a avut creșteri substanțiale de venituri, și pentru a păstra aerul aristocratic și toate avantajele pe care o astfel de etichetă le aduce, a început să numească diversele seturi după aristocrații britanici. Chiar până în ziua de astăzi, Wedgewood este o companie cunoscută pentru produse ceramice de lux^[3].

Nu doar persoanele reale pot influența cumpărătorii. De-a lungul timpului, personaje precum Moș Crăciun sau Sfântul Nicolae, cum era cunoscut înainte a fost folosit pentru a genera venituri. În 1932, compania de băuturi Coca-Cola a folosit o imagine stilizată a lui Moș-Crăciun pentru a vinde băuturi chiar și în întunecata perioadă din istoria americană numită The Great Depression^[4]. În ciuda contextului extrem de sumbru în care se afla economia Statelor Unite, imaginile extrem de voioase cu personajul fictiv a fost o lumină pentru populație, fapt care a ajutat asocierea brand-ului cu sentimente pozitive și deci a influențat clar modul de cumpărare. Unul dintre cele mai de succes spot-uri publicitare ale vremii, care a fost difuzat 12 ani consecutivi, a modificat apoi inclusiv cultura globală, Moș Crăciun ajungând un mit cultural general acceptat.

Cel mai apropiat exemplu de zilele noastre, atât din punct de vedere temporal, cât și funcțional, a fost Coco Chanel în domeniul modei feminine a secolului trecut^[5]. Gabrielle Bonheur Chanel, cunoscută mai bine după porecla Coco, a fost remarcată și aclamată pentru abilitatea ei de a subverti normele de design înrădăcinate în moda feminină a vremii. Exprimându-se în mod vehement, atât prin ținutele proprii, cât și prin piesele confecționate, pentru un piese casual, optând frecvent pentru pantaloni în schimbul ubicuelor corsete, de exemplu, Coco a ajuns să influenţeze în mod real lumea modei. Interesul său, în schimb, nu se limita doar la hainele pe care le purta sau le confecționa, ci la întreg ansamblul de piese, inclusiv accesorii și chiar și parfumuri.

La începutul secolului trecut, bijuteriile erau considerate ca un simplu semn al bogăției, o funcție pe care o îndeplineau deja de secole în acel punct, însă Chanel a preferat să le vadă mai degrabă ca ornamente care să completeze piesele vestimentare, și nu ca un simulacru al opulenței expuse la petrecerile aristocrate. Aportul ei la lumea de astăzi a fost, tocmai prin propriul look, de a populariza bijuteriile ca pe un accesoriu de asortat ținutei și nu ca pe un semn distinctiv al clasei. Bineînțeles, popularitatea bijuteriilor de costum introduse de Chanel în urmă cu aproape 100 de ani nu dă niciun semn de declin, iar bijuteriile respective sunt o raritate extrem de apreciată în cercurile consumatorilor de astfel de piese.

1.2. Cine sunt influencerii?

Trecând însă dincolo de aceste exemple și ajungând în zona teoretică, ne întrebăm ce înseamnă, astăzi, conceptul de influencer?

1.1.1 Definiție

Folosit pentru prima dată în 1662 cu înțelesul de „persoană care inspiră sau ghidează acțiunile altora”^[6], înțelesul pe care îl are astăzi este de „persoană plătită de o companie să expună produsele sau serviciile acesteia pe social media, încurajându-i pe alții să le cumpere”^[7]. Primele exemple de influenceri moderni care funcționează după paradigma binecunoscută de astăzi au fost „mămicile bloggeri” din Statele Unite ale anilor 2000^[8]. Un hobby aparent complet benign, odată cu apariția și accesibilitatea internetului, multe mămici din Statele Unite au început să publice bloguri despre copiii lor și despre procesul de a fi mamă. Postările variau în general de la povești cotidiene, sfaturi despre cum să fii părinte, până la recomandări de produse. Mămicile scriau anumite recomandări (de exemplu, care e cea mai bună cremă pentru eczemă, care scutece rețin cel mai bine apa ș.a.m.d.), care, odată cu popularitatea de care se bucurau astfel de bloguri, au ajuns să aducă modificări reale în piața produselor destinate nou-născuților și copiilor în general. Companiile care produc astfel de produse au sesizat acest model și, pentru a se asigura de bunăvoința celebrelor mămici, le trimiteau produse în mod gratuit pentru a scrie despre ele pe bloguri. Conform legii americane de la vremea respectivă, nu exista obligația de disclosure – adică obligația de a alerta consumatorul cu privire la proveniența produselor supuse recenziei, lucru modificat de Federal Trade Comission ulterior. Actualmente, reglementarea^[9] prevede atât condițiile în care disclosure-ul este necesar/obligatoriu, cât şi procedura în care se realizează, social media influencerul fiind perceput ca fiind o persoană care deţine o comunitate de urmăritori pe o anumită platformă de interacțiune online, persoană care postează conținut publicitar în schimbul unor avantaje materiale.

Studii relativ recente^[10] au evidenţiat faptul că noţiunea de „influencer”, utilizată tot mai des, îşi găseşte fundamentul teoretic în principiile influenţei, iar teoria a fost elaborată şi susţinută de Robert Cialdini în anul 2001^[11]. Autorul susţine că putem include în categoria influencerilor „orice persoană care își exercită influența asupra unei comunități”, „orice lider de opinie (politic, religios etc.) (…) care poate să convingă persoanele care au încredere în el să realizeze anumite acțiuni sau să adopte anumite atitudini sau convingeri”.

1.1.2. Relațiile parasociale și influența adusă de Robert Cialdini

Nicio discuție introductivă despre influenceri nu este completă fără a se face mențiune despre fenomenul psihologic care le dă multora dintre ei faima și baza de urmăritori şi care este în strânsă legătură cu relațiile parasociale. Aceste tipuri de relaţii se manifestă diferit în funcție de persoane, însă elementul lor comun este că persoana care ajunge să nutrească o relație parasocială consideră că persoana cealaltă le este extrem de apropiată, ca prieten, iubit etc. deși nu au vorbit niciodată cu persoana respectivă. Singurul element esențial este aparența din mintea celui care dezvoltă relația că relația însăși există^[12]. Cu cât relația persistă pe un termen mai îndelungat, cu atât devine mai puternică percepția de apropiere față de persoana respectivă, lucru care permite atât situații în care anumite astfel de personalități pot avea o influență pozitivă prin sfaturile pe care le dau, tocmai pentru că sunt percepute ca provenind de la prieteni, dar și o parte extrem de întunecată, care le permite să profite atât financiar, prin vânzările făcute sub forma unor recomandări, cât şi emoţional până chiar la limita unor consecințe negative (câteodată cu conotații penale) pentru că este greu de crezut că un „prieten” ar putea face așa ceva.

1.1.3. Clasificare (după Campbell și Farrell)

Observăm, aşadar, că influencerii sunt percepuţi ca fiind nişte experţi în categoriile în care evoluează, fie de la începutul activităţii lor în considerarea unor calităţi speciale confirmate deja, cum este în cazul sportivilor, spre exemplu, fie ulterior, datorită experienţei dobândite, vedetele de televiziune fiind un bun exemplu în acest sens. În raport de numărul de urmăritori, influencerii devin micro, macro sau nano celebrităţi^[13], iar relaţia parasocială dezvoltată între urmăritori şi creatorul de conţinut cu cât este mai puternică, cu atât influenţa în achiziţionarea bunului sau a serviciului promovat este mai mare.

Altfel spus, o relație parasocială dezvoltată, puternică sporește eficiența publicitară a influencerului, iar ceea ce contează în timp este relaţia pe care o dezvoltă cu urmăritorii săi astfel încât în timp această relaţie să se dezvolte şi să asigure realizarea scopului urmărit. Rolul pe care influencerul îl are depinde, aşadar, de calitatea interacţiunii cu urmăritorii săi, tradusă în comentarii, aprecieri, participare mare la concursuri de tip giveaway cunoscut fiind că orice comerciant care doreşte să promoveze un bun sau un serviciu va prefera nano-influencerii sau micro-influencerii care au o legătură mai strânsă cu urmăritorii și care practică evident prețuri mai mici.

1.2. Cum câștigă influencerii bani[?]

În mod intuitiv, simplul fapt de a posta pe social media nu pare să aducă niciun fel de profit, altul decât eventual pentru stima de sine. Apare astfel întrebarea legitimă, cum reușesc aceste persoane să o practice ca pe o meserie?

1.2.1. Importanța marcării publicității

Apreciem că în lipsa unei reglementări legale corespunzătoare principala provocare o reprezintă marcarea corespunzătoare a publicității în social media întrucât limita de demarcaţie dintre conținutul publicitar și cel non-publicitar este extrem de fragilă. De exemplu, Instagram pune la dispoziția creatorilor de conținut diverse formulări standard precum „paid partnership with brand” pentru a marca publicitatea, însă, aceste mecanisme sunt foarte rar utilizate de creatorii de conținut.

Cercetarea realizată a evidenţiat faptul că Uniunea Europeană nu are o legislație unică privind obligativitatea marcării publicității, astfel că vom întâlni state care monitorizează atent marcarea publicității (Germania sau Austria) și țări precum România, unde cel mai adesea astfel de operaţiuni nu există.

1.2.2. Forme de publicitate utilizate de creatorii de conținut

Studii relativ recente^[14] au arătat faptul că principala sursă de venituri a influencerilor este, practic, publicitatea comercială, care poate lua diverse forme, de la postări de directă promovare, la linkuri cu reduceri.

Prima (și cea mai longevivă) dintre formele de publicitate care oferă bani influencerilor sunt „affiliate links”, adică anumite linkuri pentru cumpărarea unor produse, care funcționează pe bază de comision către influencer. Plata de obicei se realizează în funcție de rezultate, adică în funcție de vânzarea realizată prin link-ul sau codul respectiv. Consumatorii în majoritatea cazurilor obțin și ei avantaje de pe urma acestuia, fiind de obicei beneficiari ai reducerilor sau promoții. Mai mult, este de obicei cel mai accesibil dintre metodele de monetizare, pentru că nu presupune niciun cost de partea niciunei părți. Foarte multe site-uri oferă astăzi „referral links”, care funcționează exact la fel, până la o scară nelimitată, dar în loc să plătească în bani, plătesc în produse/avantaje. Un astfel de exemplu ar fi programul Recruit-A-Friend din jocul online World of Warcraft, unde, dacă o persoană urmează linkul trimis de tine și cumpără jocul, primești anumite beneficii ca jucător (e.g., obiecte, avantaje în evoluţia avatarului etc.). Tot astfel, programul Amazon Affiliates, unul dintre cele mai populare la scară largă, generează câte un link pentru fiecare creator de conținut, iar pentru fiecare vânzare făcută prin link-ul respectiv acesta primește un comision.

Următoarea opțiune ar fi „Display Advertising”, adică publicitate prin reclame vizuale. Acesta este printre cele mai „intruzive” metode, dar și printre cele mai puțin controlabile de către influencer. Cel mai popular serviciu de Display Ads este Google AdSense^[15], care funcționează pe majoritatea site-urilor.

Google AdSense plasează bannere cu reclame pe site-ul care folosește platforma, iar deținătorul primește bani pentru fiecare click. Acelaşi sistem mai poate funcționa și în cazul materialelor audio/video precum vlog sau podcast prin spoturi publicitare, similar modului în care funcționează la televizor/radio. Similar, „merch shelf”, care se încadrează în aceeaşi categorie, oferă creatorilor posibilitatea de a-și face publicitate propriilor produse (denumite merchandise, de obicei abreviat în merch).

Postările sponsorizate reprezintă o metodă foarte directă prin care influencerii sunt plătiți de anumiți comercianți pentru a le promova produsele. Postările și promovarea pot varia de la o simplă expunere a produsului vizat, până la o recenzie/recomandare în funcție de contractele încheiate. Practic, orice fel de conținut postat de influencer care este sponsorizat de către altcineva se poate încadra în această categorie. Aici însă, majoritatea platformelor de social media pun la dispoziție diverse mijloace pentru a facilita procesul de disclosure.

Unii influenceri aleg să își vândă pozele/drepturile asupra imaginilor capturate, și fac publicitate doar propriilor sale servicii de foto/video. În plus, mulți influenceri din această categorie tind să ofere cursuri de specialitate în domeniul în care profesează, de exemplu cursuri de gătit, de fitness etc. Mai mult, pentru unii partea de influencer este doar parte integrantă a modelului de marketing abordat, și profitul lor vine din vânzarea produselor cărora le fac publicitate.

Pe de altă parte, din ce în ce mai popular în istoria recentă au fost colaborările între influenceri și comercianți pentru așa-numitele collab lines, în care imaginea influencerului este folosită exclusiv în marketing-ul produsului în crearea căruia afirmă că a avut un input (deși de multe ori nu este adevărat). Cel mai mare produs de acest gen care a rămas în memoria recentă este „Conspiracy Pallette”^[16], creată în colaborarea dintre Shane Dawson, YouTuber celebru, la vremea respectivă, și Jeffree Star, influencer și el la rândul său, dar și deținătorul (cel puțin aparent) al companiei Jeffree Star Cosmetics. Împreună, cei doi au conceput o paletă de farduri pe care au promovat-o folosind o serie de mini-documentare în care protagoniști au fost cei doi. Succesul a fost de răsunet, fiind una dintre cele mai bine vândute produse cosmetice din anul respectiv.

2. Publicitatea comercială

În ultimii ani, publicitatea îmbracă forme tot mai variate, elementele noi alăturându-se celor existente sau înlocuindu-le pe cele nu foarte vechi astfel încât să se poată afirma că sunt clasice. Dezvoltarea activităţii economice a impus ca evoluţia relaţiilor comerciale în contextul concurenţei tot mai acerbe dintre comercianţi să fie influenţate tot mai mult şi de formele concrete de realizare a publicităţii, formele de manifestare fiind adeseori imprevizibile.

2.1. Definiţie

Observăm faptul că aproape întreaga activitate a influencerilor se învârte în jurul publicității comerciale. Ce înseamnă acest concept?

Dicționarul juridic ^[17] îl definește ca fiind un „Complex de activități promoționale concertate îndeplinite în scopul informării partenerilor de afaceri și consumatorilor cu privire la produsele și serviciile oferite, să le incite interesul asupra acestora și să-i determine în cele din urma la achiziționarea lor”.

Aşadar, la îndemâna persoanelor implicate în activitatea de publicitate se află nenumărate mijloace şi metode de informare a potenţialilor cumpărători cu privire la oferta de produse şi servicii care le pot fi prestate, preţul de vânzare, condiţii de livrare şi chiar de garanţie, etc. În întreaga dinamică a relaţiilor comerciale, însă, ceea ce este esenţial este ca publicitatea derulată să fie una legală.

2.2. Forme de publicitate nelegală: publicitatea înșelătoare și publicitatea comparativă

Legea nr. 158/2008 privind publicitatea înşelătoare şi publicitatea comparativă^[18] reprezintă cadrul legal de reglementare în materie, al cărui scop declarat încă din articolul 1 este: „protecţia comercianţilor împotriva publicităţii înşelătoare şi a consecinţelor defavorabile ale acesteia, precum şi stabilirea condiţiilor în care publicitatea comparativă este permisă” şi se aplică „conţinutului materialelor publicitare şi mesajelor publicitare, oricare ar fi mijlocul de comunicare ce face posibil transferul informaţiei” (art. 2 din Lege).

Observăm, astfel, că prin sfera largă de aplicabilitate a actului normativ amintit, dispoziţiile acesteia devin incidente şi pentru ipoteza în care diversele forme de publicitate nelegale sunt practicate de către influenceri.

Ne propunem să prezentăm aceste forme de publicitate nepermise de lege pentru a evidenţia regimul lor juridic, modalităţile concrete de prezentare în viaţa reală, sancţiunile care pot interveni precum şi persoanele care pot fi trase la răspundere.

Legiuitorul roman a stabilit că sunt nepermise în materia publicităţii comerciale, publicitatea înşelătoare şi cea comparativă.

2.2.1 Cum este definită publicitatea înșelătoare?

Potrivit art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr.158/2008, reprezintă publicitate înşelătoare acea activitate de publicitate (interzisă expres de lege)^[19] care, în orice mod, inclusiv prin modul de prezentare, induce sau poate induce în eroare persoanele cărora i se adresează ori care iau contact cu aceasta şi care, din cauza caracterului înşelător, poate afecta comportamentul economic al acestora sau care, din acest motiv, prejudiciază ori poate prejudicia un concurent.

Publicitatea comparativă reprezintă, conform art. 3 alin. (1) lit. c) din acelaşi act normativ, publicitatea care identifică în mod explicit sau implicit un concurent ori bunuri sau servicii oferite de acesta.

2.2.2. Delimitarea publicității legale de cea nelegală. Jurisprudență națională și Cazul LIDL

Legea nr. 158/2008 prevede că pentru a determina dacă publicitatea este înşelătoare trebuie să se ia în considerare toate aspectele acesteia, în special orice informaţie conţinută de aceasta cu privire la:

a) caracteristicile bunurilor sau serviciilor, cum sunt: disponibilitatea, natura, modul de execuţie, compoziţia, metoda şi data fabricaţiei bunurilor ori a prestării serviciilor, dacă acestea corespund scopului lor, destinaţia, cantitatea, parametrii tehnico-funcţionali, originea geografică sau comercială, rezultatele aşteptate ca urmare a utilizării lor ori rezultatele şi caracteristicile esenţiale ale testelor sau ale controalelor efectuate asupra bunurilor ori a serviciilor;

b) preţul sau modul de calcul al preţului şi condiţiile în care se distribuie bunurile ori se prestează serviciile;

c) natura, atribuţiile şi drepturile comerciantului care îşi face publicitate, cum ar fi: identitatea şi bunurile sale, calificările şi deţinerea drepturilor de proprietate industrială, comercială sau intelectuală ori premiile şi distincţiile acestuia.

Publicitatea realizată prin compararea produselor sau a serviciilor targetate nu este întotdeauna interzisă sau nelegală. Legiuitorul român, prin art. 6 din Legea nr. 158/2008, a stabilit condiţiile pe care publicitatea trebuie să le îndeplinească pentru a putea fi acceptată.

În primul rând, publicitatea trebuie să nu fie înşelătoare adică să nu fie realizată astfel încât să inducă în eroare (sau doar să creeze premisa unei astfel de erori) pentru persoanele căreia i se adresează astfel încât să îi fie influenţat comportamentul economic sau să prejudicieze un concurent.

În al doilea rând, trebuie ca prin aceasta să nu se compare bunuri sau servicii care răspund aceloraşi nevoi ori sunt destinate aceloraşi scopuri, comparaţia urmând a fi realizată, în mod obiectiv, prin raportare la una sau mai multe caracteristici esenţiale, relevante, verificabile şi reprezentative ale respectivelor bunuri ori servicii, care pot include şi preţul. De asemenea, este necesar ca prin publicitatea realizată să nu se procedeze la discreditarea sau denigrarea unor mărci, denumiri comerciale sau alte semne distinctive, bunuri, servicii, activităţi ori situaţia unui concurent.

Tot astfel, publicitatea trebuie să nu profite în mod neloial de reputaţia unei mărci, a unei denumiri comerciale sau a altor semne distinctive ale unui concurent ori a denumirii de origine a produselor concurente, să nu prezinte bunuri sau servicii ca imitaţii ori reproduceri ale bunurilor sau serviciilor purtând o marcă ori o denumire comercială protejată.

Nu în ultimul rând, pentru a fi acceptată drept publicitate legală este necesar ca prin activitatea derulată să nu creeze confuzie între comercianţi, între cel care îşi face publicitate şi un concurent sau între mărci, denumiri comerciale, alte semne distinctive, bunuri ori servicii ale celui care îşi face publicitate şi cele ale unui concurent.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în jurisprudenţa sa, oferă nenumărate soluţii pentru tratamentul diverselor metode de publicitate comercială realizată de comercianţi. În practica sa relativ recentă^[20], regăsim o speță care statuează că dacă două produse au aceeași finalitate în consum, comparația ar fi ilicită (exemplul din speță fiind „avionul este mai rapid decât trenul”); de asemenea, în speţa care vizează lanțul de magazine Lidl care a acționat în justiție pe unul dintre concurenții de pe piața franceză care a folosit o comparație între prețurile sale și ale celor de la Lidl într-un spot publicitar^[21]. În respectiva speță, Curtea a stabilit că informarea unui consumator strict din perspectiva prețului și nu o analiză holistică, care să cuprindă toate celelalte caracteristici, cum ar fi o comparație calitativă, a originii bunurilor etc. este de natură să inducă un consumator în eroare, și deci constituie o formă de publicitate ilegala.

În practica națională, Curtea de Apel București a stabilit că unul dintre criteriile pentru a stabili legalitatea unei practici de publicitate comparativă este o verificare a măsurii în care metoda este aptă să denigreze sau discrediteze marca, denumirile comerciale etc., și care deci „nu a creat confuzii cu numele distinctiv al altui comerciant, nu a denigrat pe concurentul sau, nu a răspândit afirmații mincinoase de natura sa dăuneze bunului mers al activității concurentului, nu a destabilizat activitatea comerciantului rival prin coruperea personalului și nu i-a acaparat clientela”^[22].

Cercetări recente^[23] au relevat faptul că percepţia publicului asupra activităţii influencerilor este una critică, influenţată foarte mult de credibilitatea acestora, dar mai ales de transparenţa conţinutului livrat. Indiferent că este vorba despre adolescenţi (14-18 ani) sau de tineri adulţi, principalii urmăritori ai creatorilor de conţinut, studiul relevă că un influencer care respectă regulile de transparență publicitară va fi perceput ca fiind unul autentic, credibil, cunoscut fiind că tocmai credibilitatea asigură un număr mai mic sau mai mare de urmăritori, transparenţa fiind percepută ca un semn de maxim respect faţă de comunitatea de urmăritori.

2.3. Sancțiuni posibile pentru încălcarea normelor de publicitate

Regula în materia răspunderii pentru nesocotirea normelor privind publicitatea este aceea ca în măsura în care, prin folosirea publicităţii comparative sau înşelătoare se aduc prejudicii materiale sau morale unui terţ sau se comite o faptă penală, se poate proceda la antrenarea răspunderii civila şi/sau penală a comerciantului sau a persoanelor fizice responsabile.

Şi în legislaţia naţională, la fel ca şi în legislaţia altor state, nerespectarea prevederilor privind publicitatea înşelătoare şi cea comparativă constituie contravenție și se sancționează cu amendă contravenţională^[24] într-un cuantum ridicat (de la 3.000 la 30.000 lei) astfel încât aceste activităţi ilicite să fie descurajate.

Pe lângă aceste sancţiuni, orice persoană care se consideră lezată în drepturile sale se poate adresa Autorității Naţionale pentru Protecţia Consumatorului (ANPC) cu o sesizare sau poate introduce o acţiune în justiţie împotriva comerciantului vinovat^[25], solicitând repararea prejudiciului suferit prin expunerea la o publicitate înşelătoare sau o publicitate comparativă ilegală. Ca măsură disuasivă, cuantumul nu este unul prestabilit și deci poate fi modificat de ANPC pentru a asigura îndeplinirea rolului său.

Observăm, aşadar, că sistemul sancţionator iterat mai sus este aplicabil şi pentru ipoteza în care cel care aplică sancţiunea pentru încălcarea publicităţii comerciale este ANPC sau instanţele de judecată, confirmând existența și admisibilitatea publicității comparative legitime, autoritățile din domeniu recomandând chiar comercianților să păstreze orice fel de document justificativ apt să dovedească caracterul licit al publicităţii efectuate. Totodată, ANPC recomandă persoanelor care derulează activităţi publicitare de orice fel, să solicite și un acord (consultativ) al autorităţii.
DOWNLOAD FULL ARTICLE