Restrângerea exercițiului libertății religioase în preajma sărbătorilor pascale – o analiză critică

- iunie 2, 2020

Legat de diferențierea întrebuințată, arăt că termenul practici evocă acele acte religioase mai simple, săvârșite, în general, de laici [e.g. închinarea][39], pe când cel de ritualuri evocă acele acte de o complexitate ridicată și pentru care există un cadru organizat prin reguli proprii, ele fiind săvârșite, în special, de clerici [e.g. Sfânta Liturghie]. În fine, legea cultelor prevede restrângerea dreptului la libertate religioasă, în acest mod: «Libertatea [persoanei-s.n.] de a-și manifesta credința religioasă nu poate face obiectul altor restrângeri decât al celor care sunt prevăzute de lege…» [art. 2 alin. (2)]. Practic, textul legii preia prevederile constituționale incidente în materie [art. 53 alin. (1] și le transpune la nivel legal, astfel că, din această perspectivă trebuie avută în vedere, obligativitatea legalității actului de dispunere a măsurii de restrângere.

 

IV. LĂMURIRI PRIVIND OUG NR. 1/1999 ÎN RAPORT CU LIBERTATEA RELIGIOASĂ

În cele ce urmează voi analiza anumite aspecte ce țin de prevederile prezentei ordonanțe și care au legătură cu restrângerea exercițiului libertății religioase.

 

1. Libertatea religioasă în prevederile OUG nr. 1/1999 și caracterul de act normativ cadru al ordonanței

Din lecturarea OUG nr. 1/1999[40] se observă că ea nu conține nicio prevedere expresă care să vizeze restrângerea libertății religioase. Aceasta deoarece, deși aplicabilă în domeniu stării de urgență, ordonanța nu este exhaustivă, ci reprezintă, în ansamblul ei, un act normativ cadru. Concluzia se poate deduce din interpretarea mai multor articole, după cum urmează: Pe durata stării de asediu sau a stării de urgență, exercițiul unor drepturi și libertăți fundamentale poate fi restrâns [art. 4]. Sintagma unor drepturi și libertăți, ce conține pronumele nehotărât unor, indică, ca regulă, o enumerare nelimitativă și neexhaustivă, în sensul că și exrecițiul altor drepturi sau libertăți poate fi restrâns, prin adoptarea unor legi sau emiterea de alte ordonanțe, în funcție de caz. Se mai precizează că: «Pe durata stării de asediu și a stării de urgență sunt interzise–limitarea dreptului la viață, cu excepția cazurilor când decesul este rezultatul unor acte licite de război; tortura și pedepsele ori tratamentele inumane sau degradante; condamnarea pentru infracțiuni neprevăzute ca atare, potrivit dreptului național sau internațional; restrângerea accesului liber la justiție» [art. 3ˆ2 lit. a)-d)][41]. Dacă raportăm prezenta prevedere de excepție la disp. art. 4, ajungem la concluzia că, excluzând exercițiul drepturilor strict enumerate la art. 3ˆ2 lit. a)–d), pentru care restrângerea este interzisă, și exercițiul unor drepturi sau libertăți care nu sunt prevăzute în OUG nr. 1/1999 poate fi restrâns. Posibilitatea rezultă din economia textului, care face trimitere la rațiunea stării de urgență, unde acte de o anumită putere trebuiesc adoptate sau emise și în domeniul unor depturi sau libertăți, scopul fiind unul bine determinat[42]. Ideea unei enumerări neexhaustive poate fi dedusă, de asemenea, și din lipsa prevederii unor măsuri restrictive pentru starea de urgență, fiind amintită doar măsura închiderii frontierei de stat, ce restrânge libera circulație [art. 25 din Constituție]. Concluzionând, privitor la libertatea religioasă OUG nu stipulează nimic, tocmai pentru că este un act normativ cadru, fără pretenție de exhaustivitate.

 

2. Posibile aspecte de neconstituționalitate observate în OUG nr. 1/1999

Referindu-se la decretul președențial, OUG stipulează, cu titlu general, mai multe aspecte care, în opinia mea, contravin Constituției: în situația în care Parlamentul nu încuviințează starea instituită, Președintele României revocă de îndată decretul, măsurile dispuse încetându-și aplicabilitatea [art. 13][43]; în cazul stării de urgență […] coordonarea aplicării măsurilor dispuse prin decret revine MAI [art. 18 alin. (1)]; pe durata stării de urgență […] gestionarea măsurilor dispuse [prin decret-s.n.] revine SNMSU [art. 19 alin. (1)]; aplicarea planurilor aprobate, conform dispozițiilor prezentei ordonanțe de urgență și ale decretului de instituire [art. 26 alin. (1) lit. a)]. Sintagmele măsuri dispuse prin decret și dispozițiilor decretului, cel puțin d.p.d.v. gramatical, pare să sugereze pentru acesta caracterul de act de dispoziție cu privire la libertatea religioasă, în sensul posibilității restrângerii ei de către Președintele României. Ele se dovedesc a fi o nefericită alegere a executivului, deoarece, actualmente, au generat o restrângere a libertății religioase prin efectul direct al dispozițiilor din Decretul nr. 240/2020, nefiind adoptată nicio lege, sau emisă vreo OUG, care să o restrângă. Așa stând lucrurile, sintagmele sunt contrare mai multor prevederi constituționale, dar în special aceleia potrivit căreia: exerciţiul unor drepturi sau libertăţi poate fi restrâns numai prin lege [art. 53 alin.(1)]. Luând în considerare că la nivel constituțional se stipulează, ca regulă, reglementarea printr-o lege organică în domeniul libertății religioase și regimului general al cultelor [art. 73 alin. (3) lit. s)], precum și excepția reglementării și prin OUG, [art. 115 alin. (4)], rezultă că, în ipoteza unei stări de urgență, cel mai mic act prin intermediul căruia se poate restrânge în mod constituțional libertatea religioasă este ordonanța de urgență a Guvernului [art. 115 alin.(1) și (4)][44]. În altă ordine de idei, sintagmele măsuri dispuse prin decret și dispozițiilor decretului, raportate la libertatea religioasă, contravin și interdicției constituționale potrivit căreia: Ordonanţele de urgenţă […] nu pot afecta […] drepturile și libertăţile […] prevăzute de Constituţie [art. 115 alin. (6)] și nu doar că sunt contrare, dar, după modesta mea părere, prin intermediul acestor sintagme, afectarea s-a și produs. De asemenea, el par să sugereze și posibilitatea Președintelui României de a „legifera” în situații excepționale, prin decret, în domeniul drepturilor și libertăților, în general, și în cel al libertății religioase, cu precădere. Dacă într-adevăr este corectă ipoteza pe care o propun, atunci prin OUG nr. 1/1999 se stabilește o altă procedură de „legiferare” în situați excepționale, peste procedura constituțională, care stipulează, strict și limitativ, că: «Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată» [art. 115 alin. (4)][45].

 

V. DECRETUL NR. 240/2020 ȘI RESTRÂNGEREA EXERCIȚIULUI LIBERTĂȚII RELIGIOASE

 

Analiza din prezenta secțiune o voi desfășura pe două planuri, respectiv: cel al Decretului nr. 240 și cel al conduitei constituționale a Președintelui României.

1. Aspecte privind decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020

Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020 pentru prelungirea stării de urgență pe teritoriul României conține, în esență, următoarele restrângeri: neparticiparea publicului [a credincioșilor-s.n.] la slujbele săvârșite de preoți și participarea numărului minim de persoane la botezuri, cununii sau înmormântări [art. 1 alin. (2) lit. a) și b)], ele vizând latura exterioară a libertății religioase. În general, decretul nu poate face obiectul unei acțiuni în anulare pe calea contenciosului administrativ când el reflectă relația Președintelui cu Parlamentul. În acest sens, Legea 554/2004[46] stipulează că: «nu pot fi atacate în contenciosul administrativ actele administrative ale autorităţilor publice care privesc raporturile acestora cu Parlamentul» [art. 5 alin. (1) lit. b)][47]. În ceea ce privește Decretul nr. 240, sunt de părere că întrucât el  reprezintă o „excepție de neprimire”[48], lui nu i se poate aprecia caracterul legal sau nelegal de către instanță și, de asemenea, el nefăcând nici obiectul unui control de constituționalitate [cf. art. 146], nu i se poate aprecia nici caracterul constituțional sau nu. Având în vedere aceste două imposibilități de apreciere, a nelegalități, afirmată expresis verbis, precum și a neconstituționalității, dedusă implicit, s-ar părea că decretul ar fi oarecum „infailibil”, atât în fața legii, cât și a Constituției, dar, reținând că: în situația în care Parlamentul nu încuviințează starea instituită, Președintele României revocă de îndată decretul [art. 13 din OUG nr. 1/1999][49], rezultă că existența decretului poate fi determinată fie de Parlament, fie de Președinte. Parlamentul nu îl poate revoca, dar, prin neîncuviințarea stării instituite prin el, îl obligă pe Președinte să o facă. Mai mult, și în ipoteza încuviințării de către Parlament a măsurii de instituire, Președintele, ulterior, poate revoca decretul, dacă el constată că acesta conține aspecte ce contravin Constituției, legii sau dacă dectretul este inoportun.

[39] Termenul laici vine din grecescul λαὁς și înseamnă: adunare de oameni, mulțime, națiune sau armată. C. Alexandre, Abrégé du Dictionnaire Grec-Français, deuxièmé édition, Libraire Classique de L. Hachette, Paris, 1835, p. 526; Gh. Ioanidŭ, Dikționarŭ Elino – Româneskŭ tradusŭ dupe a luĭ Skarlatŭ D. Bizantie, Ed. Tipografia Statuluĭ, Bukureștĭ, 1864, p. 1319.

[40] Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 1 din 21 ianuarie 1999 privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență, publicată în  Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 22 din 21 ianuarie 1999.

[41] Art. 3^2 a fost introdus de pct. 4 al art. 1 din Legea nr. 453 din 1 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1.052 din 12 noiembrie 2004.

[42] «Acesta este unul dintre motivele pentru care Constituția dispune ca pe perioada stării de urgență Parlamentul să se găsească în sesiune și, totodată interzice dizolvarea sa. Fiind la post, parlamentarii pot adopta în regimul de urgență, compatibil cu starea generală a națiunii, toate restricțiile legale ce se impun». A. Severin, Amenzile aplicate în starea de urgență sunt nule. Haosul constituțional generează abuz administrativ, în «DCNEWS», disponibil pe www.dcnews.ro. Accesat la 30 aprilie 2020, ora 20:23 [ora Franței].

[43] Art. 13 a fost modificat de pct. 11 din Legea nr. 453 din 1 noiembrie 2004 pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă, publicată în  Monitorul Oficial al României nr. 1.052 din 12 noiembrie 2004.

[44] A se avea în vedere și Decizia CCR nr. 34 din 17 februarie 1998, prin care s-a stabilit: «interdicţia pentru Parlament de a abilita Guvernul pentru a emite ordonanţe în domeniul legilor organice», precum și Decizia CCR nr. 95 din 4 martie 2004, prin care s-a stabilit: «interdicția reglementării în domeniul legilor organice prin intermediul ordonanţelor emise în baza unei legi de abilitare».

[45] Unii specialiști ai dreptului au arătat că: «deși unica autoritate legiuitoare în România este Parlamentul [art. 61 alin. (1) teza a doua]. În anumite condiții, competența de a legifera se poate delega Guvernului, dar acesta o face ad referendum, adică sub controlul Parlamentului, respectiv sub condiția aprobării parlamentare ulterioare. Nicăieri Constituția nu acordă Președintelui dreptul de a legifera. Ar fi și ilogic, întrucât el este mediator, iar nu putere. Orice încercare a acestuia de a o face este neconstituțională și de aceea este lovită de nulitate absolută. Ce se întâmplă, însă, dacă, să zicem, din nebăgare de seamă, decretul prezidențial privind starea de urgență cuprinde și dispoziții cu caracter legislativ? Dacă prin acest instrument dedicat constatării unei situații, se încearcă stabilirea unor norme de comportament obligatorii? Dacă Președintele legiferează? Evident, un asemenea abuz nu poate schimba Constituția». A. Severin, Amenzile aplicate în starea de urgență sunt nule. Haosul constituțional generează abuz administrativ, în «DCNEWS», disponibil pe www.dcnews.ro. Accesat la 30 aprilie 2020, ora 20:23 [ora Franței].

[46] Legea nr. 554 din 2 decembrie 2004 a contenciosului administrativ, publicat în  Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1154 din 7 decembrie 2004, cu modificările și completările ulterioare.

[47] Specialiști de marcă au precizat că: «existența instituției  contenciosului administrativ nu înseamnă și nu poate însemna un drept absolut, fără limite, de control judecătoresc asupra actelor administrative». A. Iorgovan, L. Vișan, A. S. Ciobanu și D. I. Pasăre, Legea contenciosului administrativ. Comentariu și jurisprudență, Ed. Universul Juridic, București, 2008, p. 143.

[48] În doctrină, situația reglementată de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 554/2004 a mai fost definită și fine de neprimire. «În mod tradițional, finele de neprimire au fost grupate în două categori: a) finele de neprimire deduse din natura actului și b) finele de neprimire determinate de existența unui recurs paralel. Față de noile reglementări constituționale, trebuie admis că este vorba de un sens larg al noțiunii, pentru că, în sens strict, sunt vizate două categorii de situații: excepțiile absolute, cele două ipoteze reglementate de alin. (1) lit. a) și b) și excepțiile relative, ipoteza recursului paralel, reglementată de alin. (2) al art. 5». A. Iorgovan, L. Vișan, A. S. Ciobanu și D. I. Pasăre, op. cit., pp. 149-150.

[49] În ceea ce privește revocarea, ea este definită ca: «operațiunea juridică prin care organul emitent sau organul ierarhic superior desfințează un act». D. A. Tofan, Drept administrativ, vol. II, ediția a III-a, Ed. Ch. BECK, București, 2015, p. 68; când ea se face de însuși organul emitent «se numește retractare sau retragere». R. N. Petrescu, Drept administrativ, Ed. Hamangiu, 2009, p. 346; revocarea a mai fost denumită în doctrină și: «scoaterea din vigoare a actului». V. Vedinaș, Drept administrativ, ediția a VII-a revăzută și actualizată, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 119.

Lasă un răspuns

1 2 3 4