Restrângerea exercițiului libertății religioase în preajma sărbătorilor pascale – o analiză critică

c) «Cultele religioase sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi în orfelinate» [art. 29 alin. (5)]. Textul consacrată două principii fundamentale exercitării libertății religioase: autonomia cultulelor religioase față de stat^[20] [sau separația față de stat], precum și sprijinire cultelor de către stat. În literatura de specialitate autonomia cultelor religioase a fost definită astfel: «capacitatea cultelor de a legifera și de a se conduce potrivit propriilor statute»^[21]; «dreptul Bisericii de a stabili unilateral normele doctrinare, clericale și judiciare specifice naturii sale și de a se autoguverna prin acestea, în mod independent față de stat»^[22] sau: «libertatea fiecărui cult în a-şi organiza forma de ritual, învăţământul, relaţiile adepţii cultului, relaţiile cu statul»^[23]. În jurisprudența sa Curtea a arătat că: «principiul autonomiei cultului nu ar mai fi respectat dacă insanțele de drept comun ar exercita controlul asupra hotărârilor luate de instanțele disciplinare și de judecată bisericească în probleme doctrinare, morale, canonice și disciplinare»^[24]. Deci, vorbim de o consistență constituțională a acestui preincipiu, în sensul că dispozițiile din lege, care interferează cu unele prevederi din statutele de organizare și funcționare ale cultelor religioase, nu trebuie să îl înfrângă, deoarece, la rândul său, este de rang constituțional. Se observă, deci, necesitatea existenței unui echilibru între principiul respectării legii [art. 1 alin. (5)] și cel al autonomiei cultelor religioase [art. 29 alin. (4)], echilibru pe care tot Curtea va trebui să îl mențină, prin intermediul jurisprudenței. În ceea ce porivește principiul separației cultelor față de Stat^[25], acesta nu este altceva decât un sinonim al principiului autonomiei și, cu toate că există un regim de separație între stat și cultele religioase, totuși statul are obligația pozitivă «de a sprijini cultele recunoscute de lege»^[26], «inclusiv prin mijloace financiare»^[27]. În această privință, nu trebuie pierdut din vedere că obligația statului reprezintă o măsură compensatorie raportată la secularizarea averilor mănăstirești, care a afectat Biserica Ortodoxă Română^[28] și, de asemenea, trebuie evidențiat și ajutorul material, concret, oferit de Biserica Ortodoxă Română în contextul epidemiei COVID-19, ajutor care a ajuns, până în prezent, la suma de 14.876.474^[29][30]. Prin urmare, obligația constituțională amintită este justificată atât din punct de vedere al contextului istoric trecut, cât și din punct de vedere al celui actual. În fine, văzut în ansablul său, alin. (5) al art. 29 poate fi intitulat: Raportul cultelor religioase cu statul^[31].

2. Modalitatea de reglementare în domeniul libertății religioase – regula și excepția

Legea fundamentală stipulează, ca regulă, că: «prin lege organică se reglementează – regimul general al cultelor» [art. 73 alin. (3) lit. s)], dar având în vedere dispozițiile constituționale care prevăd, prin excepție, posibilitatea reglementării în domeniu legii organice și prin intermediul ordonanței de urgență [cf. art. 115 alin. (4) – (6)]^[32], dar, este evident că și în domeniul libertății religioase se poate reglementa prin OUG, aceasta fiind actul juridic normativ minim ca forță acceptat. Prin ordonanță simplă, decret, hotărâre de Guvern, ordonanță militară etc., nu se pot introduce reglementări în domeniu.

3. Restrângerea libertății religioase în spirit constituțional

O astfel de restrângere se poate opera strict în condițiile evocate de art. 53 din Constituție și, deoarece consider că actele administrative care au prevăzut restrângerea nu îndeplinesc condiția legalității, nu voi mai analiza celelalte condiții privind măsura de restrângere. Așadar, Constituția precizează că exerciţiul unor drepturi sau libertăţi poate fi restrâns «numai prin lege» [art. 53 alin.(1)], aceasta fiind prima condiție obiectivă pe care actul jurdic de dispunere a măsuri de restrângere va trebui să o îndeplinească, pentru ca el să fie considerat constituțional. Va fi total lipsit de obiect a discuta despre constituționalitatea măsurii restrictive, dacă, ab initio, actul însuși nu îndeplinește exigența cerută. Termenul lege desemnează, în sens material, atât legea organică sau ordinară, adoptată de Parlament [art. 73 alin.(1)] cât și actul juridic cu forță egală cu a legii, prin care se poate opera restrângerea în domeniul unui drept sau al unei libertăți prevăzute de Constituție. Acest aspect presupune că, în anumite situații, restrângerea «se poate face și prin ordonanță de Guvern»^[33]. Totuși, având în vedere că, de regulă: «Prin lege organică se reglementează […] regimul general al cultelor» [art. 73 alin. (3) lit. s)], precum și că «Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice» [art. 115 alin. (1)], rezultă că printr-o ordonanță dată în baza unei legi de abilitare [ordonanță simplă], Guvernul nu poate să restrângă exercițiul libertății religioase, un astfel de act putând fi declarat neconstituțional, fiindcă nu îndeplinește, d.p.d.v. material, condiția stipulată de art. 53 alin. (1) din Constituție. În jurisprudența sa, Curtea a subliniat interdicţia pentru Parlament de a abilita Guvernul pentru a emite ordonanţe în domeniul legilor organice^[34], precum și interdicția reglementării în domeniul legilor organice prin intermediul ordonanţelor emise în baza unei legi de abilitare^[35]. Mai mult, dacă interdicția exclude ordonanța simplă, care totuși are o anumită forță juridică, cu atât mai mult nu se poate restrânge exercițiului libertății religioase printr-un decret președențial sau ordonanță militară, acestea fiind acte juridice cu forță inferioară legii. Dacă restrângerea libertății religioase s-ar face printr-o ordonanță simplă, atunci actul juridic normativ poate face obiectul unui control de neconstituționalitate, sub aspectul neîndeplinirea de către acesta a condiției obiective stipulate de art. 53 alin. (1). Deci, nu se va mai verifica de către Curte dacă și măsura respectă condițiile obiective evocate de art. 53 alin. (1) și (2). Dacă restrângerea libertății religioase s-ar face printr-o ordonanță de urgență, atunci măsura poate face obiectul uni control de neconstituționalitate, raportat la neîndeplinirea uneia dincondițiile stipulate de art. 53 alin. (1) și (2), ne mai verificându-se condiția ce vizează actul juridic normativ.

III. LIBERTATEA RELIGIOASĂ LA NIVELUL LEGII NR. 489/2006. DISPOZIȚII RELEVANTE DIN PERSPECTIVA CONȚINUTULUI ȘI AL RESTRÂNGERII EXERCIȚIULUI EI

În Legea nr. 489/2006^[36] două sunt, în principal, normele relevante pentru libertatea religioasă, din perspectiva restrângerii: «Libertatea religioasă cuprinde dreptul oricărei persoane de a avea sau de a adopta o religie, de a și-o manifesta în mod individual sau colectiv, în public sau în particular, prin practicile și ritualurile specifice cultului, inclusiv prin educație religioasă, precum și libertatea de a-și păstra sau schimba credința religioasă» [art. 2 alin. (1)]. Libertatea religioasă este recunoscută persoanei fizice [creștinului], care și-o manifestă, în forul interior, prin simțământul religios pe care îl experiază și în exterior prin acte vizibile, ca: participarea la sfintele slujbe, împărtășire, închinarea și sărutarea sfintelor icoane și moaște [nu oase!] etc. De asemenea, libertatea religioasă este recunoscuscută și persoanei juridice [art. 8 alin. (1)], adică cultului religios recunoscut [e.g. bisericii], care și-o manifestă în exterior, prin organizarea de sfinte slujbe, procesiuni, acțiuni filantropice, culturale etc. Ca o paranteză, o întrebare interesantă ar putea fi pusă, anume dacă cultul religios recunoscut își poate exercita libertatea religioasă în forul său intern și, după părerea mea, răspunsul este nu, deoarece, potrivit dreptului canonic «biserica este o comunitate sau societate religioasă»^[37], iar potrivit teologiei creștine conștiința de sine și sentimentul sunt atribute exclusive ale omului^[38]. Textul legal stipulează, mai departe, că manifestarea libertății religioase poate avea loc în mod individual sau colectiv, ambele variante de exercitare putând fi efectuate în public sau privat. De exemplu, închinarea în dreptul unei biserici, obicei atât de românesc, reprezintă o manifestare individuală, realizată în public. Forma de concretizare exterioară a libertății religioase o reprezintă: practicile și ritualurile săvârșite.