Repere în studiul regimului juridic al acvaculturii în România, sub imperiul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 23/2008 privind pescuitul și acvacultura

§6. Introducerea speciilor exotice sau absente la nivel local în cultură în amenajările piscicole. În condițiile în care una dintre amenințările majore la adresa faunei sălbatice o constituie speciile invazive, introducerea în cultură în amenajările piscicole în sistem deschis a speciilor exotice sau absente la nivel local se efectuează cu avizul MADR și al Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor (MMAP), în baza unor studii prin care se stabilesc inclusiv condițiile de carantină și de control pentru evitarea evadărilor în mediul natural^[41]. Cel mai probabil din acest motiv se observă tendința de a se propune introducerea speciilor noi în acvacultură în sisteme de creștere intensive, închise, de tip recirculant, care au meritul de a reduce la minim posibilitatea de evadarea a unor exemplare în habitatele piscicole naturale^[42].

§7. Acvacultura marină, denumită în actele normative de dată recentă și „maricultură”^[43], se practică în medii acvatice naturale, în viviere^[44]. Vivierele flotabile reprezintă instalații plutitoare, alcătuite dintr-un cadru poliedric cu pereți din plasă, destinată creșterii peștilor sau altor viețuitoare acvatice^[45].

Concesionarea a luciului de apă marină și a accesului la acesta se face de către autoritatea administrativă responsabilă cu gospodărirea apelor, pe o perioadă de 10 ani cu posibilitatea prelungirii^[46].

Desfășurarea activităților de acvacultură marină este condiționată de „obținerea unei autorizații eliberate de autoritatea publică centrală pentru agricultură, alimentație și păduri, în condițiile legii; autorizarea activităților de acvacultură marină în baza reglementărilor de protecție a mediului și a celor sanitar-veterinare; și evitarea degradării calității apei marine și a biodiversității”^[47].

Termenii și condițiile de acordare și retragere a autorizației pentru acvacultura marină se stabilesc prin ordin al autorității publice centrale care răspunde de pescuit și acvacultură, prin ANPA^[48].

Amplasarea unităților de acvacultură se face la o distanță corespunzătoare de alte habitate sensibile, de zonele de agrement și de pescuit, în vreme ce facilitățile conexe (instalațiile logistice, de tratament și de ambalare) se vor amplasa pe sol, pe cât posibil în zonele industriale existente^[49].

Agenților economici cu activități de acvacultură marină le incumbă obligația de a întocmi un plan de urgență specific pentru fiecare zonă – vizat de autoritatea publică centrală pentru agricultură, alimentație și păduri – în scopul înlăturării riscurilor epidemiilor, pentru a limitarea consecințele evadării peștilor din zona crescătoriei și ale introducerii de specii exotice^[50].

Utilizarea produselor chimice toxice în unitățile de acvacultură marină este prohibită^[51].

Pentru acvacultură, stabilirea producției realizate se face în temeiul facturilor de vânzare a peștelui sau a altor viețuitoare acvatice^[52].

§8. Acvacultura în ariile naturale protejate

8.1. Considerații generale asupra restricțiilor existente în principalele categorii de arii naturale protejate.

A. Parcurile naționale și naturale. Zonarea internă a parcurilor naționale și naturale se face prin planul de management al ariei naturale protejate, aprobat prin ordin al ministrului mediului, apelor și pădurilor, termenul pentru elaborarea planului de management fiind de 2 ani de la semnarea contractului de administrare^[53]. În vederea menținerii sau îmbunătățirii stării de conservare a elementelor de interes conservativ, regulamentul ariei protejate – parte integrantă a planului de management – reglementează (și) activitățile de silvicultură, vânătoare și pescuit, locul și modul lor de desfășurare, pe suprafața ariilor naturale protejate^[54].

Planurile de management definesc și delimitează următoarele areale, fiecare cu regimul său juridic distinct:

a) zonele cu protecție strictă care reprezintă „zonele din parcurile naționale și naturale, de mare importanță științifică, ce cuprind atât rezervații științifice, cât și zone sălbatice în care nu au existat intervenții antropice sau nivelul acestora a fost foarte redus”, în care este prohibită desfășurarea oricăror activități umane, cu excepția activităților de cercetare, educație ecologică, activități de ecoturism, cu limitările descrise în planurile de management^[55].

b) zonele de protecție integrală, care cuprind cele mai valoroase bunuri ale patrimoniului natural din interiorul parcurilor naționale și naturale, în care sunt prohibite, în principiu, „orice forme de exploatare sau utilizare a resurselor naturale, precum și orice forme de folosire a terenurilor, incompatibile cu scopul de protecție și/sau de conservare”, precum și „activitățile de construcții-investiții, cu excepția celor destinate administrării ariei naturale protejate și/sau activităților de cercetare științifică ori a celor destinate asigurării siguranței naționale sau prevenirii unor calamități naturale”. Pe cale de excepție, în zonele de protecție integrală, în afara perimetrelor rezervațiilor științifice, se pot desfășura o serie de activități, printre care nu se numără și acvacultura^[56].

c) zonele-tampon, denumite zone de conservare durabilă, în parcurile naționale, respectiv zone de management durabil, în parcurile naturale^[57].

În zonele de conservare durabilă din parcurile naționale sunt permise, printre altele, „activități tradiționale de utilizare a unor resurse regenerabile, în limita capacității productive și de suport a ecosistemelor, prin tehnologii cu impact redus, precum recoltarea de fructe de pădure, de ciuperci și de plante medicinale, cu respectarea normativelor în vigoare” și „activități tradiționale de utilizare a resurselor regenerabile, prin introducerea de tehnologii cu impact redus ”^[58].

Prin raportare la definiția pe care dreptul comun în materia protecției mediului o oferă noțiunii de „resurse naturale”^[59] și implicit celei de „resurse regenerabile”, cititorul neavizat ar putea fi tentat să considere ca permise (și) activitățile tradiționale de utilizare a faunei acvatice, ca resursă regenerabilă.

În ceea ce privește primul tip de activități tradiționale observăm că legiuitorul, pe de-o parte, enumeră – cu titlu exemplificativ – o serie de resurse care însă se circumscriu în totalitate regnului vegetal, iar pe de altă parte, condiționează desfășurarea activităților de calitatea persoanelor fizice sau juridice de deținători ori administratori de terenuri în interiorul parcului sau de desfășurarea activităților de către comunitățile locale^[60].

Din economia legii, în urma unei interpretări sistematice a legislației naționale, concluzionăm că pescuitul și acvacultura nu se numără printre activitățile tradiționale ce pot fi desfășurate în zonele de conservare durabilă din parcurile naționale. Printre argumentele pe care se întemeiază opinia noastră se numără caracterul de bunuri accesorii fondului funciar al resurselor regenerabile enumerate exemplificativ în art. 22 alin. (8) lit. i) din O.U.G. nr. 57/2007 și statutul de bun public al vietăților acvatice din bazinele piscicole naturale^[61].

Nu în ultimul rând, trebuie avut în vedere că legiuitorul a înțeles să trateze în mod particular activitățile de exploatare a resurselor naturale regenerabile pe care le constituie fauna sălbatică terestră și acvatică, prin vânătoare și respectiv pescuit sau acvacultură, edificator în acest sens fiind faptul că, în zonele de management durabil din parcurilor naturale sunt permise, în mod expres, activitățile de vânătoare cu avizarea cotelor de recoltă și a acțiunilor de vânătoare de către administratorul ariei naturale protejate și activitățile de pescuit sportiv^[62], de unde rezultă nu numai diferențierea acestor resurse regenerabile de alte de aceeași natură, dar și diferențierea formelor de exploatare, potrivit tipurilor de pescuit recunoscute de legea cadru a pescuitului și acvaculturii.

d) În zonele de dezvoltare durabilă, cu respectarea prevederilor din planurile de management, se pot desfășura următoarele activități de pescuit sportiv, industrial și piscicultură^[63].

Față de utilizarea noțiunii de „pescuit industrial”, ne vedem nevoiți a reitera opinia exprimată anterior^[64], în contextul utilizării aceleași noțiuni de către art. 40 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României^[65], aprobată prin Legea nr. 243/2002^[66], cu modificările și completările ulterioare, potrivit căreia se impune corelarea legislației speciale cu dreptul comun în domeniul halieutic, și înlocuirea acesteia cu noțiunea de „pescuit comercial”.

În ceea ce privește utilizarea noțiunii de „piscicultură”, propunem de lege ferenda înlocuirea acesteia cu cea de „acvacultură”. Între cele două noțiuni există o relație de la parte la întreg, literatura de specialitate definind piscicultura ca „ramură a acvaculturii, care are ca obiect de lucru creșterea, reproducerea și îmbunătățirea calitativă și cantitativă a populațiilor piscicole, prin amenajarea apelor, selecția, furajarea, fluctuația populațiilor piscicole, exploatare, reglementarea pescuitului, pază, import de icre embrionate, lapți conservați sau pești etc.”^[67], însă, în contextul legislativ^[68] de la data adoptării O.U.G. nr. 57/2007, apreciem că s-a dorit, o dată în plus, restrângerea paletei de activități ce se pot desfășura în ariile naturale protejate, limitând activitățile de acvacultură la cele specifice unei ramuri ale acesteia.