Regimuri matrimoniale europene – soluții privind jurisdicția competentă

Dacă acordul menționat este încheiat înainte ca instanța să fie sesizată pentru a se pronunța în materia regimului matrimonial, el trebuie să respecte prevederile stabilite de prezentul Regulament pentru acordul de alegere a forului [adică să fie scris, datat și semnat de părți, conform art. 7 alin. (2)]. Forma electronică a acordului este asimilată formei scrise.

În general, sub genericul „convenție de prorogare de competență”^[10] se înscriu clauza de alegere a jurisdicției (sau clauza atributivă de competență, atunci când înțelegerea părților este inclusă într-un contract care are un alt obiect) şi convenția propriu-zisă de alegere a jurisdicției, dacă acordul părților are ca obiect exclusiv desemnarea instanței competente în caz de litigiu^[11]. Obiectul acordului de voință particularizează convenția atributivă de competență, întrucât constă în determinarea instanței competente^[12].

2. Alte cazuri de competență. Ierarhia factorilor de legătură (art. 6)

Atunci când nicio instanță judecătorească dintr-un stat membru nu este competentă în temeiul articolelor art. 4-5 (competența în caz de deces al unuia dintre soți, competența în caz de divorț, de separare în fapt, anulare a căsătoriei) ori în alte cazuri decât cele prevăzute la articolele menționate, competența este stabilită în cascadă (adică trebuie respectată cronologia legală).

Sunt competente să se pronunțe în materia regimului matrimonial al soților:

a. instanțele judecătorești din statul membru pe al cărui teritoriu soții au reședința obișnuită la momentul sesizării instanței judecătorești; sau, în lipsă,

b. instanțele judecătorești din statul membru pe teritoriul căruia soții își aveau ultima reședință obișnuită, cu condiția ca unul dintre aceștia să locuiască acolo în momentul sesizării instanței judecătorești. Cumulativ, trebuie întrunite două cerințe: ultima reședință obișnuită a soților să se afle în statul instanței sesizate; cel puțin unul dintre soți să mai locuiască pe teritoriul statului respectiv (ambele condiții trebuie îndeplinite la data sesizării instanței judecătorești);

c. în lipsa îndeplinirii condițiilor de la lit. b), instanțele din statul pe teritoriul căruia pârâtul își are reședința obișnuită în momentul sesizării instanței judecătorești; sau, în lipsă,

d. instanțele judecătorești din statul cetățeniei comune a soților în momentul sesizării instanței judecătorești.

Se observă cerințele pe care le impune Regulamentul pentru ca legile respective să se aplice:

a. nu este competentă nicio instanță judecătorească dintr-un stat membru în temeiul art. 4 (competența în caz de deces al unuia dintre soți);

b. nu este competentă nicio instanță judecătorească dintr-un stat membru, în temeiul art. 5 (competența în caz de divorț, de separare în fapt sau de anulare a căsătoriei);

c. nu este competentă nicio instanță dintr-un stat membru, pe alte temeiuri decât cele de la art. 4 și 5;

d. punctele de legătură operează în cascadă (reședința obișnuită, cetățenia);

e. îndeplinirea condițiilor privind punctele de legătură trebuie verificată la data sesizării instanței.

Fiecare dintre variantele prevăzute la art. 6 lit. a)-d) poate genera un conflict mobil de legi. Soluția conflictului mobil de legi este, de fiecare dată, aplicarea legii noi, iar punctul de legătură luat ca reper este întotdeauna „reședința obișnuită (a soților – n.n.) în momentul sesizării instanței judecătorești”, „ultima reședință obișnuită, cu condiția ca unul dintre aceștia (dintre soți – n.n.) să locuiască acolo în momentul sesizării instanței judecătorești”, „reședința obișnuită (a pârâtului – n.n.) în momentul sesizării instanței judecătorești”, „cetățenia comună a soților în momentul sesizării instanței judecătorești”.

3. Alegerea forului (art. 7)

3.1. Alegerea forului – expresie a autonomiei de voință

„În cazurile care intră sub incidența art. 6, părțile pot conveni ca instanțele judecătorești din statul membru a cărui lege este aplicabilă în temeiul art. 22 sau al art. 26 alin. (1) lit. a) sau b) sau instanțele judecătorești din statul membru în care s-a încheiat căsătoria să fie competente în mod exclusiv pentru a se pronunța în materia regimului lor matrimonial” [art. 7 alin. (1)].

Acest text dă expresie autonomiei de voință a părților, în ceea ce privește alegerea jurisdicției competente. Menționăm că Regulamentul (UE) 2016/1103 deschide părților două direcții pe care voința părților se poate manifesta. Întâi, în condiții determinate, se poate recurge la clauzele atributive de competență (alegerea jurisdicției competente). Apoi, soții sau viitorii soți pot proceda la alegerea sistemului de drept care să guverneze raporturile juridice cu caracter patrimonial, între soți și între soți și terți (alegerea legii aplicabile regimului matrimonial).

Ambele paliere ale autonomiei de voință (jurisdicție, lex causae) sunt subordonate unor opțiuni prevăzute expres de lege. Nu este vorba, nicidecum, de o manifestare plenară a voinței, în sensul de a permite alegerea oricărei instanțe judecătorești ori alegerea oricărei legi, aplicabile regimului matrimonial. Alegerile sunt limitate, astfel că este în prezență o autonomie de voință condiționată de respectarea cerințelor regulamentare.

3.2. Condițiile și aria de aplicare a alegerii forului

În cazul alegerii forului, identificăm condițiile statuate expres:

a. „domeniul” alegerii forului este reprezentat de cazurile care intră sub incidența art. 6 din Regulament;

b. opțiunile (în sensul de listă a instanțelor eligibile) se raportează la trei categorii de instanțe judecătorești: instanțele competente în temeiul art. 22; instanțele competente în baza art. 26 alin. (1) lit. a)-b); instanțele din statul membru în care s-a încheiat căsătoria;

c. stabilirea instanței de judecată, prin voința părților, este alternativă (și nu în cascadă). Aceasta înseamnă că poate fi aleasă oricare instanță dintre cele arătate, fără ordine legală obligatorie.

Voința părților, exercitată între limitele menționate, conferă competență exclusivă de soluționare a cauzei.

3.3. „Domeniul” alegerii forului

Clauzele atributive de competență sunt circumscrise cazurilor reglementate de art. 22, art. 26 din Regulament și locului încheierii căsătoriei. Cele două texte legale descriu ipotezele de determinare subiectivă a legii aplicabile (art. 22) și localizarea obiectivă a regimului matrimonial (art. 26).

Conform art. 22 alin. (1) din Regulament, soții sau viitorii soți pot conveni să desemneze sau să schimbe legea aplicabilă regimului lor matrimonial, cu condiția ca legea respectivă să fie una dintre următoarele: legea statului în care soții sau viitorii soți sau unul dintre ei își au (are) reședința obișnuită în momentul încheierii acordului; legea unui stat a cărui cetățenie este deținută de către oricare dintre soți sau viitorii soți în momentul încheierii acordului.

Potrivit art. 26 alin. (1) lit. a)-b), dacă părțile nu încheie un acord privind legea aplicabilă regimului lor matrimonial, lex causae va fi: legea statului în care soții își au prima reședința obișnuită comună după încheierea căsătoriei; sau, în lipsă, legea statului a cărui cetățenie comună este deținută de soți în momentul încheierii căsătoriei.

Locul încheierii căsătoriei este factorul de legătură în determinarea instanței competente, dacă preferința părților se îndreaptă spre instanțele judecătorești din statul respectiv.

3.4. Forul competent în temeiul acordului soților

Părțile pot atribui competență instanțelor de judecată:

a. din statul în care soții sau viitorii soți sau unul dintre ei își au (are) reședința obișnuită în momentul încheierii acordului.

Câteva precizări utile pentru determinarea instanței competente:

– părțile pot desemna instanța din statul reședinței obișnuite al oricăruia dintre soți (nu este necesar să se raporteze la instanța statului reședinței obișnuite comune a soților);

– la stabilirea reședinței obișnuite se va avea în vedere „momentul încheierii acordului”. Este vorba despre momentul încheierii convenției prin care părțile desemnează legea aplicabilă regimului lor matrimonial.

Convenția de alegere a legii aplicabile nu se suprapune cu convenția matrimonială^[13]. Convenția matrimonială se poate încheia și anterior căsătoriei, pe când regimul matrimonial produce efecte de la data căsătoriei^[14]. Așadar, există posibilitatea ca viitorii soți să încheie o convenție matrimonială înainte de căsătorie, să aleagă un regim matrimonial și o lege aplicabilă acestuia, iar efectele regimului matrimonial să se producă începând cu data încheierii căsătoriei. Legea aplicabilă regimului matrimonial poate fi desemnată nu numai de către soți, ci și de către viitorii soți. Convenția matrimonială se poate încheia la încheierea căsătoriei, în timpul căsătoriei ori anterior celebrării acesteia – în cazul din urmă părțile având calitatea de viitori soți;

– dacă părțile care procedează la alegerea jurisdicției competente au avut, succesiv, reședințe obișnuite (ale unuia dintre soți sau reședințe obișnuite comune) pe teritoriile mai multor state, relevantă este acea reședință obișnuită (a unuia dintre ei sau comună) de la data convenției de alegere a legii aplicabile.

b. dintr-un stat a cărui cetățenie este deținută de către oricare dintre soți sau de către viitorii soți în momentul încheierii acordului. De această dată, stabilirea instanței competente se raportează la cetățenie, ca factor de legătură. Varianta propusă de legiuitor reunește două posibilități de alegere: fie instanța de judecată din statul cetățeniei pe care o deține unul dintre soți (oricare dintre soți), fie instanța de judecată din statul cetățeniei comune a părților.

Este în discuție instanța corespunzătoare cetățeniei de la data încheierii convenției de alegere a legii aplicabile regimului matrimonial.

c. din statul în care soții își au prima reședința obișnuită comună după încheierea căsătoriei. „Prima reședință obișnuită comună” după încheierea căsătoriei este elementul de legătură în raport cu care se va determina instanța de judecată competentă pentru aspectele litigioase de regim matrimonial. Această instanță este asociată, în mod obligatoriu, primei reședințe obișnuite comune a soților (nu este suficient să se raporteze la prima reședință obișnuită a unuia dintre soți, după încheierea căsătoriei).

Soluția conflictului mobil de legi este aplicarea legii vechi. După încheierea căsătoriei, soții își pot stabili una sau mai multe reședințe obișnuite comune, succesiv, pe teritoriile unor țări diferite. Se va lua în calcul doar prima dintre aceste reședințe obișnuite comune – așadar, legea veche.

d. din statul cetățeniei comune pe care o dețin soții în momentul încheierii căsătoriei. După încheierea căsătoriei, soții își pot schimba cetățenia/cetățeniile, așa încât să se ajungă la situația în care nu mai dețin cetățenia aceluiași stat (anterior având cetățenie comună). Plecând de la premisa că, la data căsătoriei, au avut cetățenie comună, aceasta este cetățenia care va servi la stabilirea instanței competente.

e. din statul membru în care s-a încheiat căsătoria. Lex loci celebrationis este un punct de legătură fix, simplu de determinat. Poate fi statul pe al cărui teritoriu soții încă mai locuiesc (la momentul alegerii forului) sau de care încă mai sunt legați prin cetățenia unuia dintre ei (sau printr-o cetățenie comună), atunci când desemnează instanța competentă.

Cu alte cuvinte, ar putea fi în discuție instanța unui stat cu care soții mai dețin legături de actualitate (prin reședința obișnuită ori prin cetățenie) sau poate fi instanța dintr-un stat cu care părțile au întrerupt legătura (întrucât s-au deplasat pe teritoriul unui nou stat, de care sunt legați prin reședință obișnuită/domiciliu/cetățenie).

Nu se vor lua în considerare, la alegerea forului, instanțele judecătorești din statul cu care soții au cea mai strânsă legătură, în momentul încheierii căsătoriei [art. 26 alin. (1) lit. c)] și nici instanțele judecătorești stabilite conform art. 26 alin. (3).

Acest ultim text (care se referă la lex causae) prevede că, în mod excepțional și „la solicitarea oricăruia dintre soți, autoritatea judiciară competentă să se pronunțe în materia regimului matrimonial poate decide că legea unui alt stat decât statul a cărui lege este aplicabilă în temeiul alin. (1) lit. a) reglementează regimul matrimonial, dacă reclamantul demonstrează că: soții au avut ultima lor reședință obișnuită comună în celălalt stat o perioadă semnificativ mai lungă decât în statul desemnat în temeiul alin. (1) lit. a); și ambii soți s-au bazat pe legea respectivului alt stat la stabilirea sau planificarea raporturilor lor patrimoniale”.