Reflecţii privind soluțiile codului civil în materia reparării prejudiciilor nepatrimoniale. Drept comparat
Sache Neculaescu - mai 1, 20174. Este prejudiciul moral o specie a prejudiciului reparabil?
Întreaga doctrină juridică plasează prejudiciul moral în zona prejudiciului reparabil, condiţie esenţială a răspunderii civile delictuale.
Este îndeobşte acceptat că repararea prejudiciului are ca finalitate repunerea victimei în situaţia anterioară, restabilirea echilibrului afectat ca urmare a unei pierderi, a diminuării patrimoniului victimei. În practică însă, de puţine ori are loc repararea în natură a prejudiciului şi repunerea victimei in statu quo ante, chiar şi în cazul prejudiciilor patrimoniale. Un asemenea rezultat ar putea fi înfăptuit doar în situaţia restituirii unui bun mobil însuşit pe nedrept de altul, sau la obligaţia de a face, impusă făptuitorului de a aduce bunul afectat în situaţia anterioară. Pe de altă parte, repararea în natură priveşte patrimoniul victimei, şi nu valorile afectate care îl alcătuiesc.
Dacă în privinţa prejudiciilor patrimoniale se poate aspira, doar teoretic, la reparaţie, prin înlocuirea, compensarea pierderii suferite, când vorbim de prejudiciile morale, o asemenea operaţie este eo ipso imposibilă, neputând fi de imaginat repararea unor valori morale, precum demnitatea, onoarea, reputaţia, imaginea, intimitatea, durerea etc. Dacă totuşi, în multe cazuri, indemnizarea prejudiciilor morale poate ameliora situaţia victimei, o astfel de operaţie nu asigură reparaţia leziunii morale, ci contribuie doar la consolarea, compensarea sau satisfacţia acesteia.
Sunt motive pentru care susţinem că prejudiciul moral nu poate fi calificat drept specie a prejudiciului reparabil şi că soluţia acestuia trebuie să fie diferită de cea a prejudiciului patrimonial. Avem în vedere deosebirea esenţială dintre prejudiciile patrimoniale, care pot fi înlocuite, acoperite printr-o valoare de schimb, şi cele morale, care nu pot fi exprimate în bani, care nu sunt susceptibile de convertire.
Un argument consistent în favoarea tezei pe care o susţinem, este acela că, odată calificat ca drept de creanţă, prejudiciul moral va fi supus mecanismelor răspunderii delictuale specifice oricărui izvor de obligaţii, ceea ce va conduce la convertirea acestuia, dintr-un drept nepatrimonial, într-un simplu element al patrimoniului, făcând inutilă distincţia fundamentală între cele două categorii de prejudicii
Soluţia juridică a prejudiciilor morale nu poate consta într-o reparaţie prin despăgubire, căci prejudiciul moral nu poate fi numit drept „pagubă morală”. În această materie vorbim doar de remedierea situaţiei injuste a victimei, constând, fie în indemnizarea acesteia, fie în alte măsuri pe care judecătorul le consideră potrivite pentru cazul dedus judecăţii. Astfel, prejudiciile morale pot căpăta o individualitate proprie, încetând a fi considerate specii ale prejudiciilor patrimoniale şi ar putea beneficia de un tratament distinct în cadrul protecţiei persoanei, şi nu în cadrul patrimoniului acesteia.
Privite din această perspectivă, nu putem decât saluta dispoziţiile de la art. 253 C. civ., plasate în Cartea I privitoare la Persoane. Numai că, după noi, soluţiile amenajate de textele normative rezolvă parţial problematica prejudiciilor morale, pentru că, pe de o parte, nu pot fi apte să „repare” leziunile morale, iar, pe de altă parte, pentru că privesc doar ipotezele de încălcare a drepturilor nepatrimoniale, lăsând fără soluţie celelalte ipoteze prin care sunt lezate şi alte valori morale, sau simplele interese morale.
5. Observaţii privind soluţiile actualului Cod civil
5.1. Noile reglementări au în vedere distincţia pe care doctrina o face prejudiciilor morale, în prejudicii rezultând din atingerile aduse drepturilor personalităţii, numite daune morale propriu-zise, şi prejudiciile extrapatrimoniale, rezultate din atingerile aduse integrităţii fizice, numite daune corporale[24], care se pot concretiza în prejudicii patrimoniale şi prejudicii morale.
O primă categorie de norme privitoare la repararea prejudiciilor morale sunt cele de la art. 253 C. civ., în cadrul mijloacelor de apărare a drepturilor nepatrimoniale. Printre ele, două vizează repararea prejudiciilor nepatrimoniale, cum le numeşte actualul Cod civil: „obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare” [art. 253 alin. 3 lit. a)] şi „orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat” (art. 253 alin. 4).
Din punctul nostru de vedere această reglementare este susceptibilă de următoarele observaţii:
a) în primul rând, plasarea prejudiciilor morale în cadrul Persoanelor, este, indiscutabil, un semn de progres, diferenţiindu-se astfel protecţia persoanei de cea a patrimoniului, idee susţinută de marii noştri dascăli, potrivit cărora, în problema daunelor morale „nu e vorba atât de responsabilitatea civilă, ci de ocrotirea personalităţii omeneşti”[25];
b) Codul civil circumscrie repararea prejudiciilor morale protecţiei juridice a drepturilor nepatrimoniale, confirmând astfel teoria potrivit căreia „valorile nepatrimoniale ale omului interesează dreptul doar în măsura în care ele sunt reglementate sub forma, a ceea ce îndeobşte numim drepturile subiective”[26], teză susţinută şi de alţi autori[27].
În opinia noastră, protecţia persoanei împotriva daunelor morale excede apărării drepturilor nepatrimoniale. Legiuitorul poate recunoaşte mai multe sau mai puţine din aceste drepturi personale, ceea ce nu poate însemna că personalitatea omului ar putea fi redusă după imaginaţia acestuia. Bunăoară, împrejurarea că dreptul la viaţă n-a fost prevăzut în mod expres de Decretul nr. 31/1954 privitor la persoana fizică şi juridică, n-a putut lipsi acest drept fundamental de protecţia juridică instituită de actul normativ respectiv, el fiind un drept fundamental şi natural al omului.
Pe de altă parte, restabilirea dreptului încălcat nu rezolvă problema prejudiciilor morale. Încălcarea încetează, dreptul este restabilit, dar victima rămâne marcată, chiar dacă se vor dispune măsurile pe care judecătorul le socoteşte necesare. Răspunsul în presă sau mass-media, publicarea unei hotărâri de condamnare, retractarea publică etc., menajează onoarea rănită, demnitatea umilită, reputaţia alterată etc., dar asemenea valori morale nu se pot regenera. Ele dau adesea expresie instinctului vindicativ, care caută să fie satisfăcut, nu prin justiţia proprie, ci prin justiţia statală, adică tot o vindicaţiune privată, dar înfăptuită, nu direct şi personal, ci de către societate, prin stat. Este aceasta o realitate care nu poate fi ignorată[28].
Limitând dreptul victimei de a pretinde despăgubiri doar la ipoteza încălcării drepturilor nepatrimoniale, vor rămâne fără sancţiune prejudiciile cauzate prin lezarea intereselor morale legitime. Or, dacă, potrivit Codului nostru civil, prejudiciile patrimoniale pot fi cauzate, atât prin încălcarea drepturilor subiective, cât şi a altor interese legitime ale persoanei[29], ne-am putea întreba de ce în materia prejudiciilor morale vătămarea altor valori sau a simplelor interese morale legitime n-ar trebui sancţionate juridic?
Chiar dacă definiţia avansată de Ihering dreptului subiectiv, ca fiind un interes juridiceşte protejat, face dificilă distincţia dintre cele două noţiuni, ele nu se suprapun decât parţial. Aşa cum reţine autorul unei monografii dedicate prejudiciului, deosebit de drepturile subiective supuse protecţiei juridice, există şi o serie de situaţii juridice denumite “infrajuridice”, sau „subjuridice”, care nu sunt mai puţin demne de protecţie[30]. Exemplul la care se apelează este prejudiciul afectiv (pretium affectionis), greu de calificat ca expresie a unui „drept la afecţiune” propriu-zis. Sunt şi alte prejudicii morale care, în practică, reclamă repararea, cum este cazul prejudiciului de decepţie, suferit de victima loteriei publicitare care este informată, în mod greşit, că este câştigătoarea unui premiu[31], prejudiciul suferit ca urmare a morţii unui animal de companie, a unui bun care reprezintă amintire de familie etc.
Asemenea cazuri de indemnizare a unor prejudicii morale, despre care nu se poate spune că sunt urmări ale încălcării unor drepturi nepatrimoniale propriu-zise, sunt tot mai diverse, fiind acceptate în practică. Astfel, dacă jurisprudenţa franceză anterioară nu indemniza prejudiciul prin ricoşeu pretins de unul dintre concubine, ca urmare a decesului partenerului, cu motivarea că nu este cauzat de încălcarea unui drept subiectiv, astăzi, această condiţie nu mai este cerută, practica indemnizării unor asemenea prejudicii fiind general admisă, făcându-se apel la interesul legitim, şi nu la un drept personal nepatrimonial propriu-zis. „Imperativul reparaţiei este dedus din daună, ca fapt juridic, şi nu dintr-un drept prealabil”[32]. Se consideră că relaţia de concubinaj, care este stabilă şi continuă şi care are aparenţa unei căsătorii, este legitimă şi deci demnă de protecţie juridică, motivare care este tot mai extinsă şi în cazul concubinajului homosexual.
Pentru evitarea unor asemenea dificultăţi de calificare, autorii Codului nostru civil ar fi putut avea în vedere orientarea Anteproiectului francez de reformă a dreptului obligaţiilor şi a prescripţiei, cel care îşi propune actualizarea Codului civil francez. Potrivit art. 1343 al acestui important reper european, „este reparabil orice prejudiciu cert constând în lezarea unui interes legitim, patrimonial ori nepatrimonial, individual sau colectiv”. Această formulă ar fi fost de natură să evite discuţiile privind distincţia dintre drepturile subiective şi interesele legitime.
Soluţia Anteproiectului Catala[33] este urmarea unei dezbateri din doctrina franceză de drept civil privitoare la raportul dintre protecţia juridică a drepturilor nepatrimoniale şi răspunderea delictuală. Voci autorizate susţin ideea că „istoria prejudiciului după anul 1804, mai ales în ultimul secol, poate fi prezentată ca cea a dezintegrării sale progresive”[34]. Se are în vedere tendinţa jurisprudenţei franceze de a considera că simpla încălcare a dreptului la viaţă privată deschide dreptul la reparaţie, prejudiciul şi culpa fiind prezumate[35]. Or, această concepţie a Codului nostru civil de a condiţiona indemnizarea prejudiciilor morale de încălcarea unui drept nepatrimonial, nu face decât să contribuie la, ceea ce doctrina franceză numeşte „inflaţia de drepturi subiective”[36], proces despre care nu se poate spune că reprezintă un factor de progres, ci dimpotrivă, este unul de destabilizare a dreptului răspunderii civile[37];
b) ceea ce surprinde încă de la prima lectură a textelor, este lipsa de acurateţe a terminologiei folosite de noua reglementare, în cadrul căreia sunt evocate laolaltă, fără rigoare, câteva concepte cu înţeles diferit, inducând confuzii între ceea ce actualul Cod civil numeşte: „drepturi ale personalităţii” (art. 58), „drepturi inerente fiinţei umane” (art. 61), „drepturi inerente personalităţii” (art. 1391 alin. 3).
Sub un prim aspect, ideea în sine de a dresa un inventar la art. 58 C. civ. al drepturilor personalităţii, materie atât de delicată în substanţa ei, este cel puţin riscantă, ştiut fiind că personalitatea omului nu poate fi redusă la drepturile limitativ prevăzute de text: dreptul la viaţă, la sănătate, la integritate fizică şi psihică, la onoare şi reputaţie, dreptul la respectarea vieţii private şi dreptul la propria imagine[38].
Apoi, dacă s-a simţit nevoia de a distinge între „drepturile inerente fiinţei umane” (art. 61), „drepturile strâns legate de fiinţa umană” (art. 252), „drepturile inerente personalităţii oricărui subiect de drept” (art. 1391 alin. 3), ar fi trebuit ca aceste distincţii terminologică să aibă acoperire în drepturile concret plasate în cadrul fiecărei categorii. Or, în ce ne priveşte, avem rezerve în a considera că drepturile privind creaţia ştiinţifică, artistică, literară sau tehnică sunt strâns legate de fiinţa umană, fie şi doar pentru motivul că nu orice fiinţă umană este creatoare de asemenea opere. Cu atât mai puţin, includerea în cadrul acestei categorii a „oricăror alte drepturi nepatrimoniale”.
Când ne referim la protecţia personalităţii omului, nu avem în vedere aptitudinea invariabilă a persoanei de a dobândi drepturi şi asuma obligaţii, ci la valorile morale care alcătuiesc individualitatea inconfundabilă şi incomparabilă a omului. În acelaşi sens se pronunţă un distins autor de drept civil potrivit căruia „personalitatea la care fac referire aceste drepturi nu se reduce la noţiunea tehnicã de personalitate juridicã, în sensul de a fi subiect de drept. Ea vrea sã spunã mai mult şi anume: persoana umanã în totalitatea sa, în realitatea sa biologicã, psihologicã şi socialã[39]. Este vorba de acele „prerogative extrapatrimoniale intim ataşate persoanei, care exprimă chintesenţa fiinţei umane, fiind intriseci acesteia”[40], altfel spus, „tot ce caracterizează în particular un individ”[41]. Acelaşi înţeles al personalităţii îl regăsim în definiţia dată de psihologie, potrivit căreia personalitatea este „element stabil al conduitei unei persoane, ceea ce o caracterizează şi o diferenţiază de o altă persoană”[42], precum şi de sociologie, care o vede ca „expresie socioculturală a individualităţii umane”[43].
[24] Dată fiind multiplicarea fără precedent a prejudiciilor corporale care pot fi atât patrimoniale cât şi morale, prin Rezoluţia 75-7 din 14 martie 1975 a Consililului Europei relativă la reparaţia daunelor în cazul leziunilor corporale şi de deces s-au emis câteva principii menite să asigure o protecţie cât mai deplină victimelor unor astfel de vătămări. Plecând de la particularităţile acestor prejudicii se propune ca diviziunea clasică bipartită a prejudiciilor patrimoniale şi extrapatrimoniale (morale) să fie înlocuită cu una tripartită: prejudiciu patrimonial, prejudiciu moral şi prejudiciu corporal. În acest sens, a se vedea X. Pradel, op. cit., pp. 304-314.
[25] Tr. Ionaşcu, Curs de drept civil. Teoria generală a contractelor şi obligaţiilor, Facultatea de Drept din Bucureşti, 1942, pp. 429-430.
[26] I. Albu, V. Ursa, op. cit., p. 71.
[27] Gh. Vintilă, C. Furtună, op. cit., pp. 24-25.
[28] A se vedea, în acest sens, S. Carval, La responsabilité civile dans sa function de la peine privée, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence 1995.
[29] X. Pradel, op. cit., p. 124.
[30] Idem, p. 37.
[31] Ph. Tourneau, L. Cadiet, op. cit., nr. 1554.
[32] Idem, nr. 1392.
[33] Avant-projet de reforme du droit des obligations et du droit de la prescription.
[34] Idem, nr. 1306.
[35] Autorii precitaţi constată că aplicarea art. 9 din Codul civil francez privitor la protecţia dreptului la viaţă privată, independent de art. 1382, face ca răspunderea delictuală să fie absorbită de drepturile personalităţii.
[36] J. Hauser, Revue trimestrielle de droit civil, 1996, p. 871, apud Ph. Tourneau, L. Cadiet, loc. cit., p. 298. Autorul vorbeşe chiar de „l’autodestruction de l’homme par l’inflation des droits subjectifs” Aceeaşi observaţie o fac şi alţi autori (a se vedea X. Pradel, op. cit., p. 123; Y. Lambert-Faivre, op. cit., nr. 2-12). Exacerbarea drepturilor subiective a făcut să fie adus în discuţie dreptul de nu se naşte, în cazul celor născuţi cu handicap, ca urmare a culpei medicului de a nu fi evidenţiat un posibil handicap la naştere cauzat de o afecţiune a unuia dintre cei doi soţi. În cauza Perruche, Curtea de casaţie franceză a recunoscut dreptul copilului de a fi pierdut „şansa de a nu se naşte” (wrongfull life) sau şansa de a avea o viaţă normală şi dreptul de a obţine daune-interese.
[37] Ph. Tourneau, L. Cadiet, op. cit., p. 299.
[38] Aceeaşi opinie este împărtăşită şi de C. Jugastru, Reflecţii asupra noţiunii şi evoluţiei drepturilor personalităţii, Analele Institului de Istorie „G. Bariţ” din Cluj-Napoca, Series Humanistica, tom V, 2007, p. 326.
[39] O. Ungureanu, Dreptul la onoare şi dreptul la demnitate, „Acta Universitatis Lucian Blaga”, seria Iurisprudentia, Supliment 2005, p. 19.
[40] C. Jugastru, op. cit., p. 326.
[41] G. Cornu, Vocabulaire juridique, Presses Universitaires de France, 1987, p. 679.
[42] N. Sillamy, Larousse. Dicţionar de psihologie, Ed. Univers Enciclopedic, 1998.
[43] Dicţionar de sociologie, coordonatori C. Zamfir, L. Vlăsceanu, Ed. Babel, 1993.
Arhive
- martie 2024
- februarie 2024
- ianuarie 2024
- decembrie 2023
- noiembrie 2023
- octombrie 2023
- septembrie 2023
- august 2023
- iulie 2023
- iunie 2023
- mai 2023
- aprilie 2023
- martie 2023
- februarie 2023
- ianuarie 2023
- decembrie 2022
- noiembrie 2022
- octombrie 2022
- septembrie 2022
- august 2022
- iulie 2022
- iunie 2022
- mai 2022
- aprilie 2022
- martie 2022
- februarie 2022
- ianuarie 2022
- decembrie 2021
- noiembrie 2021
- octombrie 2021
- septembrie 2021
- august 2021
- iulie 2021
- iunie 2021
- mai 2021
- aprilie 2021
- martie 2021
- februarie 2021
- ianuarie 2021
- decembrie 2020
- noiembrie 2020
- octombrie 2020
- septembrie 2020
- august 2020
- iulie 2020
- iunie 2020
- mai 2020
- aprilie 2020
- martie 2020
- februarie 2020
- ianuarie 2020
- decembrie 2019
- noiembrie 2019
- octombrie 2019
- septembrie 2019
- august 2019
- iulie 2019
- iunie 2019
- mai 2019
- aprilie 2019
- martie 2019
- februarie 2019
- ianuarie 2019
- decembrie 2018
- noiembrie 2018
- octombrie 2018
- septembrie 2018
- august 2018
- iulie 2018
- iunie 2018
- mai 2018
- aprilie 2018
- martie 2018
- februarie 2018
- ianuarie 2018
- decembrie 2017
- noiembrie 2017
- octombrie 2017
- septembrie 2017
- august 2017
- iulie 2017
- iunie 2017
- mai 2017
- aprilie 2017
- martie 2017
- februarie 2017
- ianuarie 2017
- decembrie 2016
- noiembrie 2016
- octombrie 2016
- septembrie 2016
- august 2016
- iulie 2016
- iunie 2016
- mai 2016
- aprilie 2016
- martie 2016
- februarie 2016
- ianuarie 2016
- decembrie 2015
- noiembrie 2015
- octombrie 2015
- septembrie 2015
- august 2015
- iulie 2015
- iunie 2015
- mai 2015
- aprilie 2015
- martie 2015
- februarie 2015
- ianuarie 2015
Calendar
L | Ma | Mi | J | V | S | D |
---|---|---|---|---|---|---|
1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 |
8 | 9 | 10 | 11 | 12 | 13 | 14 |
15 | 16 | 17 | 18 | 19 | 20 | 21 |
22 | 23 | 24 | 25 | 26 | 27 | 28 |
29 | 30 |
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.