Recunoașterea în România a dispozițiilor pentru cauză de moarte întocmite în formă verbală

În măsura în care, în lumina art. 2635 C. civ., notarul public care instrumentează cauza succesorală consideră valabil testamentul astfel întocmit iar succesibilii nu-şi contestă unii altora calitatea şi se înţeleg cu privire la întinderea drepturilor care li se cuvin, nu se pune problema validării pe care judecătorească a dispozițiilor pentru cauză de moarte întocmite în formă verbală. În caz de divergenţă, potrivit art. 107 alin. 2 din Legea nr. 35/1995^[17], notarul public va îndruma părţile să soluţioneze neînţelegerile dintre ele pe cale judecătorească, situația în care instanța se va putea pronunța, potrivit legii aplicabile formei testamentului (legea străină), asupra respectării condițiilor de formă ad validitatem de către actul de ultimă voință întocmit în formă verbală^[18].

Legea străină aplicabilă condițiilor de formă poate fi înlăturată de la aplicare potrivit art. 2564 C. civ. atunci când încalcă ordinea publică de drept internaţional privat român, în ipoteza înlăturării legii străine urmând a se aplica legea română (lex fori), care nu admite decât testamentul în formă scrisă. Ordinea publică de drept internaţional reprezintă un mijloc excepţional de înlăturare a aplicării legii străine, atunci când aceasta din urmă ar conduce la un rezultat incompatibil cu principiile fundamentale ale dreptului român ori ale dreptului Uniunii Europene şi cu drepturile fundamentale ale omului. Deşi înlăturarea aplicării legii străine este posibilă în temeiul art. 2564 C. civ., testamentul nuncupativ făcut în străinătate, cu respectarea condițiilor de formă impuse de legea străină, sub aspectul formei pe care o îmbracă voința testatorului, nu poate fi avut în vedere ca aducând atingere ordinii noastre publice de drept internaţional privat, cu atât mai mult cu cât dispozițiile mortis causa în formă verbală nu constituie o noutate în România^[19]. Menționăm, cu titlu de exemplu, că legislația aplicată în Ardeal, Banat și Bucovina anterior extinderii Codului civil de la 1864 în aceste teritorii^[20] admitea testamentul verbal^[21].

În timp ce îndeplinirea condiţiilor de formă este guvernată de normele conflictuale prevăzute de Codul civil român, nu la fel se întâmplă cu cele de fond. Astfel, o dispoziție pentru cauză de moarte (alta decât un pact asupra unei succesiuni viitoare), este reglementată, în privința admisibilității sale și a condițiilor de fond, de legea care, în temeiul Regulamentului (UE) nr. 650/2012, ar fi fost aplicabilă succesiunii persoanei care a întocmit dispoziția, în cazul în care aceasta ar fi decedat în ziua întocmirii dispoziției. În principiu, potrivit art. 21 alin. 1 din Regulamentului (UE) nr. 650/2012, legea aplicabilă succesiunii în ansamblul său este legea statului în care defunctul își avea reședința obișnuită în momentul decesului (atunci când de cuius nu a ales o altă lege care să se aplice succesiunii sale).

Din coroborarea art. 2 lit. f) din Regulamentul (UE) nr. 650/2012 cu art. 2635 Codul civil român rezultă că, atunci când o persoană având reşedinţa obişnuită în România întocmeşte un testament în formă verbală într-un stat a cărui legislaţie prevede această formă de a dispune mortis causa, condițiile de fond sunt supuse legii române iar cele de formă sunt reglementate de legea străină^[22]. În plus, dacă legea aplicabilă succesiunii şi implicit condiţiilor de fond ale actului de ultimă voinţă este chiar legea română, nu se va pune în discuţie nici excepţia de ordine publică internaţională prevăzută în art. 35 din Regulamentul (UE) nr. 650/2012^[23].

În concluzie, condițiile de formă ale dispozițiilor pentru cauză de moarte întocmite în formă verbală se vor analiza potrivit art. 2635 Codul civil român, respectiv întocmirea, modificarea sau revocarea testamentului fiind considerate valabile dacă actul respectă, fie la data când a fost întocmit, modificat sau revocat, fie la data decesului testatorului, oricare dintre următoarele legi: legea naţională a testatorului, legea reşedinţei obişnuite a acestuia, legea locului unde actul a fost întocmit, modificat sau revocat, legea situaţiei imobilului ce formează obiectul testamentului sau legea instanţei sau a organului care îndeplineşte procedura de transmitere a bunurilor moştenite. Iar condițiile de fond se vor analiza potrivit dispoziţiilor din Regulament (UE) nr. 650/2012, adică avându-se în vedere fie legea statului în care defunctul își avea reședința obișnuită în momentul decesului (sau legea statului cu care defunctul avea în mod evident o legătură mai strânsă), fie legea statului a cărui cetățenie o deține în momentul alegerii legii sau la data decesului.

Bibliografie:

1. Convention du 5 octobre 1961 sur les conflits de lois en matière de forme des dispositions testamentaires (Convenţia de la Haga din 5 octombrie 1961 privind conflictele de legi referitoare la forma dispoziţiilor testamentare), disponibilă pe https://www.hcch.net/fr/instruments/conventions/ full-text/?cid=40, consultată la data de 3.03.2017.
2. Regulamentul (UE) nr. 650 al Parlamentului European și al Consiliului din 4 iulie 2012 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea și executarea actelor autentice în materie de succesiuni și privind crearea unui certificat european de moștenitor, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, L 201 din data de 27.7.2012, p. 107-134.
3. Legea nr. 287 din 17 iulie 2009 privind Codul civil, republicată în Monitorul Oficial al României nr. 505 din 15 iulie 2011.
4. Legea nr. 36 din 12 mai 1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale, republicată în M. Of. nr. 444 din data de 18 iunie 2014.
5. Decretul-lege nr. 478/1938 pentru extinderea în Bucovina a legislaţiei din Vechiul Regat, publicat în M. Of. nr. 228 din data de 1 octombrie 1938.
6. Legea nr. 389 din 21 iunie 1943 privind extinderea legislației civile şi comerciale în România de peste Carpați, publicată în M. Of. nr. 142 din data de 22 iunie 1943.
7. Legea nr. 260 din 4 aprilie 1945 privitoare la legislaţia aplicabilă în Transilvania de Nord, precum şi la drepturile dobândite în acest teritoriu, în timpul operaţiunii ungare, publicată în M. Of. nr. 78 din 4 aprilie 1945.
8. F.-A. Baias, R. Constantinovici, E. Chelaru, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil: comentariu pe articole, ediţia a II-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014.
9. U. Bergquist, D. Damascelli, R. Frimston, P. Lagarde, F. Odersky, B. Reinhartz, Commentaire du règlement européen sur les successions, Éditions Dalloz, Paris, 2015.
10. A. Bonomi, P. Wautelet, I. Pretelli, Le droit européen des successions. Commentaire du Règlement (UE) n° 650/2012 du 4 juillet 2012, 2^e édition, Éditions Bruylant, Bruxelles, 2016.
11. G. van Calster, European Private International Law, second edition, Hart Publishing, Portland, Oregon, 2016.
12. European Network of Registers of Wills Association (ENRWA), „Europe Wills” Programme, Status report on schemes of wills registration and search in Europe, version 10 March 2010, disponibil la http://www.arert.eu/IMG/pdf/etatdeslieux-2010-03-10-EN.pdf, consultat la data de 3.03.2017.
13. Ministerul Justiţiei, Codul civil Carol al II-lea, Ediţie oficială, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Imprimeria Centrală, Bucureşti, 1940 [Codul civil Carol al II-lea, republicat în Monitorul Oficial nr. 206 din 6 septembrie 1940, cu modificările ulterioare].
14. D.A. Popescu, Domeniul de aplicare al Regulamentului (UE) 650/2012. Regulile de competenţă internaţională, în Revista română de drept privat nr. 5/2014, p. 138-176.
15. D.A. Popescu, Ghid de drept internațional privat în materia succesiunilor, Editura Magic Print, Onești, 2014.
16. K.G.C. Reid, M.J. de Waal, R. Zimmermann (eds.), Comparative Succession Law, volume I: Testamentary Formalities, Oxford University Press, New York, 2011.
17. I.-L. Vlad, Succesiuni internaţionale. Regulamentul nr. 650/2012. Tratate internaţionale în domeniu, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016.