Reaua-credință, o formă specială a vinovăției penale

Controverse doctrinare

În art. 16 din Codul penal sunt definite formele şi modalităţile vinovăţiei: intenţia directă şi indirectă, culpa cu prevedere şi fără prevedere şi praeterintenţia (intenţia depăşită).

În literatura juridică română s-a arătat că reaua-credinţă presupune vinovăţia sub forma intenţiei^[1] şi aceasta nu este compatibilă cu cele două modalităţi ale culpei^[2].

Intenţia poate fi directă sau indirectă. De exemplu, în cazul infracţiunii de gestiune frauduloasă prevăzută în art. 242 C. pen., în varianta tip aceasta constă în pricinuirea de pagube unei persoane fizice sau juridice cu rea-credinţă cu ocazia administrării sau conservării bunurilor acesteia, de către cel care are ori trebuie să aibă grija administrării sau conservării acelor bunuri forma de vinovăţie este intenţia. Este indiferent dacă elementul material al infracţiunii constă dintr-o acțiune sau inacțiune, gestiunea frauduloasă implică ştiinţa făptuitorului că pricinuiește prin acţiunile sau inacţiunile sale abuzive pagube persoanei ale cărei bunuri a primit însărcinarea de a le administra sau conserva^[3].

Intenţia poate fi şi indirectă fiindcă nu-i este îngăduit unei persoane care gestionează bunurile altuia să accepte riscul producerii unor pagube pe care le prevede, dar nu le urmăreşte (art. 16 al. 3 pct. 1 lit. b C. pen.).

Prevederea riscului producerii unor pagube în cazul gestiunii frauduloase reprezintă un proces psihic identic pentru intenţia indirectă şi culpa cu previziune. Acest risc asumat care pune în pericol valori sociale patrimoniale prezintă o apropiere evidentă între cele două forme de vinovăţie. Din acest punct de vedere s-ar putea deduce că ar fi posibilă reţinerea relei-credinţe şi în cazul culpei grave.

Cu toate acestea considerăm că infracţiunea de gestiune frauduloasă ca şi celelalte infracţiuni comise cu rea-credinţă presupun o acţiune vădit abuzivă ce reiese din însăşi materialitatea faptei (ex re), comisă cu ştiinţă, care nu este compatibilă cu acţiunea psihică de indiferenţă a delincventului, care săvârşeşte o infracţiune neintenţionată.

În doctrina juridică penală străină actuală există controverse în privinţa delimitării intenţiei indirecte de culpa cu previziune susţinându-se că nu există o linie univocă, clară care să le separe^[4] pentru că în ambele modalităţi făptuitorul desfăşoară o activitate voluntară conştientă, el îşi dă seama de posibilitatea producerii unui rezultat periculos, al activităţii sale în raport cu valorile sociale ocrotite de lege.

Cu toate acestea el acţionează în continuare, nu îşi înfrânează impulsul la acţiune. Or, aceste procese psihice sunt similare celor care caracterizează intenţia. Deosebirea dintre intenţia indirectă şi culpa conştientă rezultă din faptul că, în primul caz, făptuitorul chiar dacă nu doreşte rezultatul acceptă riscul producerii lui, pe când în cazul culpei cu prevedere nu-1 acceptă şi socoteşte fără temei că nu se va produce. În cazul culpei cu previziune lipsa de voinţă în a produce rezultatul este dublată de încrederea efectivă, reală a făptuitorului în forţele sale de a evita rezultatul periculos, păgubitor şi a împiedica producerea lui. Această încredere se dovedeşte a fi neîntemeiată deoarece rezultatul nedorit se produce. Se pune întrebarea dacă această supraestimare a forţelor proprii nu exprimă o anumită atitudine psihică în raport cu posibilitatea producerii rezultatului, aflată în reprezentarea făptuitorului, şi oare subestimarea condiţiilor ce ar putea da naştere rezultatului nu pare a se transforma într-un consimţământ la producerea lui?

Unii autori germani^[5] au afirmat că în realitate nu există un dol eventual (intenţie indirectă) ca dol autentic care să fundamenteze răspunderea penală, ci doar dolul direct (intenţia directă) cu motivarea că intenţia indirectă nu ar fi nici dol, şi nici culpă, deoarece presupune un rezultat care nu a fost voit şi nici măcar cunoscut în mod direct. Aceşti autori consideră că formele de vinovăţie sunt intenţia, culpa şi uşurinţa.

Cea din urmă, a treia formă de vinovăţie este consacrată explicit în Codul penal german. De exemplu, în art. 264 este prevăzută înşelăciunea agravată care se sancţionează dacă s-a săvârşit cu uşurinţă. Această a treia formă de vinovăţie este prezentă ori de câte ori se încalcă o obligaţie de ocrotire a unor valori importante sau se produce o omisiune gravă în îndeplinirea unei obligaţii importante. Omisiunea gravă, rezultat al unei activităţi voluntare conştiente care presupune şi prevederea riscului producerii unei consecinţe periculoase caracterizează şi intenţia vinovată, reaua-credinţă. Făptuitorul adoptă o poziţie psihică periculoasă, vinovată atâta timp cât dispreţuieşte riscul unor consecinţe grave.

Teoriei germane i se poate reproşa că încearcă să introducă în dreptul penal maxima: „culpa lata dolo aequiparatur” ceea ce ar conduce la prezumarea intenţiei în cazul culpei^[6].

Această maximă a fost introdusă în dreptul civil pe plan conceptual, deoarece din punctul de vedere al acestei ramuri de drept intenţia există în toate situaţiile în care făptuitorul a putut prevedea consecinţele actelor sale.

În materia dreptului penal, acceptarea riscului în cazul culpei cu prevedere nu este urmată de voinţa de a realiza evenimentul infracţional. Acceptarea riscului nu poate fi asimilată intenţiei pentru că intenţia este o expresie a voinţei de a comite infracţiunea.

Chiar dacă distanţa dintre dorinţă, atitudine psihică ce caracterizează actul intenţionat şi acceptarea acesteia ca probabilă nu este mare, această distanţă există în stadiul actual al vinovăţiei penale, a modului în care ea este concepută şi a bazei sale juridico-psihologice.

A identifica culpa penală cu intenţia şi cu reaua-credinţă ar însemna să se exprime reproşul social doar în raport cu evenimentul infracţional fără a ţine seama că în cazul culpei acesta nu este nici voit, nici dorit, iar în cazul intenţiei atitudinea subiectivă a făptuitorului exprimă voinţa şi dorinţa de a comite infracţiunea.

Desigur, criticile aduse teoriilor germane sunt întemeiate în sensul că între intenţie şi culpă nu există similitudini. Totuşi, se impun unele nuanţări atunci când se analizează intenţia indirectă. Aceasta este o situaţie intermediară între culpa cu prevedere şi intenţia directă. În doctrina străină actuală se discută apropierea dolului eventual şi a culpei conştiente şi despre crearea bazelor teoretice pentru elaborarea unei a treia forme de vinovăţie^[7].

La nivel european s-a elaborat proiectul Corpus Juris de către un grup de experţi în vederea unificării dispoziţiilor de drept penal substanţial şi procedural pentru a asigura o represiune mai eficientă a faptelor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.

În cadrul acestui proiect se prevăd trei forme de responsabilitate subiectivă: intenţia, neglijenţa gravă şi culpa simplă. Această formă intermediară de vinovăţie recklessness (în limba engleză) sau gros negligeance (în limba franceză) este specifică făptuitorului care fiind conştient de prezenţa riscului producerii unui rezultat periculos îşi asumă acest risc în raport cu circumstanţele faptei^[8].

Dispreţul conştient faţă de starea de pericol creată sau temeritatea evidentă sunt considerate ca o formă a intenţiei. Cunoscând riscul, făptuitorul şi-ar fi putut asuma diligenta necesară pentru a-1 evita.

Analizând reglementarea vinovăţiei din actualul Cod penal, considerăm că faptele comise cu rea-credinţă se pot săvârşi doar cu intenţie (directă sau indirectă).

În perspectiva unificării legislaţiei penale la nivel european şi a adoptării punctului de vedere referitor la cele trei forme ale vinovăţiei, prin infracţiunea săvârşită cu rea-credinţă vom înţelege cea comisă cu intenţie, dar şi din gravă neglijenţă mai ales în situaţia în care autorul având reprezentarea că a creat un risc pentru producerea rezultatului periculos continuă acţiunea în desfăşurarea căreia se află.

Prin adoptarea unei asemenea concepţii noţiunii de rea-credinţă i s-ar da acelaşi înţeles ca în dreptul civil unde reaua-credinţă este expresia unei rele intenţii, produs al dolului, fraudei, violenţei sau al culpei grave¹⁰.

Aşadar, pe lângă intenţia frauduloasă, reaua-credinţă ar exista şi în cazul culpei grave.

Reaua-credinţă în formele sale multiple de manifestare poate fi menţionată expres de legiuitor ca element al laturii subiective a infracţiunii, iar alteori, deşi nu e menţionată în definiţia infracţiunii, este forma de vinovăţie specifică unor infracţiuni care se comit prin viclenie sau omisiune intenţionată.

În prima categorie se înscriu trei din modalităţile infracţiunii de abandon de familie care se realizează sub aspectul laturii subiective cu rea-credinţă (art. 378 al. 1 lit. a, b şi c C. pen.), părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, expunându-l la suferințe fizice sau morale, neîndeplinirea cu rea-credinţă a obligaţiei de întreţinere prevăzută de lege sau neplata cu rea-credinţă timp de două luni a pensiei de întreţinere stabilită pe cale judecătorească.

De asemenea, art. 242 C. pen. prevede că pricinuirea de pagube unei persoane cu rea-credinţă cu ocazia administrării sau conservării bunurilor acesteia de către cel care are ori trebuie să aibă grija administrării sau conservării acestor bunuri constituie gestiune frauduloasă.

Dacă în primul exemplu reaua-credinţă constă în vinovăţia sub forma intenţiei în comiterea unei infracţiuni şi presupune un refuz intenţionat de a îndeplini o obligaţie pe care de altfel avea posibilitatea să o îndeplinească, la gestiunea frauduloasă elementul material al laturii obiective se realizează fie prin acţiune, fie prin inacţiune păgubitoare pentru proprietarul bunurilor. Reaua-credinţă are o dublă semnificaţie, şi anume: comiterea faptei cu intenţie fie că este o acţiune sau o inacţiune, şi posibilitatea făptuitorului de a evita cauzarea pagubei.

Reaua-credinţă este menţionată, în mod expres, şi în cazul unor infracţiuni prevăzute în legi speciale. De exemplu, în Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, modificată şi completată ulterior^[9], în art. 271 este incriminată fapta fondatorului, administratorului, directorului, directorului executiv sau reprezentantului legal care prezintă cu rea-credinţă în prospecte, rapoarte şi comunicări adresate publicului, date neadevărate asupra constituirii societăţii (pct. 1) sau prezintă, cu rea-credinţă, acţionarilor un bilanţ contabil inexact. Art. 272 pct. 2 sancţionează pe fondatorul, administratorul, directorul sau reprezentantul legal al societăţii care foloseşte, cu rea-credinţă, bunuri sau creditul de care se bucură societatea, într-un scop contrar intereselor acesteia sau în folosul lui propriu ori pentru a putea favoriza o altă societate la care are interese direct sau indirect.

Latura obiectivă a infracţiunii se realizează de această dată prin acţiune, iar din punct de vedere al laturii subiective intenţia este directă şi constă din hotărârea de a acţiona în scopul prejudicierii societăţii comerciale.

O situaţie asemănătoare este cea prevăzută de art. 48 alin. 1 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, cu modificările ulterioare^[10] şi care constă în fapta persoanei care, cu rea-credinţă, a făcut declaraţii inexacte pe baza cărora s-a operat o înmatriculare ori s-a făcut o menţiune în registrul comerţului.

În art. 63¹ C. pen. se arată că atunci când cel condamnat se sustrage cu rea-credinţă de la executarea amenzii, instanţa poate înlocui această pedeapsă cu pedeapsa închisorii în limitele prevăzute pentru infracţiunea săvârşită, ţinând seama de partea din amendă care a fost achitată. În acest caz, reaua-credinţă presupune o conduită ilicită din partea persoanei condamnate la pedeapsa amenzii care acţionează intenţionat în cunoştinţă de cauză pentru a împiedica executarea sancţiunii.

Aceeaşi conduită ilicită numită de această dată rea-voinţă a condamnatului constând în neachitarea intenţionată în întregime a cheltuielilor judiciare şi a despăgubirilor civile la care a fost obligat constituie motiv pentru neacordarea reabilitării conform art. 137 al. ultim C. pen.

În cazul art. 63^¹ C. pen. şi art. 137 (persoana juridică) C. pen., texte care nu se referă la infracţiuni, noţiunile de rea-credinţă şi rea-voinţă au acelaşi înţeles din punct de vedere juridic.

Actualul Cod penal, deşi nu mai reproduce dispoziţia din art. 19 al. ultim din vechiul Cod penal (considerând că şi faptele comise prin inacţiune au la bază intenţia, întocmai ca şi cele săvârşite prin acţiune, dacă legea nu prevede în mod explicit că se pot comite şi din culpă), cu toate acestea în formularea conţinutului infracţiunii de gestiune frauduloasă (art. 242 C. pen., în vigoare) păstrează expresia „rea-credinţă”.

La o atare concluzie nu s-ar putea ajunge decât dacă achiesăm opinia autoarei, după care expresia „rea-credinţă” s-ar referi la intenţia care ar sta la baza atât a acţiunii, cât şi a inacţiunii pe care o califică, deoarece raţionând în acest mod am atribui expresiei menţionate o altă funcţie (de a califica intenţia) decât aceea pe care o exprima profesorul Vintilă Dongoroz, şi anume de a se reține și culpa în cazul faptelor de gestiune frauduloasă comise prin inacţiune.

O a doua categorie de infracţiuni o constituie cele în care, deşi reaua-credinţă nu este menţionată explicit de legiuitor în norma de incriminare, ele se comit sub aspectul: laturii subiective tot prin aceeaşi intenţie ilicită care presupune viclenia sau omisiunea intenţionată, respectiv acel dol pe care-1 întâlnim în cazul infracţiunilor de înşelăciune sau abuz de încredere.

Pentru a conchide, reaua-credinţă o întâlnim atât în dreptul civil unde este expresia dolului, fraudei, violenţei sau a culpei grave, dar şi în dreptul penal unde fie e menţionată expres în definirea unor infracţiuni, sau, deşi nu e menţionată conturează forma de vinovăţie specifică unor infracţiuni care se comit prin viclenie sau omisiune intenţionată.

Spre deosebire de dreptul civil, în dreptul penal reaua-credinţă presupune doar intenţie însă o intenţie calificată.

În cadrul modalităţilor intenţiei există deosebiri sub aspectul gravităţii, din punct de vedere cantitativ şi calitativ^[11].

Concluzii:

Considerăm că reaua-credinţă constituie o formă a vinovăţiei, o intenţie calificată.

Reaua-credinţă este o expresie a fraudei constând în viclenie, înşelăciune sau omisiune vădit intenţionată. Ea este o atitudine psihică care conturează o poziţie subiectivă concretizată în dol, fraudă, abuz de drept şi presupune o atitudine vădit abuzivă ce rezultă din însăşi materialitatea faptei (de exemplu, în cazul înşelăciunii, abuzului de încredere).

Sub aspect cantitativ reaua-credinţă prezintă un grad mai mare de intensitate a vinovăţiei nefiindu-i specific în dol repentin, ci unul premeditat. Hotărârea de a acţiona nu este promptă, ci agentul deliberează şi pregăteşte fapta sa frauduloasă.

Prin urmare, reaua-credinţă, opusul bunei-credinţe, este expresia intenţiei calificate, frauduloase în săvârşirea unor infracţiuni.

Reaua-credinţă presupune, intenţie, un „dol special”, factorului intelectiv adăugându-i-se şi „animus fraudandi”.

Reaua-credinţă este şi expresia intenţiei frauduloase specifică infracţiunilor contra patrimoniului care aduc atingere încrederii, probităţii ce trebuie să existe între membrii colectivităţii, fără de care relaţiile sociale de ordin patrimonial nu s-ar putea forma, dezvolta şi consolida în mod normal^[12].

Apreciez că vinovăţia poate fi definită ca fiind „atitudinea psihică a persoanei care, săvârşind cu voinţă neconstrânsă sau rea-voinţă o faptă socialmente periculoasă, are sau nu, în momentul executării, reprezentarea faptei şi a urmărilor socialmente periculoase ale acesteia sau, deşi nu a avut reprezentarea faptei şi a urmărilor, a avut posibilitatea reală, subiectivă a acestei reprezentări.

La producerea rezultatului pericu­los contribuie activitatea culpabilă a mai multor persoane, în aceste cazuri vor răspunde penal toţi cei care au cauzat rezultatul periculos.

În literatura juridică română s-a arătat că reaua-credinţă presupune vinovăția sub forma intenției, însă aceasta nu este compatibilă cu cele două modalităţi ale culpei.

Referinţe bibliografice:

1. Antoniu George, Boroi Alexandru, Bulai Bogdan Nicolae, Bulai Costică, Daneş Ştefan, Duvac Constantin, Guiu Mioara Ketty, Mitrache Constantin, Mitrache Cristian, Molnar Ioan, Ristea Ion, Sima Constantin, Teodorescu Vasile, Vasiu Ioana, Vlăşceanu Adina, Explicaţii preliminare ale Noului Cod Penal, vol. II, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011.

2. Antoniu G., Vinovăţia în perspectiva reformei penale şi a aderării la UE, RDP nr. 2/2003.

3. Antoniu G., Vinovăţia penală, Academiei Române, 1995.

4. Basarab M., Drept penal. Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983.

5. Bernadini R., L’intention coupable en droit penal, Universite de Nice, Faculte de droit et des sciences economiques, 1976.

6. Pascu Ilie, Traian Dima, Costică Păun, Mirela Gorunescu, Vasile Dobrinoiu, Mihai Adrian Hotca, Ioan Chiş, Maxim Dobrinoiu, Noul Cod Penal Comentat. Partea generală, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014.

7. Eser A., B. Burkhardt, T. Weigend, G. Artzt, citaţi de G. Antoniu în Vinovăţia în perspectiva reformei penale şi a aderării la UE, RDP nr. 2/2003.

8. Stoica Adrian, coord-r, Vasile Drăghici, Marian Alexandru, Mariana Mitra-Niță, Mihai Stanciu, Teste grilă pentru examenele de admitere în profesiile juridice, Editura Universul Juridic, București, 2019.

9. Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată în M. Of. nr. 1.066/2004.

10. Legea nr. 26/1990 privind Registrul comerţului, republicată în M. Of. nr. 49/1998.