Răspunderea minorului în diferite ţări europene

Prin Legea nr. 8/2006 (Monitorul Oficial al Statului din 5 decembrie 2006) a fost introdusă o nouă reglementare :

– asigurarea proporţionalităţii între sancţiunile penale aplicate şi gradul de pericol social al faptei săvârşite prin dispunerea executării măsurii educative a internării într-un centru de reeducare în regim închis, similar pedepselor privative de libertate, în cazul infracţiunilor grave precum şi transferul minorilor într-un penitenciar la împlinirea vârstei de 18 ani.

– introducerea unor măsuri suplimentare, cum ar fi interzicerea de a intra în contact cu victima, rudele victimei, ori alte persoane, şi

– recunoaşterea şi garantarea drepturilor victimei.

Aceasta reformă a intrat în vigoare în februarie 2007.

Majoritatea modificărilor introduse în 1992 au fost implementate prin Legea nr. 5/2000, o lege cuprinzătoare reglementând ambele aspecte: penale şi de procedură penală, prin măsuri concrete de angajare şi tragere la răspundere penală (şi civilă) a minorilor care săvârşesc una dintre faptele prevăzute de legea penală pentru adulţi.

Legea nr. 5/2000 reglementează prin urmare aspecte de drept penal, procedural penal şi execuţional penal aplicate minorilor infractori, sub forma unui sistem distinct, integrat în justiţia penală. Principalele reglementări ale noului sistem sunt următoarele^[39]:

a) răspunderea penală a minorului: corelat cu art. 19 al Codului penal, noul model are scopul să reducă influenţa noţiunilor de protecţie şi paternalism şi admite clar „răspunderea penală” a minorilor. Astfel, Legea nr. 5/2000 reglementează răspunderea penală obiectivă sui generis^[40], distingând între condiţiile angajării răspunderii penale şi consecinţele corelative. Condiţiile angajării răspunderii penale, într-un sens formal, sunt guvernate de reguli similare celor ale răspunderii penale ale adulţilor; în fapt, condiţiile răspunderii penale a minorilor nu sunt diferite de cele ale adulţilor: săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală şi absenţa oricăror posibile cauze de înlăturare a răspunderii penale prevăzute de Codul penal (art. 5.1).

b) un model mixt: răspunderea penală şi reeducarea: în lumina reglementărilor din 1992, noul model nu are caracter exclusiv represiv, ci unul mixt, în concordanţă cu prevederile Convenţiei privind drepturile copilului. Angajarea răspunderii penale constituie numai prima etapă a reacţiei sociale având drept scop reeducarea şi resocializarea minorilor. Principalele diferenţieri faţă de sistemul răspunderii penale a adulţilor se referă la consecinţele angajării răspunderii, care în cazul minorilor reprezintă sancţiuni penale în majoritatea lor, fără caracterul represiv al pedepselor, măsuri educative, pragmatic aservite scopului sistemului mixt. Astfel, deşi aceleaşi, principiile generale de drept penal şi procesual penal se vor aplica diferit minorilor dobândind o interpretare teleologică^[41]. Faptele prevăzute de legea penală săvârşite de minori nu sunt urmate de pedepse, ci de măsuri subordonate altor criterii de aplicare şi executare. Scopul educativ special al reacţiei sociale determină diferenţe de procedură judiciară, participarea comisiei tehnice consultative, precum şi specializarea organelor judiciare ce participă la procesul penal (a 4-a dispoziţie finală).

c) scopul derogărilor de la dreptul comun este de a acţiona în beneficiul minorului.

În concordanţă cu prevederile Convenţiei asupra drepturilor copilului, în Legea nr. 5/2000 se fac trimiteri frecvente la „interesul superior al minorului” sau la „cel mai bun interes al minorului” ca principii coordonatoare ale oricărei acţiuni statale asupra minorului; în fapt, fiecare participant la procesul penal trebuie să aibă în vedere interesul minorului la adoptarea oricărei decizii şi în particular, la dispunerea măsurilor procesuale în cazul concret (art. 7.3). Pentru a înlesni acţiunea în interesul minorului Legea nr. 5/2000 a dat posibilitatea procurorului de a nu dispune începerea urmăririi penale, în anumite cazuri (art. 18 şi 19) spre deosebire de cazul persoanelor adulte când procurorul este obligat să înceapă urmărirea penală în cazul săvârşirii de infracţiuni.

Procedurile penale introduse de Legea nr. 5/2000 sunt în concordanţă cu reglementările din 1992 dar sunt mult mai amănunţite (art. 16-42) şi completate cu prevederi generale care au rolul de a spori caracterul operativ al tragerii la răspundere penală (T.III, B.IV din Codul de procedură penală).

Procesul se desfăşoară sub autoritatea unui magistrat specializat competent teritorial, judecătorul pentru minori de la locul săvârşirii faptelor (art. 2.3); dacă faptele au fost comise în mai multe locuri, se va lua în considerare locul domiciliului minorului (art. 20.3). În principal, noua procedură consacră prezumţia de nevinovăție, dreptul la apărare, dreptul la căile de atac precum şi toate celelalte garanţii procesuale fundamentale asigurate adulţilor. Particularităţile procesului penal al minorilor sunt următoarele:

a) specializarea tuturor organelor judiciare şi consultative care participă la procesul penal (judecător, procuror, apărător şi comisia tehnică);

b) preeminenţa şi complexitatea rolului procurorului (vezi mai jos);

c) flexibilitatea deciziilor (pot fi revizuite, suspendate etc., în orice fază a procesului penal) şi diverse oportunităţi pentru minorii infractori;

d) implementarea principiului acuzatorial într-o mai mare măsură decât în cazul adulţilor; conform art. 8 judecătorul nu poate impune o altă măsură restrictivă asupra drepturilor minorului, sau pentru mai mult timp, decât cea cerută de către procuror; dacă judecătorul consideră totuşi că măsurile cerute nu sunt suficiente, va proceda conform art. 37¹;

e) participarea victimelor; Regimul participării victimelor în procesele penale desfăşurate cu privire la infractori minori a fost recent modificat cu scopul de a extinde prevederile anterioare. Conform fostului art. 25 din Legea nr. 5/2000, victimelor nu le este permis să participe ca părţi civile în procesul penal. Bineînţeles că persoanele vătămate puteau face plângere, dar se declanşa numai latura penală a procesului penal, acţiunea civilă nefiind accesorie acţiunii penale. În timpul procesului, numai în anumite condiţii despăgubirea victimelor era posibilă într-o manieră limitată; acestea puteau exercita acţiunea civilă separată privitor la răspunderea civilă, prezentând pretenţiile civile judecătorului, conform art. 61-64.

Art. 25 a fost modificat prin Legea nr. 15/2003. Aceasta, în urma criticilor datorate excluderii victimelor din procesul penal împotriva minorilor, ca părţi civile – chiar calificate ca neconstituţionale – permite, în prezent, constituirea victimelor ca părţi civile în procesul penal. Pe de altă parte, art. 3, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 8/2006, garantează recunoaşterea celor mai importante drepturi ale victimelor: asistenţa juridică, dreptul de a ridica pretenţii privind repararea prejudiciului prin constituirea ca parte civilă în procesul penal, participarea şi informarea cu privire la principalele decizii adoptate, chiar dacă acestea nu iau parte la proceduri. Procesul penal este de asemenea caracterizat de celeritate şi de diferenţierea între soluţionarea aspectelor specifice laturii penale, respectiv rezolvarea acţiunii civile^[42].

Prin Legea nr. 7/2000, adoptată înainte ca Legea nr. 5/2000 să intre în vigoare, au fost introduse totuşi câteva restricţii principiilor generale ce guvernează sistemul justiţiei pentru minori în cazul infracţiunii de terorism. Aceste restricţii au fost confirmate prin Legea nr. 8/2006. Lăsând deoparte creşterile relevante ale măsurilor privative de libertate în cazul terorismului, în concordanţă cu noul art. 10, judecarea actelor de terorism este de competenţa judecătorului pentru minori, în Audienţa Naţională, Madrid (art. 2.4). Îmbinarea procedurilor nu este permisă, iar măsurile dispuse trebuie executate cu prioritate faţă de oricare alte măsuri.

Art. 19 al noului Cod penal din 1995 a stabilit ca limită pentru aplicarea deplină a prevederilor Codului Penal vârsta de 18 ani. Simultan, s-a început elaborarea unei noi legi penale privind răspunderea penală a minorilor în Spania, suspendându-se aplicarea noului prag până la intrarea în vigoare a acestui nou sistem. Conform vechiului Cod penal, 16 ani era pragul absolut de vârstă al răspunderii penale. Persoanele sub 16 ani care comiteau fapte penale nu erau responsabile penal; în fapt, ei beneficiau de o cauză a înlăturării răspunderii penale (vechiul art. 8.2 din Codul penal). Ei erau, totuşi, trimişi instanţelor pentru minori (la Tribunalele Tutelare, până în 1991) iar măsurile dispuse erau calificate ca sancţiuni nepenale. Totuşi, ulterior adoptării Legii nr. 4/1992, minorii sub 12 ani nu erau trimişi instanţelor pentru minori; ei erau puşi direct sub supravegherea serviciilor sociale. În prezent, cadrul legal este modificat. Mai întâi, pragul de vârstă a fost ridicat, iar după ultima reformă, jurisdicţia pentru minori examinează doar faptele comise de persoanele cu vârste între 14 și 18 ani. Mai mult, vârsta de 18 ani nu mai poate fi considerată ca fiind pragul absolut de vârstă pentru răspunderea penală; atâta timp cât noul sistem este un sistem de „răspundere penală”.

Astfel, persoanele sub 18 ani pot fi de asemenea trase la răspundere, dacă săvârşesc fapte prevăzute de legea penală. Conform noului sistem, minorii sub 14 ani sunt singurii care nu pot răspunde penal (art. 4); minoritatea vârstei (18) doar previne aplicarea Codului penal pentru adulţi. Minorii sub 18 ani (dar care au împlinit 14 ani) pot fi traşi la răspundere, având capacitate penală; într-adevăr, pentru a fi declaraţi responsabili, minorii trebuie să fi comis fapta cu vinovăţie şi nici o cauză de neimputabilitate sau fapt scuzabil nu trebuie să intervină. Prin urmare, prin Legea nr. 5/2000 a fost redusă până la 14 ani limita de vârstă pentru răspunderea penală, între 14 şi 18 procedura penală şi sistemul de executare având reglementări speciale privind răspunderea. Jurisdicţia minorilor îşi extinde competenţa asupra minorilor între 14 şi 18 ani, reglementarea fiind distinctă de cea pentru adulţi : minorii cu vârste între 16 și 18 ani pot fi supuşi unei represiuni penale mult mai severe decât minorii cu vârste cuprinse între 14 şi 16 ani, mai ales în cazul săvârşirii de fapte penale cu grad ridicat de pericol social (art. 10). Câteodată, determinarea vârstei unei persoane poate fi dificilă. Din acest motiv, dacă există îndoieli cu privire la vârsta minorului şi organul de poliţie nu are suficiente elemente pentru a o determina, decizia asupra acestei probleme va fi adoptată de un judecător ordinar conform regulilor generale stabilite de Codul de procedură penală (art. 2.9 din Decretul regal nr. 1774/2004). Atingerea vârstei majoratului nu pune capăt executării măsurii impuse. Executarea măsurii se consideră încheiată când scopurile acesteia sunt atinse; dar internarea în regim închis dispusă până la împlinirea vârstei de 21 de ani va fi executată în penitenciar, în principal; aceeaşi regulă va fi aplicată dacă persoana va împlini 18 ani în regim închis şi comportamentul său nu este conform obiectivelor propuse prin sentinţă ori dacă, înainte de începerea executării, cel condamnat a executat în totul sau în parte o altă sentinţă de condamnare cu executare sau măsura internării într-un penitenciar (art. 14).