Răspunderea minorului în diferite ţări europene

Legea din 13 iunie 2006 de modificare a legislaţiei privind protecţia tinerilor şi tratamentul minorilor care au săvârşit o infracţiune prevede că instanţa le poate impune minorilor care au împlinit 12 ani, respectarea uneia sau mai multor obligaţii:

1. să frecventeze o unitate de învăţământ;

2. să îndeplinească o prestaţie educativă şi de interes general, de cel mult 150 de ore, sub supravegherea unui serviciu specializat sau a unei persoane fizice;

3. să efectueze o muncă remunerată, de cel mult 150 de ore, în scopul indemnizării victimei, dacă a împlinit 16 ani;

4. să urmeze directivele unui centru de orientare educativă sau de sănătate psihică;

5. să participe la module de formare sau de conştientizare a consecinţelor faptelor săvârşite asupra victimelor;

6. să participe la una sau mai multe activităţi sportive, sociale sau culturale;

7. să nu frecventeze anumite persoane sau locuri, ce au un anumit raport cu infracţiunea comisă;

8. să nu desfăşoare una sau mai multe activităţi determinate;

9. interdicţia de a ieşi;

10. să respecte alte condiţii sau interdicţii determinate.

Instanţa poate încredinţa controlul asupra respectării acestor măsuri unui serviciu de poliţie.

Pedeapsa închisorii

Dacă minorul a împlinit 16 ani şi tribunalul pentru minori consideră insuficientă luarea unei măsuri educative sau dacă minorul are un comportament ce prezintă pericol social, împotriva lui se poate pronunţa o pedeapsă cu închisoarea, care se execută într-un regim special.

IV. Codul penal spaniol din anul 1926 fixa majoratul la 15 ani, între 15 şi 18 ani instituindu-se o circumstanţă atenuantă specială. Ulterior, a fost adoptat un act normativ din anul 1948 prin care erau avuţi în vedere minorii până la 16 ani (şi care a fost declarat neconstituţional de către Curtea Constituţională). În conformitate cu abordarea pozitivistă-corecţională^[29], vechiul sistem juridic spaniel (sistemul “de tutelă”) avea ca premiză faptul că infracţionalitatea în rândul minorilor presupunea în mod necesar intervenţia publică în vederea reabilitării sociale a acestor persoane.

Sancţiunile penale nu trebuiau să fie deosebit de represive, ci corecţionale şi reeducative, având şi un pronunţat caracter preventive, extins şi asupra posibililor infractori minori (cei neglijaţi sau în pericol). Teoretic, acest sistem doar intenţiona a proteja, a îmbunătăţi realitatea socială şi a oferi ajutor. În acest fel, chiar dacă sancţiunile care implicau privarea de libertate au fost frecvent dispuse, instanţele nu se constituiau cu judecători specializaţi pentru infracţiuni comise de minori iar garanţiile judiciare nu puteau fi asigurate corespunzător. Astfel, prin Legea din 1948 era arătat în mod clar faptul că minorii, deşi erau judecaţi de instanţele tutelare, nu beneficiau de proceduri speciale pe parcursul procesului penal. La individualizarea pedepsei erau luate în considerare doar natura faptelor penale şi circumstanţele personale în care se aflau minorii. Audierile nu erau publice iar avocatul, deşi prezent, nu putea interveni.

În anul 1996 s-a realizat o delimitare între cele două componente ale sistemului juridic aplicabil minorilor (o componentă socială, protecţionistă, prin care se viza reintegrarea socială a minorilor şi o a doua componentă prin care se realiza coerciţia statală). Astfel, conform Legii privind protecţia minorilor, a fost instituită responsabilitatea serviciilor sociale (în particular, a Comunităţilor Autonome^[30]) şi a judecătorilor.

Prin Legea nr. 4/1992, a fost stabilită vârsta minimă (12 ani) care să permită intervenţia autorităţilor judiciare pentru infracţiuni comise de minori sub 16 ani. De asemenea, a fost introdus „provizoriu” un sistem „hibrid” prin care au fost reglementate forme diverse de reacţie social-penală având drept scop ocrotirea dar şi reeducarea minorilor, având la bază principiul acţiunii în „cel mai bun interes al minorului”^[31], urmărindu-se integrarea în societate a acestuia şi nu pedepsirea prin aplicarea represiunii penale. Noile proceduri instituite erau conforme cu prevederile constituţionale. În cazul săvârşirii de infracţiuni cu un grad mic de pericol social, minorii erau daţi, direct sau în urma unui avertisment, serviciilor sociale. Prin Legea nr. 4/1992 s-a reglementat instituirea unei comisii tehnice consultative, formată dintr-un psiholog, un asistent social şi un educator, aflată la dispoziţia procurorilor şi judecătorilor^[32], având „rolul esenţial”^[33] de a facilita organelor judiciare luarea unei decizii cu privire la educarea minorului şi la reintegrarea sa socială, prin redactarea unui raport asupra situaţiei psihologice şi pedagogice a minorului şi a mediului familial. Noile măsuri erau reglementate pentru o aplicare provizorie pentru maxim doi ani. Cu toate acestea, sistemul judiciar nu era scutit de critici^[34] şi nu era eficient în angajarea răspunderii penale a minorului pentru fapta prevăzută de legea penală săvârşită^[35].

În anul 1995 un nou Cod penal a fost adoptat în Spania. Prin prevederile acestui nou Cod penal limita de vârstă pentru angajarea răspunderii penale a fost ridicată de la 16 la 18 ani, fiind reglementată expres, în articolul 19, răspunderea penală a minorilor ca regulă derogatorie de la dreptul comun. Sistemul introdus în 1992 a rămas provizoriu în vigoare până la aprobarea unei noi legi speciale care reglementa răspunderea penală a minorilor.

În concordanţă cu prevederile art. 19 al noului Cod penal, prin Legea nr. 5/2000 (Monitorul Oficial al Statului, 13 ianuarie 2000) a fost introdus noul sistem spaniol al răspunderii penale a minorilor, în care este prioritar scopul educării şi resocializării minorilor şi nu cel al apărării sociale caracteristic dreptului penal, subliniindu-se astfel caracterul derogator al acestor norme^[36]. Legea a intrat în vigoare un an mai târziu (ianuarie 2001) după multiple modificări, cea mai criticată^[37] privind sancţiunile penale aplicate minorilor care săvârşesc infracţiuni cu grad sporit de pericol social, în special acte de terorism (Legea nr. 7/2000).

Legea organică privind răspunderea penală a minorilor din 12 ianuarie 2000 prevede lipsa absolută a răspunderii penale pentru minorii care nu au împlinit 14 ani şi lipsa relativă a răspunderii penale pentru minorii cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani.

Dintre minori, se diferenţiază, două categorii, de la 14 la 16 ani şi de la 16 la 18 ani. Pentru minorii care au împlinit 16 ani, legea prevede o agravare în cazul săvârşirii de infracţiuni cu violenţă, intimidare sau punerea în pericol a persoanei.

Legea organică privind răspunderea penală a minorilor se aplică şi persoanelor majore cu vârsta cuprinsă între 18 şi 21 de ani, care au săvârşit infracţiuni, când judecătorul de instrucţie constată îndeplinirea următoarelor condiţii:

• s-a comis un delict sau o infracţiune mai puţin gravă, fără folosirea violenţei sau a intimidării asupra unei persoane, fără punerea în pericol grav a vieţii sau integrităţii fizice a persoanelor.
• nu există o condamnare pentru infracţiuni săvârşite după împlinirea vârstei de 18 ani; nu se va ţine seama de condamnările anterioare pentru infracţiunile săvârşite din culpă.
• circumstanţele personale ale delincventului şi gradul său de maturitate să recomande aplicarea acestei legi.

Atingerea vârstei majoratului nu pune capăt executării măsurii impuse.

Executarea măsurii se consideră încheiată când scopurile acesteia sunt atinse; dar internarea în regim închis dispusă până la împlinirea vârstei de 21 de ani va fi executată în penitenciar, în principal; aceeaşi regulă va fi aplicată dacă persoana va împlini 18 ani în regim închis şi comportamentul său nu este conform obiectivelor propuse prin sentinţă ori dacă, înainte de începerea executării, cel condamnat a executat în totul sau în parte o altă sentinţă de condamnare cu executare sau măsura internării într-un penitenciar (art. 14). Pe de altă parte, dacă, în timpul executării măsurii, o persoană de 18 ani este pedepsită conform codului penal şi simultan executarea pedepsei şi a măsurii nu sunt posibile, se va acorda prioritate pedepsei; executarea pedepsei va absorbi măsurile dispuse, cu excepţia măsurilor de internare şi încarcerare; în acest caz, dacă judecătorul pentru minori dispune executarea măsurii, aceasta va fi executată în penitenciar şi va fi însoţită de sentinţa executării încarcerării.

Minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani i se vor aplica prevederile privind protecţia minorului din Codul penal şi din Legea organică privind răspunderea penală a minorului. În consecinţă, art. 3 din Legea nr. 5/2000 prevede ca procurorul să trimită materialul de urmărire penală autorităţii competente în materia protecţiei minorilor, pentru ca aceasta să poată promova adoptarea acelor măsuri de protecţie subsumate beneficiului minorului^[38]. Fiecare autoritate publică competentă în materia protecţiei copiilor este obligată legal să intervină direct, imediat şi efectiv în orice situaţie de risc sau pericol asupra condiţiei minorului, adoptând toate măsurile necesare şi potrivite scopului educativ şi interdisciplinar (art. 14 din Legea nr. 1/1996). În cazurile serioase de risc asupra dezvoltării personale şi sociale a minorului, separarea de familie poate fi cerută pentru a elimina influenţele care provin din mediul familial. Dacă părinţii eşuează în îndeplinirea propriilor sarcini de protejare, privându-l pe minor de asistenţa morală şi materială necesară, autoritatea competentă trebuie să îşi asume direct şi automat responsabilitatea tutelei asupra minorului, şi să adopte toate măsurile necesare pentru a-i garanta protecţia (art. 172.1 Cod civil). În orice caz, intervenţia trebuie să fie întotdeauna comunicată reprezentantului legal al minorului şi dusă la îndeplinire conform tuturor competenţelor autorităţilor şi sub controlul procurorului şi al judecătorului civil. Procurorul trebuie să fie informat cu privire la orice decizie administrativă şi trebuie să verifice la fiecare 6 luni situaţia minorului şi să propună judecătorului adoptarea oricărei măsuri necesare protecţiei minorului. Judecătorii civili şi de familie sunt autorităţile desemnate să adopte orice fel de măsuri preventive (art. 158 Cod civil) şi să atace cu apel orice decizie administrativă.