Răspunderea minorului în diferite ţări europene

În practică, această pedeapsă nu este aplicată tinerilor sub 16 ani. Judecătorii pronunţă din ce în ce mai des „dispensa de pedeapsă”, când durata închisorii nu depăşeşte 2 ani. Această măsură este dispusă în 2 treimi din cazuri şi chiar mai des, când pedeapsa închisorii este mai mare de un an^[21]. Sancţiunile aplicabile delincvenţilor minori^[22] între 14 şi 18 ani şi tinerilor între 18 şi 21 de ani au ca scop principal educarea făptuitorului. Pentru minori sunt prioritare măsurile educative şi disciplinare, şi numai în subsidiar închisoarea (în cazul tinerilor), cu posibilitatea suspendării condiţionate a executării pedepsei.

Luarea unor măsuri de siguranţă în raport cu consecinţele care decurg din sancţiune sunt limitate. Regimul special prevăzut pentru minori este aplicabil şi tinerilor delincvenţi, dacă la data comiterii faptei dezvoltarea personalităţii acestora era similară unui minor. O dată cu aplicarea măsurilor educative, judecătorul poate impune minorului obligaţia de a urma anumite forme de asistenţă educativă, care nu au caracter sancţionator, ci preponderent educativ. Spre deosebire de măsurile educative, măsurile disciplinare au o funcţie sancţionatorie şi se aplică atunci când minorul a fost conştient de semnificaţia şi urmările faptei sale.

Măsurile disciplinare includ cauţiunea sau impunerea anumitor condiţii (repararea prejudiciului, scuzele adresate victimei, plata unei amenzi, munca în folosul comunităţii) şi detenţia, care poate dura de la una la patru săptămâni. Măsurile educative şi disciplinare pot fi dispuse simultan.

Închisoarea pentru tineri este singura pedeapsă prevăzută de Legea privind tribunalul pentru minori. Închisoarea pentru tineri poate fi dispusă pe o durată cuprinsă între 6 luni şi 10 ani. Pedeapsa închisorii se dispune când măsurile educative şi disciplinare sunt insuficiente, ţinând seama de gravitatea faptei şi de necesităţile de reeducare ale delincventului.

Procesul poate înceta la cererea procurorului, cu aprobarea instanţei, în conformitate cu prevederile articolului 45, alineat 3 din Legea privind tribunalul pentru minori. De asemenea, încetarea procesului poate fi dispusă din oficiu de către instanţă, conform articolului 47 din aceeaşi lege. În plus, procurorul poate decide încetarea procesului fără a mai înainta cauza instanţei. Această decizie de încetare a procesului, atunci când este luată sau aprobată de către instanţă, poate fi însoţită de anumite condiţii sau instrucţiuni adresate făptuitorului. În cazurile de fapte de o gravitate redusă sunt suficiente măsurile educative ori eforturile depuse de infractor pentru acoperirea prejudiciului sau repararea consecinţelor infracţiunii. Sistemul justiţiei pentru minori în Germania are o trăsătură specială. Conform secţiunii 27 din Legea privind tribunalul pentru minori, judecătorul poate constata vinovăţia în cursul procesului şi dispune un termen de încercare, la sfârşitul căruia va pronunţa soluţia finală. Dacă la sfârşitul termenului de încercare, rezultă clar din conduita minorului că este necesară aplicarea unei pedepse, judecătorul va pronunţa o sentinţă în acest sens. În caz contrar, verdictul de vinovăţie îşi încetează efectele.

La baza sistemului justiţiei pentru minori se află principiul subsidiarităţii sau al minimei intervenţii (Subsidiaritätsgrundsatz)^[23]. Aceasta înseamnă că sancţiunile penale vor fi dispuse doar dacă se dovedesc indispensabile. În plus, aceste sancţiuni sunt limitate de principiul proporţionalităţii. Principiul subsidiarităţii pedepsei este consacrat şi din punct de vedere legislativ, prin modificările aduse în anul 1990 Legii privind tribunalul pentru minori.

Sancţiunile care sunt dispuse cu prioritate de către tribunalele pentru minori sunt măsurile educative şi disciplinare.

III. În Codul penal belgian^[24] din 1867 minoritatea este tratată în art. 72, iar majoratul este stabilit la 16 ani. Secţiunea 77 prevedea interdicţia ca pedeapsa cu moartea să fie aplicată minorului sub 18 ani, aceasta fiind înlocuită cu munca silnică pe viaţă. Aşadar, judecătorul îl putea achita pe minor dacă constata că acesta a lucrat fără discernământ. Dacă se constata discernământul, minorul care a împlinit 16 ani putea fi pedepsit, dar mult mai blând decât majorul. În cazul în care minorul era achitat de judecător pe baza lipsei discernământului, dar se aprecia că acesta prezintă totuşi un pericol pentru societate, acesta putea fi internat într-o instituţie specializată, dar numai până la împlinirea vârstei de 21 de ani. Potrivit lui Nypels^[25], prin discernământ, legiuitorul belgian a înţeles că „prevenitul a înţeles gravitatea (la portée) răului cauzat, ilegalitatea actului îndeplinit şi că faptul era pedepsit”. Observăm că discernământul era piatra de temelie a sistemului penal belgian, fapt care a condus la multiple controverse în doctrina timpului. S-a pus întrebarea dacă minorul acţiona doar sub imperiul liberului arbitru sau dacă nu, care erau condiţiile pentru imputabilitatea morală în dreptul penal. Curtea de Casaţie din Belgia, mai târziu, printr-o decizie^[26], a decis că în plus faţă de voinţa liberă există şi o inteligenţă în actul criminal („la pleine intelligence de la criminalité d’el acte”). Potrivit opiniei exprimate de Curtea de Casaţie, se vor aplica două filtre, cel al imputabilităţii şi cel al discernământului. După adoptarea Codului penal, în anul 1891 şi în anul 1892 au fost adoptate două legi speciale, aplicabile minorilor. Prima privea vagabondajul şi cerşetoria iar a doua situaţia juridică a minorului. Cea de-a doua lege stabilea o serie de principii aplicabile minorilor infractori, astfel: închisoarea era excepţia (per a contrario, se acorda o importanţă deosebită achitării minorului cu punerea acestuia la dispoziţia Guvernului, pentru a fi internat într-o unitate specială, până la vârsta de 21 de ani); asistenţa morală a minorului din partea autorităţilor, prin stabilirea sancţiunilor care îi puteau fi aplicate (în caz excepţional închisoarea, admonestarea şi trimiterea în cadrul familiei sau plasarea într-o instituţie specială, aparţinând Guvernului).

Cadrul normativ actual aplicabil minorilor în legislaţia belgiană actuală însoţită de obligaţia de a frecventa o instituţie de învăţământ şi cursurile unui centru de orientare educativă, legea din 8 aprilie 1965.

În dreptul penal belgian, majoratul penal este actualmente fixat la 18 ani, sub această vârstă minorii neputând să fie, ca regulă generală, condamnaţi la o pedeapsă. Principiul iresponsabilităţii penale şi prezumţia de absenţă a discernământului nu sunt prevăzute într-un text de lege, art. 36 alin. (4) din Legea din 8 aprilie 1965 cu privire la protecţia tineretului precizând doar că „Tribunalul tineretului este competent cu cererile Ministerului Public referitoare la persoanele urmărite pentru o faptă calificată ca infracţiune, comisă înainte de 18 ani împliniţi”, iar art. 37&1 dispune că „tribunalul tinerilor poate ordona faţă de persoanele care îi sunt deferite, măsuri de pază, de prezervare şi de educaţie”^[27].

Una dintre caracteristicile modelului belgian cu privire la minorul delincvent este pragmatismul acestuia, întemeiat pe teoria apărării sociale, antrenarea răspunderii penale pentru minori fiind posibilă doar în situaţii de excepţie^[28].

Expresia „faptă calificată ca infracţiune” prevăzută în art. 36 alin. (4) din Legea din 8 aprilie 1965 este interpretată în doctrină ca o prezumţie de absenţă a discernământului, temelia întregului model protecţionist belgian în materia minorităţii. Drept urmare, orice faptă comisă de un minor va fi considerată ca nefiind imputabilă acestuia din punct de vedere moral şi drept urmare o astfel de faptă nu constituie o infracţiune pentru care minorul să fie pedepsit; din acest motiv, legiuitorul foloseşte expresia generică de „faptă calificată infracţiune” fără a face distincţie între crime, delicte şi contravenţii, fiindcă clasificarea tripartită a infracţiunilor se bazează pe clasificarea tripartită a pedepselor, în funcţie de această clasificare urmând să se determine şi judecătorul competent, pe când în cazul minorilor, competenţa revine întotdeauna jurisdicţiei speciale, respectiv tribunalului tineretului.

Principiul potrivit căruia minorul nu poate comite o infracţiune a fost întotdeauna admis în dreptul belgian, în funcţie de speţa concretă, Legea din 8 aprilie 1965 prevăzând că este întotdeauna posibil ca ministerul public să trimită pe minor tribunalului tineretului mai degrabă, în funcţie de starea de pericol în care se află acesta decât în funcţie de fapta calificată infracţiune pe care el a comis-o. Din acest motiv, legea belgiană nu prevede un prag minim de vârstă de la care minorul să răspundă pentru „fapta calificată ca infracţiune”, existând situaţii în care minori în vârstă de 8 şi 9 ani au fost urmăriţi şi deferiţi tribunalului tineretului pentru că au săvârşit o faptă care avut drept consecinţă moartea unui om.

Legea din 8 aprilie 1965 prevede posibilitatea aplicării pentru minori a următoarelor măsuri, aceste măsuri încetând de drept la data împlinirii vârstei de 18 ani.

– plasarea într-o familie de primire, sub supravegherea comitetului de protecţie a tinerilor;

– plasarea într-un centru specializat.

De asemenea, acelaşi act normativ prevede că instanţa poate aplica minorilor, în mod cumulativ, următoarele măsuri:

1. mustrarea, cu excepţia celor care au împlinit 18 ani, şi să îi lase în continuare în familiile de primire, atrăgându-le atenţia ca pe viitor să îi supravegheze mai bine;

2. să dispună supravegherea lor de către serviciul social competent;

3. să dispună înscrierea într-un program educativ;

4. să le impună efectuarea unei prestaţii educative sau de interes general, în raport cu vârsta şi capacităţile lor, de cel mult 150 de ore, organizat de un serviciu specializat sau de o persoană fizică specializată;

5. să îi oblige să urmeze un tratament medical, pe lângă un serviciu psihologic sau psihiatric sau pe lângă un serviciu specializat în domeniul alcoolismului sau toxicomaniei;

6. să îi încredinţeze unei persoane juridice, în scopul formării sau participării la o activitate organizată;

7. să îi plaseze într-o instituţie, în scopul tratării, educării, instruirii sau formării profesionale;

8. să îi încredinţeze unei instituţii comunitare publice pentru protecţia tinerilor, în regim închis;

Judecătorul sau serviciul social competent vizitează persoana, dacă plasamentul depăşeşte 15 zile.

9. să îi plaseze într-o unitate spitalicească;

10. să îi plaseze într-un centru specializat în alcoolism, toxicomanie sau alte adicţii, dacă un raport medical atestă că integritatea fizică sau psihică a minorului nu poate fi protejată altfel ;

11. să îi plaseze într-un centru specializat de psihiatrie dacă există un raport medical care atestă că suferă de tulburări mintale ce îi afectează în mod grav capacitatea de-şi controla actele.