Puterea și relativitatea efectelor autorității lucrului judecat

Fără să trecem mai departe în analiză, se impune a face precizarea că autoritatea de lucru judecat, astfel cum este reglementată și definită de Codul de procedură civilă, poartă asupra hotărârilor judecătorești^[12], încheierile nefiind de principiu susceptibile de a avea această calitate. Putem încadra în sfera de excepție a acestei situații, încheierile prin care instanța s-a pronunțat cu privire la o excepție ori prin care a soluționat o parte a fondului (încheierea de admitere în principiu), care nu a fost atacată odată cu fondul sau rămasă definitivă, motiv pentru care va beneficia de efectul autorității de lucru judecat.

Rămânem însă consecvenți ideii că încheierile de ședință de regulă, nu beneficiază de autoritatea lucrului judecat.

Legea procesuală are în vedere și efectul provizoriu, temporar, vremelnic al autorității de lucru judecat. Astfel că, prin alin. (3) al art. 430 C. pr. civ., se arată că hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului.

Așa fiind, există situații în care instanța de judecată este chemată să se pronunțe de urgență și provizoriu, cu privire la o situație juridică incertă, fără a antama fondul dreptului (raportului juridic) prin intermediul unei hotărârii de natură să ia anumite măsuri de urgență fie asigurătorii, fie de protecție specială ori vremelnice.

Cele mai multe dintre acestea sunt hotărârile izvorâte din litigiile ce au ca obiect principal ordonanța președințială, bunăoară suplinirea consimțământului, încredințarea minorului, stabilirea programului de vizită, precum și ordinul de protecție, poprirea asigurătorie, suspendarea provizorie a executării silite etc.

Or, în aceste tipuri de litigii, instanța va pipăi fondul dreptului, pronunțând o hotărâre ale cărei efecte sunt temporare și vremelnice, motiv pentru care autoritatea de lucru judecat nu are asupra ce purta, de vreme ce fondul dreptului nu a fost tranșat, astfel cum ordonă norma imperativă a alin. (1) din art. 430 C. pr. civ.

În cazul particular al ordonanței președințiale, se prevede că această hotărâre are autoritate de lucru judecat numai față de o altă cerere de ordonanță președințială, dacă nu s-au modificat împrejurările de fapt care au justificat-o, dar nu are autoritate de lucru judecat asupra cererii privind fondul dreptului^[13].

În schimb, hotărârea dată asupra fondului dreptului are autoritate de lucru judecat asupra unei cereri ulterioare de ordonanță președințială, cum dictează art. 1002 C. pr. civ.

Tot astfel, în materia cererilor care se judecă potrivit procedurii necontencioase pentru a căror soluționare este nevoie de intervenția instanței, prin intermediul cărora nu solicită stabilirea unui drept potrivnic, astfel că, potrivit cu art. 535 C. pr. civ., încheierile pronunțate în procedura necontencioasă nu au autoritate de lucru judecat.

Însă, în raport de aspectele soluționate prin încheierile la care se referă Codul, autoritatea de lucru judecat nu este exclusă atâta vreme cât situația de fapt nu a suferit modificări^[14].

De reținut este și faptul că normele Codului de procedură civilă relative la efectele autorității lucrului judecat se referă și la hotărârile străine, însă numai după parcurgerea etapei recunoașterii.

Pentru a întări susținerea existenței unui efect provizoriu al autorității de lucru judecat, ne vom referi la dispoziția art. 430 alin. (4) C. pr. civ., în sensul că hotărârile suspuse apelului și recursului se bucură de beneficiile acestuia provizoriu.

Pentru a limpezi ideea de „provizoriu” trebuie să ne raportăm la calea de atac a apelului și a recursului, să observăm ce anume conduce la această soluție legislativă, respectiv ce soluții pronunță cele două instanțe de control judiciar pentru a limita temporal autoritatea de lucru judecat.

În primul rând, ne vom referi la termenul de apel astfel cum este el normat de art. 468 C. pr. civ. în conținutul căruia, din interpretarea alin. (5) rezultă efectul suspensiv de executare a hotărârii de primă instanță, cu excepția cazurilor anume prevăzute de lege. Tot astfel, executarea se suspendă dacă apelul a fost exercitat în termen.

Prin urmare, fie că avem în vedere prima teză a alin. (5), din interpretarea căreia rezultă că însuși termenul de apel este suspensiv de executare, fie că ne referim la teza a doua a aceluiași alineat care prescrie că exercitarea căii de atac a apelul este suspensivă de executare, ajungem la aceeași rațiune dictată de art. 430 alin. (4) C. pr. civ., în sensul că autoritatea de lucru judecat a sentinței (hotărârii de primă instanță) este provizorie.

A fortiori, potrivit cu art. 480 C. pr. civ. instanța de apel poate păstra hotărârea atacată, situație în care va respinge, va anula ori va constata perimat apelul, fie admite apelul cu consecința anulării ori, după caz a schimbării sale în tot sau în parte.

Ca atare, odată ce instanța de apel are posibilitatea de a modifica sau chiar desființa soluția primei instanțe, este limpede că autoritatea lucrului judecat a dispărut odată cu celelalte efecte ale sentinței primei instanțe.

Așadar, caracterul suspensiv al apelului, iar mai apoi soluțiile pe care instanța de apel le poate pronunța cu privire la hotărârea primei instanțe sunt de natură să certifice caracterul provizoriu al autorității de lucru judecat cu privire la hotărârile supuse acestei căi de atac.

Cu privire la calea de atac a recursului, reținem în primul rând, că acesta are caracter suspensiv de executare numai prin excepție, fiind în viziunea noului Cod de procedură civilă o cale de atac excepțională.

Așa fiind, suspendarea executării hotărârii recurare intervine de drept numai în anumite materii sau, după caz, la cererea părții interesate.

În privința soluțiilor pe care le pot pronunța instanțele de recurs, fie ele de drept comun, respectiv tribunale, tribunale specializate sau curți de apel, fie că vorbim de Înalta Curte de Casație și Justiție textele în materie, art. 496, 497 și 498 C. pr. civ. au în vedere admiterea acestuia, respingerea, anularea sau perimarea lui.

În caz de respingere, instanța de recurs poate dispune ca hotărârea atacată să fie casată, în tot sau în parte, cu consecința reținerii cauzei spre rejudecare sau trimiterea acesteia la instanța a cărei hotărâre este atacată cu recurs.

În același sens sunt și dispozițiile art. 500 alin. (1) C. pr. civ., în sensul că hotărârea casată nu are nicio putere, iar potrivit cu alin. (2) actele de executare sau de asigurare făcute în temeiul unei asemenea hotărâri sunt desființate de drept, dacă instanța de recurs nu dispune altfel.

Pentru toate acestea, se reține cu tărie caracterul provizoriu al autorității de lucru judecat în privința hotărârilor supuse căii de atac a recursului.

În fine, am arătat mai sus că autoritatea de lucru judecat este de regulă și prin definiție definitivă. Pentru a ne întemeia susținerea facem referire la dispozițiile art. 430 alin. (5) C. pr. civ., în sensul că o hotărâre judecătorească își păstrează autoritatea de lucru judecat până ce va fi înlocuită cu o altă hotărâre, ca urmare a exercitării căii de atac a contestației în anulare sau a revizuirii.

Având în vedere că ambele căi de atac cu privire la care ne referim sunt subordonate acelorași caractere, vom trece peste cercetarea lor aprofundată, având în vedere că doctrina^[15] a detaliat aceste două căi de atac.

Facem însă precizarea că, în ambele cazuri exercitarea acestor căi de atac nu suspendă executarea hotărârii a cărei anulare sau revizuire se cere și, cu atât mai mult, instanța care a pronunțat hotărârea atacată având posibilitatea de a-și retracta propria soluție și pronunța o alta nouă conduc la ideea protejării efectului autorității de lucru judecat până la pronunțarea unei noii soluții.

Condițiile și efectele autorității de lucru judecat

Efectul autorității lucrului judecat se definește ca fiind asigurarea stabilității raporturilor juridice, prin aceea că, o chestiune litigioasă, odată tranșată de către o instanță să nu mai poată fi adusă în fața instanței și, cu atât mai mult, soluția pronunțată să nu poată fi contrazisă printr-o hotărâre ulterioară a altei instanțe.

Reținem așadar că, autoritatea de lucru judecat se manifestă sub două aspecte și anume, sub forma principiului non bis in idem, iar pe de altă parte sub aspectul efectului pozitiv al imposibilității contrazicerii unei soluții ulterior de către o altă instanță printr-o nouă hotărâre cu privire la aceleași părți, același obiect și relativ la aceeași cauză, în aplicarea regulii res judicata pro veritate habetur.

În concepția noului Cod de procedură civilă efectul pozitiv al autorității de lucru judecat apare ca îmbrăcând forma excepției, fără a mai fi calificată drept prezumție legală, care nu poate fi înlăturată cu niciun mijloc de dovadă^[16].

Datorită importanței și efectelor pe care le produce în privința hotărârilor judecătorești, redactorii noului Cod de procedură civilă au apreciat că nu se impune ca necesară consacrarea acesteia sub forma prezumției legale absolute, fiind certe modalitățile în care intervine, aplicabilitatea și efectele pe care le produce.

Potrivit cu art. 431 alin. (1) C. pr. civ., pentru a ne afla în prezența autorității de lucru judecat, legea procesual civilă cerere îndeplinirea cumulativă a triplei identități de părți, obiect și cauză^[17].

Referitor la noțiunea de părți, cerută de textul legal, Codul nu face nicio distincție, putând înțelege atât persoana fizică, cât și persoana juridică, nu doar părțile inițiale, ci și succesorii acestora, universali, cu titlu universal, iar în anumite situații și creditorii chirografari și succesorii cu titlu particular^[18]. S-a decis, de asemenea, că există identitatea de părți și în ipoteza în care într-un proces o parte a figurat ca reclamantă și cealaltă ca pârâtă, iar în al doilea proces aceste calități sunt inversate^[19].

Existența identității de obiect, este reprezentată de același drept și același bun asupra căruia poartă acel drept, astfel că în sfera noțiunii de obiect se include nu numai obiectul material (pretenția, de exemplu bunul revendicat), ci și dreptul subiectiv (de exemplu dreptul de proprietate asupra bunului revendicat)^[20], existând identitatea de obiect și în măsura în care acesta este individualizat, detaliat, indicat de părți în mod diferit în cele două cereri, însă scopul final urmărit este același.

În fine, cu privire la cel de-a treilea aspect asupra căruia poartă autoritatea lucrului judecat este reprezentat de cauză, în sensul de cauză a dreptului pretins în judecată (causa debendi), iar nu cauza acțiunii (causa petendi), care constă în atitudinea pârâtului contrară conținutului dreptului subiectiv al reclamantului^[21].

Reținem așadar, că noțiunea de cauză la care se referă textul art. 431 alin. (1) C. pr. civ. are în vedere temeiul juridic al dreptului valorificat prin acțiune.

După o parte a doctrinei^[22] prin cauză se desemnează scopul spre care se îndreaptă activitatea unui subiect de drept.

Cauza dreptului^[23] este determinantă, reprezintă izvorul dreptului invocat, fiind importantă pentru soluționarea fondului cauzei, cât și cu privire la reținerea sau nu a autorității de lucru judecat, în timp ce cauza acțiunii (cauza petenti) este reprezentantă de atitudinea pârâtului de încălcarea a dreptului subiectiv al reclamantului.

Astfel că, uzarea de către o partea a aceleiași cauze a dreptului (cauza debendi) se va materializa, alături de celelalte două cerinței în aplicarea autorității de lucru judecat în privința celei de a doua acțiuni.

În ceea ce privește norma art. 431 alin. (2) C. pr. civ. relativ la posibilitatea oricăreia dintre părți de a opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă, trebuie privită din două perspective.

În primul rând, aspectul pozitiv, care aparține părții care a câștigat procesul, prin intermediul căruia se poate prevala de dreptul recunoscut sau protejat prin hotărârea judecătorească și aspectul negativ ce aparține părții care a pierdut procesul, materializat prin imposibilitatea de a mai repune în discuție dreptul pe care l-a pierdut^[24].

Cu referire la autoritatea de lucru judecat asupra laturii civile a cauzei în penal reținem soluția doctrinară^[25] potrivit cu care, hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, printre altele, cu privire la existența faptei, sub acest aspect instanța care soluționează latura civilă urmând a ține seama în mod obligatoriu de faptă, așa cum a fost stabilită de autoritatea de lucru judecat de către instanța penală.

Tot astfel, hotărârea definitivă a instanței civile prin care a fost soluționată acțiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în fața organelor judiciare penale cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.

Momentul dobândirii autorității lucrului judecat

În privința momentul dobândirii autorității lucrului judecat de către o hotărâre judecătorească este dictat de dispoziția art. 430 alin. (1) C. pr. civ. prin care se arată că, de la pronunțare hotărârea beneficiază de prerogativele efectelor autorității lucrului judecat.

Astfel că, autoritatea de lucru judecat este deplină, numai după rămânerea definitivă a hotărârii, prin interpretarea sistematică a art. 430 alin. (4) și alin. (5) C. pr. civ.

Dacă momentul dobândirii autorității de lucru judecat este dat de data pronunțării soluției, indiferent de cum este aceasta este făcută imediat după închiderea dezbaterilor asupra fondului, fie că pronunțarea s-a făcut cu amânare potrivit cu art. 396 C. pr. civ. și pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței, momentul la care face referire Codul de procedură civilă este identic.

Cu privire la relativitatea autorității de lucru judecat, se ridică discuția relativ la cum aceasta este definitivă sau provizorie, după cum hotărârea este supusă apelului sau recursului ori, după caz, contestației în anulare sau revizuirii.

Concluzii

Este limpede că autoritatea de lucru judecat reprezintă cel mai important efect de care beneficiază o hotărâre judecătorească, prin consecințele sale juridice relative la asigurarea siguranței circuitului civil și respectarea deciziei pronunțate de către un judecător, ca persoană învestită de stat cu puterea de a spune dreptul.

Chiar dacă autoritatea lucrului judecat parcurge cele două forme ale sale, respectiv provizorie și apoi definitivă, respectul datorat actului izvorât de la judecător trebuie să fie recunoscut și protejat de lege și de justițiabili.

Reținem așadar, că autoritatea de lucru judecat apare ca o garanție a legii procesuale și, totodată ca un mijloc cert de protecție pentru cel care și-a câștigat odată dreptul pe calea justiției.