Protecția proprietății în timpul conflictelor armate

Interzicerea jafului este o regulă bine înrădăcinată în dreptul internațional cutumiar. Jefuirea este interzisă în toate circumstanțele în conformitate cu Regulamentul de la Haga (art. 28, art. 47). Aceasta este identificată drept crimă de război în Raportul Comisiei asupra responsabilității autorilor războiului și aplicării sancțiunilor^[15] înființată după Primul Război Mondial, precum și în Carta Tribunalului Militar Internațional (Nürnberg)^[16] instituit în urma celui de-al Doilea Război Mondial. În temeiul Statutului Curții Penale Internaționale^[17], „jefuirea unui oraș sau loc, chiar și atunci când este luat prin asalt”, constituie o crimă de război în conflictele armate internaționale.

În temeiul alineatului 3 al articolului 33 al Convenției a IV-a de la Geneva, sunt interzise măsurile de represalii împotriva persoanelor protejate şi a bunurilor lor. Represaliile sunt măsuri contrare legii, dar care, atunci când sunt întreprinse de un stat față de un alt stat pentru a asigura încetarea anumitor fapte sau pentru a obține despăgubiri pentru acestea, sunt considerate legale în condițiile particulare în care sunt întreprinse^[18].

Interdicția de a recurge la represalii servește ca măsură de protecție pentru toate persoanele aflate sub protecție, indiferent dacă acestea se află pe teritoriul unei părți în conflict sau în regiunile ocupate. Această interdicție este de natură completă și obligatorie, lipsită de orice excepții implicite referitoare la justificarea necesităților militare.

Interdicția expresă impusă de Convenție Capacitatea Convenției a fost asigurată prin instituirea de mecanisme alternative pentru a asigura respectarea dreptului. Aceste mecanisme, înrădăcinate în principiile supravegherii de către Puterile protectoare și în obligația de a trage indivizii la răspundere pentru încălcările grave, au înlocuit nevoia de represalii. Interzicerea represaliilor este intrinsec legată de alte prevederi care garantează aplicarea Convenției în toate circumstanțele, subliniind datoria sa primordială de a proteja bunăstarea umană.

Toate cele patru Convenții de la Geneva din 1949 conțin o interdicție expresă a represaliilor împotriva persoanelor și bunurilor protejate în condițiile lor. În Convenția a IV-a, această interdicție este extinsă asupra pedepselor colective și măsurilor de terorizare a populației civile din teritoriul ocupat, precum și asupra luării de ostatici^[19].

Prin articolul 53 al Convenției se interzice Puterii ocupante de a distruge bunurile mobile sau imobile aparținând persoanelor particulare, individual sau colectiv, statului sau altor autorităţi publice, organizaţiilor sociale sau cooperatiste, în afară de cazurile în care aceste distrugeri ar deveni absolut necesare în urma operaţiunilor militare.

Se are în vedere faptul că interdicția se referă doar la „distrugere”. Conform dreptului internațional, autorităților ocupante le este recunoscut dreptul, în anumite circumstanțe, de a dispune de bunuri din teritoriul ocupat – și anume dreptul de a rechiziționa proprietățile private, dreptul de a confisca orice bunuri mobile aparținând statului care pot fi utilizate pentru operațiuni militare și dreptul de a administra și de a beneficia de utilizarea bunurilor imobile aparținând statului ocupat^[20].

Pentru a înlătura eventuale interpretări eronate cu privire la întinderea domeniului de aplicare al articolului 53, este imperativ să se clarifice că protecția prevăzută în acesta nu cuprinde proprietatea în sens general; mai degrabă, convenția impune în mod specific protejarea acesteia în teritoriile ocupate. Ca atare, aplicabilitatea articolului se limitează numai la cazurile în care distrugerea rezultă din acțiunile întreprinse de puterea ocupantă.

Interdicția distrugerii proprietăților în teritoriile ocupate conține o rezervă semnificativă, aceasta nu se aplică atunci când o astfel de distrugere devine absolut necesară în contextul operațiunilor militare. Altfel spus, forțele ocupante se pot angaja, în baza unor exigențe militare convingătoare, în distrugerea completă sau parțială a anumitor proprietăți private sau publice din regiunea ocupată. Este de competența Puterii ocupante să evalueze gravitatea acestor cerințe militare. Cu toate acestea, există o preocupare conform căreia o interpretare fără scrupule a acestei rezerve ar putea submina eficacitatea garanției de salvgardare intenționate. Potențiala utilizare abuzivă a clauzei de necesitate militară ar putea împuternici Puterea ocupantă să se sustragă de la interdicția expres prevăzută de Convenție.

În consecință, este imperativ ca Puterea ocupantă să exercite prudență în interpretarea clauzei în cauză. Atunci când se ia în considerare recurgerea la distrugere, autoritățile ocupante ar trebui să depună eforturi pentru a menține un sentiment de proporționalitate juxtapunând câștigurile militare anticipate cu pagubele rezultate. Provocarea constă în atingerea unui echilibru rezonabil între nevoile militare imperative și conservarea bunurilor civile.

În esență, dispozițiile articolului 53 servesc ca mijloc de prevenire a distrugerilor inutile și involuntare în teritoriile ocupate. Clauza de salvgardare împotriva unei astfel de distrugeri, recunoscând în același timp importanța exigențelor militare, subliniază nevoia de abordare rațională și de luare a deciziilor în spiritul reglementărilor de drept internațional umanitar. Atingerea acestui echilibru este esențială pentru a asigura faptul că acțiunile Puterii ocupante rămân aliniate cu principiile generale ale umanității și protecției proprietății civile, așa cum sunt stabilite în Convenție.

Simultan, potrivit articolului 97 al Convenției IV, internații vor fi autorizaţi să păstreze obiectele de uz personal. Banii, cecurile, titlurile etc., precum şi obiectele de valoare pe care le au cu ei, nu le vor putea fi luate decât în conformitate cu procedurile stabilite. O chitanţă amănunţită li se va da pentru acestea. Sumele vor trebui să fie trecute în contul fiecărui internat; ele nu vor putea fi schimbate într-o altă monedă decât dacă legislaţia teritoriului în care este internat proprietarul o cere, sau dacă internatul consimte la aceasta. Obiectele având, în special, o valoare personală sau sentimentală nu le vor putea fi luate. […]

La eliberarea sau la repatrierea lor, internaţii vor primi în bani soldul creditor al contului, precum şi toate obiectele, banii, cecurile, titlurile etc., care le-au fost luate în timpul internării, cu excepţia obiectelor sau valorilor pe care Puterea deţinătoare ar trebui să le păstreze în baza legislaţiei în vigoare. În cazul în care un bun aparţinând unui internat ar fi reţinut, în baza acestei legislaţii, interesatul va primi o chitanţă amănunţită.

Documentele de familie şi de identitate pe care internaţii le au asupra lor nu le vor putea fi luate decât contra unei recipise. Internaţii nu vor putea fi lăsaţi niciun moment fără act de identitate. Dacă ei nu îl au, vor primi acte speciale care vor fi stabilite de autorităţile deţinătoare şi care le vor ţine loc de acte de identitate până la sfârșitul internării.

Internaţii vor putea să aibă asupra lor o anumită sumă în bani sau în bonuri de cumpărare, pentru a-şi putea face cumpărăturile. Articolul 98 reglementează natura și regimul alocațiilor primite de internați.

Domeniul de aplicare al articolelor considerate bunuri personale nu cuprinde numai articole precum îmbrăcăminte, lenjerie de pat, pături și produse de îngrijire, ci se extinde și mai mult pentru a include bunuri precum cărți, mașini de scris portabile, consumabile medicale și orice alte articole utilizate în mod obișnuit în viața de zi cu zi. camerele video sunt tratate cu prudență, ca o excepție, având în vedere preocupările Puterii deținătoare cu privire la obiectele care ar putea contribui la spionaj sau propagandă nefavorabilă. Această recunoaștere a dreptului internaților de a-și păstra bunurile personale subliniază principiul conform căruia internarea ar trebui să funcționeze în primul rând ca o măsură de securitate, cu impact minim asupra drepturilor și privilegiilor individuale.

Cu toate acestea, Puterea deținătoare își păstrează prerogativa de a se proteja împotriva potențialei utilizări abuzive a resurselor reținute ale internaților, în special a activelor lor financiare. Acest lucru rezultă din imperativul Puterii deținătoare de a preveni evadările și de a zădărnici eforturile de a compromite paznicii prin luare de mită. În mod similar, Puterea încearcă să contracareze propaganda subversivă, justificând astfel privarea de posesia de bani, cecuri, obligațiuni, bunuri de comerț și bunuri de valoare a internaților la internarea acestora. Este esențial ca astfel de confiscări să fie realizate conform unei proceduri bine stabilite, asigurând că internații nu sunt supuși deposedării arbitrare.

Alineatul 3 al articolului introduce o avertizare cu privire la autoritatea Puterii deținătoare de a sechestra obiecte de valoare de la internați, vizând în mod specific bunurile care posedă o valoare personală sau sentimentală. Această excepție nuanțată subliniază echilibrul delicat dintre preocupările de securitate și conservarea bunurilor prețuite de internați în mod deosebit. Asta înseamnă că importanța acordată posesiei lor nu depinde de valoarea lor comercială, ci mai degrabă de ceea ce reprezintă în sfera sentimentală^[21].

O atenție deosebită se acordă interpretării articolului 97 al Convenției IV coroborat cu articolul 35, care se referă la dreptul persoanelor protejate de a părăsi teritoriul. Inclusiv în cazurile în care indivizii sunt repatriați la încetarea unui conflict, procedura stabilită pentru o astfel de repatriere poate implica, inevitabil, întârzieri, timp în care prevederile articolului 97 vor rămâne aplicabile.

Articolul descrie meticulos procedura specificată. Ea impune restituirea sumelor de bani, cecuri, obligațiuni și bunuri de valoare, cu excepția cazului în care acestea sunt reținute de către Puterea deținătoare în conformitate cu legislația sa internă în vigoare. Pot exista cazuri în care Puterea deținătoare consideră că este necesar să sechestreze anumite documente de identitate (cum ar fi permisul de conducere) pentru a împiedica tentativele de evadare. Cu toate acestea, la confiscarea unor astfel de documente, este imperativ ca Puterea deținătoare să se asigure că internații păstrează un mijloc de verificare a identității acestora.

Articolul 98 al Convenției IV precizează că internații cu resurse financiare de care dispun au dreptul să primească venituri din proprietatea lor în conformitate cu legile Puterii deținătoare. În timp ce legislația din timpul războiului ar putea supune proprietățile inamice sechestrului, veniturile obținute din aceasta pot fi încă accesate.

În anul 1977, Convențiile de la Geneva din anul 1949 au fost completate cu două protocoale adiționale. Aceste protocoale au avut menirea de a dezvolta conținutul protecției victimelor conflictelor armate și de a adapta prevederile Convențiilor de la Geneva privind protecția victimelor conflictelor armate la două tipuri de conflicte armate: conflictul armat internațional și conflictul armat fără caracter internațional.

Protocolul Adițional I, care se referă la protecția persoanelor afectate de conflicte internaționale, impune părților contractante responsabilitatea de a stabili acorduri care să faciliteze repatrierea rămășițelor persoanelor decedate și a bunurilor lor personale. Acest proces este inițiat fie la cererea țării de origine, fie la cererea rudelor apropiate a defunctului (art. 34).

Articolul 48 din Protocolul adițional I din 1977 prevede: „Pentru a asigura respectul și protecția populației civile și a bunurilor civile, părțile la conflict trebuie să facă în orice moment o distincție între bunuri civile și obiective militare”. În cazul în care există o îndoială în privința unui obiect care este în mod normal un bun civil, dar care ar putea fi un obiectiv militar, acesta trebuie considerat ca fiind un obiect civil.

În temeiul prevederilor articolului 54 al Protocolului Adițional I la Convențiile de la Geneva din 12 august 1949 privind protecția victimelor conflictelor armate internaționale, este interzis de a se ataca, a se distruge, a lua sau a scoate din uz bunuri indispensabile supraviețuirii populației civile. „Obiectele indispensabile supraviețuirii populației civile” nu sunt definite în dreptul internațional umanitar, în schimb, dispozițiile relevante oferă o listă neexhaustivă de exemple precum produse alimentare şi zonele agricole în care acestea se produc, recoltele, vițele, instalațiile şi rezervele de apă potabilă şi lucrările de irigaţii, în scopul de a lipsi, ca urmare a valorii lor de subzistență, populaţia civilă sau partea adversă, oricare ar fi motivaţia de la care se porneşte, fie pentru a înfometa persoanele civile, a provoca deplasarea acestora, sau pentru oricare alt motiv.

Aceste interdicții nu se aplică dacă obiectele enumerate sunt folosite ca întreținere exclusiv pentru membrii forțelor armate sau în alte scopuri decât întreținerea populației civile^[22].

Totuși, una dintre provocările conflictelor armate contemporane se manifestă prin faptul că o multitudine de obiecte sunt folosite simultan în scopuri militare și civile. De exemplu, un post de tragere poate fi situat pe acoperișul unei case civile sau al unui apartament dintr-o clădire cu mai multe etaje, folosită ca post de comandă^[23]. În mod similar, o centrală electrică poate furniza energie electrică atât unei unități militare, cât și restului orașului. Dacă utilizarea sa în scopuri militare transformă un obiect civil (sau partea separabilă a acestuia) într-un obiect militar, acesta va deveni o țintă legală.

Cu toate acestea, punctul de vedere predominant, împărtășit de Comitetul Internațional al Crucii Roșii, este că principiile proporționalității și precauțiilor rămân relevante, nu numai în ceea ce privește daunele accidentale aduse altor bunuri civile, ci și în ceea ce privește consecințele pentru civili ale împiedicării utilizării civile a acel obiect. Conform acestui punct de vedere, de exemplu, atacul trebuie îndreptat spre acoperișul casei civile sau spre apartamentul specific din clădirea cu mai multe etaje, cu condiția ca acest lucru să fie fezabil în circumstanțe, pentru a preveni posibilitatea ca civilii să-și piardă casele și mijloacele de trai^[24].

Se are în vedere faptul că, din punct de vedere juridic, un obiect este fie un obiectiv militar, fie un obiect civil, nu există o categorie intermediară de obiecte cu dublă utilizare. Dacă atacul este îndreptat împotriva obiectelor cu dublă utilizare care ar putea fi ținte militare legitime, dar care servesc și unei nevoi civile legitime, atunci acest factor trebuie echilibrat cu atenție în raport cu beneficiile militare atunci când se face o determinare a proporționalității.

Într-un caz concret, în cadrul conflictului dintre Rusia și Georgia, în raportul sumativ asupra conflictului, s-a reiterat faptul că vehiculele civile nu pot fi supuse atacurilor datorită caracterului lor civil. În contextul conflictului din august 2008, două circumstanțe pot explica daunele cauzate vehiculelor civile și pot avea implicații juridice pentru a stabili dacă astfel de daune ar putea echivala cu o încălcare a dreptului internațional umanitar: fie o țintă militară legitimă se afla în vecinătatea vehiculului atunci când acesta a fost avariat sau luptători înarmați din miliție se aflau în vehicul când a fost atacat. În acest ultim caz, un luptător de miliție este o țintă militară legitimă dacă participă direct la ostilități. Acest lucru este semnificativ deoarece în cursul conflictului multe persoane au raportat că luptătorii miliției din Osetia de Sud au furat mașini și le-au folosit în diferite scopuri^[25].

În cadrul aceluiași raport, s-a reafirmat faptul că, prin natura lor, casele și clădirile rezidențiale sunt obiecte civile care, conform dreptului internațional umanitar, nu pot fi atacate decât dacă sunt utilizate în scopuri militare. În rezultat, s-a stabilit faptul că pagubele cauzate de artilerie, atacuri aeriene și tancuri ridică motive serioase de îngrijorare, în special în ceea ce privește principiul proporționalității și obligația de a lua precauțiile cerute de dreptului internațional umanitar^[26].

Potrivit Comentariului la Protocoalele Adiționale, prevederea formulată în alineatul 1 al articolului 54 de interzicere a înfometării populației civile, descrie cele mai comune modalități în care aceasta poate fi aplicată”^[27]. În același spirit, articolul 14 al Protocolului II interzice înfometarea civililor ca metodă de luptă. Prin urmare, este interzis atacul, distrugerea, îndepărtarea sau facilitarea inutilității, în acest scop, a obiectelor indispensabile supraviețuirii populației civile.

În ceea ce privește Protocolul adițional II, care se referă la protecția persoanelor afectate de conflicte armate fără caracter internațional, acesta interzice în mod explicit jefuirea „oricând și în orice loc” (art. 4). De asemenea, prevede ca părțile contractante să protejeze răniții, bolnavii și naufragiații de jaf, asigurând totodată conservarea bunurilor decedatului (art. 8).

Generalizând constatările tribunalelor penale internaționale, Curtea Penală Internațională deduce că intenția instanțelor internaționale este de a diminua distincția cantitativă și calitativă dintre crimele de război săvârșite în contextul conflictelor armate cu caracter internațional și crimele de război comise în contextul conflictelor armate fără caracter internațional. Considerăm că această tendință este benefică din perspectiva asigurării realizării principiului reprimării universale a crimelor de război și, în general, din perspectiva realizării consecvente a dreptului internațional umanitar^[28].

Totodată, la acest moment ne raliem poziției expuse de autorii Dorul O., și Nastas A., că noile realități impun o altă tipologie a crimelor de război. Cea propusă de autorii Statutului de la Roma a Curții Penale Internaționale era una firească pentru contextul istoric, politic și, subsecvent, juridic existent la sfârșitul mileniului al II-lea. Din cele demonstrate în practica instanțelor internaționale de jurisdicție penală, clasificarea conflictelor armate în vederea angajării răspunderii internaționale penale la care face trimitere Statutul CPI riscă să nu acopere din punct de vedere juridic situațiile ce apar în cadrul conflictelor armate contemporane, fapt care ar favoriza impunitatea și ar compromite pacea și securitatea internațională^[29].

Protecția proprietății în timpul conflictelor armate în mecanismul european de protecție a drepturilor omului instituit de Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale

Mecanismul instituit în temeiul Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (Convenție), în opinia noastră, este instrumentul european regional primordial în domeniul protecției drepturilor omului. Pe parcursul a șapte decenii, acesta a evoluat și a devenit cel mai complex și cel mai consolidat tratat în materia protecției drepturilor omului.

Hotărârile recente ale Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) au constatat și dezvoltat necesitatea protecției drepturilor omului în timpul conflictelor armate. Jurisprudența emblematică a Curții evidențiază că încălcările dreptului de proprietate în perioadele de conflict reprezintă încălcări ale drepturilor fundamentale ale omului.

Protocolul I la Convenție face corp comun cu aceasta și în art. 1 reglementează protecția proprietății. Termenii utilizați în acest articol oferă un scut robust pentru o gamă variată de intervenții pe terenul protecției proprietății. Acesta cuprinde atât bunuri imobiliare, cât și bunuri personale, active tangibile și intangibile.

Ca și în cazul tuturor tratatelor privind drepturile omului, cu excepția sistemului african, articolul 15 din Convenție conține prevederi de derogare. Derogarea este dreptul legal al unui stat în temeiul unui tratat de a limita aplicarea deplină a anumitor drepturi, în caz de urgență sau criză (și război)^[30]. Totuși, pentru ca o astfel de abatere să fie legitimă, Partea care recurge la ea trebuie să dovedească că măsurile care derogă de la obligație au fost strict impuse de exigențele situației. În plus, aceste măsuri trebuie să se alinieze cu angajamentele asumate de către Parte conform dreptului internațional și nu trebuie să fie în contradicție cu acestea.

Având în vedere că, în temeiul articolului 15, măsurile derogatorii nu trebuie să fie incompatibile cu alte obligații prevăzute de dreptul internațional, Partea care recurge la acestea nu poate invoca articolul 15 pentru a justifica orice ingerință în orice drept de proprietate în orice teritoriu ocupat de acesta, contrar obligațiilor care îi revin în temeiul dreptului internațional cutumiar, cum ar fi cele prevăzute în Regulamentele de la Haga. Articolul 15 al Convenției conține procesele impuse din punct de vedere politic și legal prin care statele își pot suspenda obligațiile internaționale pentru a proteja drepturile individuale în perioade de urgență sau criză. Cu toate acestea, asumarea răspunderii de a-și proteja cetățenii nu oferă statelor o scuză pentru încălcări ale drepturilor omului care pot echivala în cele din urmă cu crime împotriva umanității^[31].

Atunci când o instituție internațională este creată în temeiul unui tratat concret, structura își susține competența în limitele drepturilor și obligațiilor limitate prevăzute în tratatul respectiv. Aceasta este în mod clar poziția adoptată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care este un organism ce asigură respectarea drepturilor omului și care aplică dreptul internațional al drepturilor omului. Aplicarea dreptului internațional umanitar este evidentă într-un număr de hotărâri ale Curții, în care influența sa este perceptibilă. Deși sunt cazuri în care deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului au fost influențate în mod deosebit de principiile și liniile directoare consacrate în dreptul internațional umanitar, există o abordare generală de evitare precaută atunci când este vorba de aplicarea directă normelor acestei ramuri de drept.

Primul caz în care CEDO a pus în legătură reglementările dreptului internațional umanitar și cele privind protecția drepturilor omului a vizat ocuparea Ciprului de Nord de către forțele turce în anul 1974. În urma acestor evenimente, la CEDO au fost înregistrate mai multe cereri individuale, în care s-a invocat inclusiv încălcări ale dreptului la protecția proprietății. În cauza Loizidou c. Turciei^[32], reclamantul pretindea că i-a fost refuzată accesul la câteva dintre loturile sale de teren în urma invaziei turce, pretinzând încălcarea articolului 1 din Protocolul 1. Indiferent de ocupația militară aparentă, CEDO nu a aplicat principiile dreptului internațional umanitar. Acest lucru este surprinzător, deoarece Curtea a exprimat în hotărârea sa importanța interpretării hotărârilor sale în conformitate cu principiile Convenției de la Viena privind dreptul tratatelor și în special cu articolul 31 alineatul (3) litera (c) din tratatul menționat, care stabilește că „orice norme relevante de drept internațional aplicabile în relațiile dintre părți” trebuie luate în considerare.

CEDO a avut numeroase ocazii de a se pronunța în materia protecției proprietății atât în cazul conflictelor armate internaționale, cât și cele fără caracter internațional, având oportunități ample de a stabili precedente și de a elucida contururile protecției proprietății în diferite tipuri de conflict.

În cauzele în care reclamanții s-au plâns de distrugerea locuințelor lor în contextul unor conflicte armate, CEDO a acceptat revendicarea dreptului de proprietate pe baza extraselor dintr-un inventar al locuințelor emis de administrația orașului după atacul incriminat (Kerimova și alții c. Federația Rusă^[33]). În cauza Damayev c. Federația Rusă^[34], CEDO a considerat că un reclamant care se plângea de distrugerea locuinței sale ar trebui să furnizeze cel puțin o descriere succintă a bunului în cauză. Ca exemple suplimentare de probe prima facie privind dreptul de proprietate sau reședința aflată în proprietate, Curtea a acceptat documente precum titluri de proprietate asupra locuinței sau terenului, extrase din registrele funciare sau fiscale, documente emise de administrația locală, planuri, fotografii și chitanțe pentru lucrări de întreținere, precum și probe ale expedierilor poștale, declarații ale martorilor sau orice alte probe relevante (Prokopovich vs. Federația Rusă, Elsanova vs. Federația Rusă)^[35].

Cu referire la jurisprudența CEDO pe terenul articolului 1 Protocolul nr. 1 al Convenției în contextul conflictului armat ce a avut loc în anul 1992 pe teritoriul Republicii Moldova, merită a fi menționată cauza Ilaşcu și alţii vs. Republica Moldova și Federația Rusă pe care Curtea s-a expus la 8 iulie 2004. Reclamanții au fost condamnaţi de către o instanţă de judecată din regiunea stângă a Nistrului, care nu era competentă în sensul articolului 6 al Convenției, nu au avut parte de un proces echitabil, şi în urma procesului de judecată, inter alia, aceştia au fost lipsiţi de bunurile lor.

Guvernul Federaţiei Ruse a declarat că pretenţiile reclamanţilor nu pot fi imputate Federaţiei Ruse şi că, în orice caz, ele sunt nefondate. Guvernele României şi Republicii Moldova nu au exprimat nicio opinie cu privire la acest subiect.

Chiar dacă admitem că CEDO avea competenţă ratione temporis de a examina aceste pretenţii, Curtea la acel timp a constatat că faptele prezentate pentru a susţine pretenţiile respective nu sunt suficiente. Prin urmare, deoarece această pretenţie nu a fost probată, Curtea a considerat că nu a existat o violare a articolului 1 al Protocolului 1 la Convenție.

Este important să menționăm la acest capitol că existenţa regimului separatist amplifică și astăzi discrepanţa din cadrul juridic unic al Republicii Moldova, condiționând imposibilitatea acordării de asistenţă juridică cetăţenilor Republicii Moldova din localităţile din stânga Nistrului, periclitând totodată cooperarea internaţională judiciară pe acest segment. Este necesar astăzi să fie intensificate eforturile în vederea soluţionării problemei acordării de asistenţă juridică cetăţenilor Republicii Moldova din localităţile din stânga Nistrului (Transnistria), în circumstanţele garantării drepturilor și libertăţilor fundamentale consacrate prin instrumente juridice cu conotaţie internaţională și europeană la care Republica Moldova este parte. Căile de soluţionare a conflictului transnistrean se vor baza pe Constituţia Republicii Moldova^[36].

Concluzii

Protecția proprietății reprezintă o preocupare atât în timp de pace, cât și în timpul conflictelor armate. Constituțiile statelor și legile naționale sunt concepute pentru a proteja proprietatea împotriva încălcărilor neautorizate. Simultan dreptul internațional al drepturilor omului și dreptul internațional umanitar oferă, de asemenea, instrumente vitale de protecție. Deși în prezent este recunoscut pe scară largă faptul că drepturile omului rămân în vigoare în timpul conflictelor armate, alături de dispozițiile dreptului internațional șl drepturilor omului, sursa juridică principală care guvernează limitarea impactului pe timp de război și protecția categoriilor vulnerabile de persoane și a bunurilor acestora este dreptul internațional umanitar. În acest cadru, numeroase norme ale dreptului internațional umanitar se regăsesc cu fermitate în dreptul cutumiar, dar și în cel al tratatelor, reglementând cu meticulozitate protecția proprietății în timpul conflictelor armate.

Aceste reglementări cuprind diverse aspecte, delimitând circumstanțele specifice în care anumite tipuri de proprietate pot fi confiscate în mod legal și interzicând categoric acțiuni precum jefuirea și alte deposedări ilicite de proprietate. În pofida prezenței unor cadre juridice cuprinzătoare menite să supravegheze protecția drepturilor de proprietate, realitatea nefericită rămâne că aceste drepturi sunt încălcate în mod repetat în cadrul conflictelor contemporane.

Strategia de urmărire penală națională, fie internațională trebuie formulată detaliat pentru a cuprinde toate aspectele nerespectării proprietății. În plus, urmărirea ar trebui să cuprindă diversele expresii și dimensiuni ale infracțiunilor legate de conflictul armat și de formele proprietății. Este imperativ să se garanteze că infracțiunile care implică dobândirea ilicită a proprietății sunt supuse urmăririi penale atât prin acuzații distincte, cât și în contextul mai larg al altor crime.

Referințe bibliografice:

1. Krieger A Conflict of Norms: the Relationship Between Humanitarian Law and Human Rights Law in the ICRC Customary Law Study. [online]. In: Journal of Conflict & Security Law. 2006, vol. 11, no. 2, p. 265–291. p. 266. [citat la 24.08.2023]. Disponibil: http://www.jstor.org/stable/26294462.

2. Convenția de la Geneva (I) pentru îmbunătățirea sorții răniților și bolnavilor din forțele armate în campanie; Convenția de la Geneva (II) pentru îmbunătățirea sorții răniților și bolnavilor din forțele armate pe mare; Convenția de la Geneva (III) privind tratamentul prizonierilor de război; Convenția de la Geneva (VI) privind protecția persoanelor civile în timp de război. Geneva, Elveția. Adoptate la 12.08.1949, în vigoare din 21.10.1950.

3. NASTAS A., CAZACU D., Some reflections on the state of emergency within the meaning of article 15 of the european convention on human rights Revista Moldovenească de Drept Internaţional şi Relaţii Internaţionale 2021, Issue 1, Volume 16, Pages 9-23. ISSN 1857-1999 EISSN 2345-1963

4. Rezoluția Adunării Generale nr. 2444. Respect for Human rights in armed conflicts. Adoptată la a 1748-a ședință plenară, 19 decembrie 1968. [citat la 24.08.2023]. Disponibil: https://digitallibrary.un.org/record/202681.

5. Molango M. Property Right during Armed Conflict: Application of Adopting Principles of International Humanitarian Law by the European Court of Human Rights. Washington College of Law. ILSP Law Journal. [online]. p. 70. [citat la 24.08.2023]. Disponibil: https://www.corteidh.or.cr/tablas/R23036.pdf.

6. Brilmayer, Chepiga G. Ownership or Use? Civilian Property Interests in International Humanitarian Law. [online] In: Harvard International Law Journal. 2008, vol. 49, nr. 2, p. 413 – 446. p. 418. [citat la 24.08.2023]. Disponibil: https://core.ac.uk/download/pdf/72829564.pdf.

7. Loucaides L. The Protection of the Right to Property in Occupied Territories. Cambridge University Press. The International and Comparative Law Quarterly. Vol. 53, No. 3, iulie 2004. [online]. p. 677 – 690. p. 678. [citat la 26.08.2023]. Disponibil: https://www.jstor.org/stable/3663294.

8. Convenția de la Haga (IV) privind legile și obiceiurile războiului pe uscat și anexa acesteia: regulamente privind legile și obiceiurile războiului pe uscat. Haga, Olanda. Adoptată la 18.10.1907, în vigoare 26.01.1910.

9. STARKE J. G. An introduction to international law. [online]. Butterworth and Co. (Publishers) LTD. London, 1972. p. 500. ISBN: 0 406 65952 4. [citat la 24.08.2023]. Disponibil: https://ro.scribd.com/document/444938287/An-introduction-to-international-law-pdf#.

10. Protection of Civilians in Armed Conflict Glossary. UN Office for the Coordination of Humanitarian Affairs. [online]. 22. [citat la 28.08.2023]. Disponibil: https://www.humanitarianresponse.info/sites/www.humanitarianresponse.info/files/documents/files/OCHA%20Protection%20of%20Civilians%20in%20armed%20conflict_%20Glossary.pdf.

11. Henckaerts J. M., Doswald-Beck L. Customary International Humanitarian Law. Vol I. Rules. Cambridge University Press. International Committee of the Red Cross. Cambridge, United Kingdom 2005. p. 180. ISBN 978-0-521-80899-6. ISBN 978-0-521-00528-9 [citat la 26.08.2023]. Disponibil: https://www.refworld.org/pdfid/5305e3de4.pdf.

12. Jessup P. A Belligerent Occupant’s Power over Property. [online]. In: The American Journal of International Law. 1944, vol. 38, nr. 3, p. 457-461 p. 458. [citat la 24.08.2023]. Disponibil: https://www.jstor.org/stable/2192387.

13. OPPENHEIM M. A. International Law. A treatise. War and Neutrality. II, Second edition. Longmans, Green and Co. London, 1912. [online]. p. 186. [citat la 24.08.2023]. Disponibil: https://www.gutenberg.org/files/41047/41047-h/41047-h.htm.

14. ICRC: How does law protect in war?. Protection of Civilians. ©2018 [citat 28.08.2023]. Disponibil: https://casebook.icrc.org/highlight/protection-civilians.

15. Report of the Commission on Responsibility of The Authors of The (First World) War and on Enforcement of Penalties. International Law Studies. Vol. 60, 03.1919. [citat la 26.08.2023]. Disponibil: https://digital-commons.usnwc.edu/cgi/viewcontent.cgi?article=1917&context=ils.

16. Agreement for the prosecution and punishment of the major war criminals of the European Axis. Londra, Regatul Unit la Marii Britanii și Irlandei de Nord. Semnată: 08.08.1945. Articolul 6(b). [citat la 26.08.2023]. Disponibil: https://www.un.org/en/genocideprevention/documents/atrocity-crimes/Doc.2_Charter%20of%20IMT%201945.pdf.

17. Rome Statute of the International Criminal Court. Roma, Italia. Semnat la 17.07.1998. În vigoare 01.07.2002. United Nations, Treaty Series, vol. 2187, No. 38544. Articolul 8(2)(b)(xvi). [citat la 26.08.2023]. Disponibil: https://www.icc-cpi.int/sites/default/files/RS-Eng.pdf.

18. UHLER O., COURSIER H., SIORDET F., PILLOUD C, BOPPE R., WILHELM R. J. Commentary. IV Geneva Convention relative to the protection of civilian persons in time of war. [online]. Geneva International Committee of The Red Cross. Geneva, Switzerland, 1958. p. 227. [citat la 26.08.2023]. Disponibil: https://tile.loc.gov/storage-services/service/ll/llmlp/GC_1949-IV/GC_1949-IV.pdf.

19. Kalshoven Human Rights, The Law of Armed Conflict, and Reprisals. [online]. The Henry Dunant Institute. International Congress on Humanitarian Law. San Remo, 1970. p. 187. [citat la 26.08.2023]. Disponibil: https://international-review.icrc.org/sites/default/files/S0020860400023792a.pdf.

20. ICRC: How does law protect in war?. Objects indispensable to the survival of the civilian population. ©2018 [citat 28.08.2023]. Disponibil: https://casebook.icrc.org/a_to_z/glossary/objects-indispensable-survival-civilian-population.

21. GISEL L. The principle of proportionality in the rules governing the conduct of hostilities under international humanitarian law. ICRC. International Expert Meeting. Quebec, 22 – 23 june 2016. p. 37. [citat la 26.08.2023]. Disponibil: https://www.icrc.org/en/download/file/79184/4358_002_expert_meeting_report_web_1.pdf.

22. International Humanitarian Law and the Challenges of Contemporary Armed Conflicts. Recommitting to Protection in Armed Conflict On The 70th Anniversary Of The Geneva Conventions. ICRC Report. p. 19. [citat la 28.08.2023]. Disponibil: https://shop.icrc.org/international-humanitarian-law-and-the-challenges-of-contemporary-armed-conflicts-recommitting-to-protection-in-armed-conflict-on-the-70th-anniversary-of-the-geneva-conventions-pdf-en.

23. Independent International Fact-Finding Mission on the Conflict in Georgia. Report, Vol. II. Septembrie 2009. p. 330. [citat la 28.08.2023]. Disponibil: https://www.mpil.de/files/pdf4/IIFFMCG_Volume_II1.pdf.

24. DORUL O., NASTAS A., War crimes committed in non-international armed conflicts. In: ACROSS ISSN 2602-1463Vol. 7(5) 2023 Cross-border Laws and Regulations www.across-journal.com https://doi.org/10.5281/zenodo.8037268 p. 82

25. DORUL O., NASTAS A., Conflictele armate în sensul articolului 8 al Statutului de la Roma al Curții Penale Internaționale. In: Revista Universul Juridic (Revistă lunară de doctrină și jurisprudență (România) | ISSN 2393-3445) august, 2023 [citat la 16.09.2023]. Disponibil: https://www.universuljuridic.ro/conflictele-armate-in-sensul-articolului-8-al-statutului-de-la-roma-al-curtii-penale-internationale/

26. Ni Aolain Transitional Justice and The European Convention on Human Rights. [online]. Geneva Academy. Academy of International Humanitarian Law and Human Rights. Transitional Justice Institute. Academy Briefing no. 10. 2017. p. 42. [citat la 26.08.2023]. Disponibil: https://www.echr.coe.int/documents/d/echr/Ni_Aolain-2017-transitional_justice_and_the_ECHR.

27. ZAND J. Article 15 of The European Convention on Human Rights and the notion os state emergency. In: Journal of İnönü University Faculty of Law, 5, no. 1, 2014. [online]. p. 159 – 224. p. 165. [citat la 26.08.2023]. Disponibil: https://www.acarindex.com/pdfler/acarindex-027feeb5b9e3da4787572bef0c6eb5fe.pdf.

28. Cauza Loizidou c. Turciei Cerere nr. 15318/89. Hotărârea CEDO din 23.03.1995. [citat la 24.08.2023]. Disponibil: https://hudoc.echr.coe.int/fre#{%22itemid%22:[%22001-57920%22]}.

29. Cauza Kerimova și alții c. Federația Rusă. Cerere nr. 17170/04, 20792/04, 22448/04, 23360/04, 5681/05, 5684/05. Hotărârea CEDO din 03.03.2011. [citat la 26.08.2023]. Disponibil: https://hudoc.echr.coe.int/rus#{%22languageisocode%22:[%22ENG%22],%22appno%22:[%2217170/04%22,%2220792/04%22,%2222448/04%22,%2223360/04%22,%225681/05%22,%225684/05%22],%22documentcollectionid2%22:[%22CHAMBER%22],%22itemid%22:[%22001-104662%22]}.

30. Cauza Damayev c. Federația Rusă. Cerere nr. 36150/04. Hotărâre CEDO din 22.10.2012. [citat la 26.08.2023]. Disponibil: https://hudoc.echr.coe.int/rus#{%22languageisocode%22:[%22ENG%22],%22appno%22:[%2236150/04%22],%22documentcollectionid2%22:[%22CHAMBER%22],%22itemid%22:[%22001-110944%22]}.

31. Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Ghid privind art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Protecția proprietății. Actualizat la 30 aprilie 2020. [citat la 26.08.2023]. Disponibil: https://www.echr.coe.int/Documents/Guide_Art_1_Protocol_1_RON.pdf.

32. CERNOMOREŢ S. Mijloace juridico-penale destinate asigurării protecției securității naționale. În: Dezvoltarea cadrului juridic al Republicii Moldova în contextul necesităţilor de securitate şi asigurarea a parcursului european, Chişinău: 2019, pp. 230-245. ISBN 978-9975-3298-2-8 p. 230