Protecția proprietății în timpul conflictelor armate

Introducere

Dreptul internațional umanitar și dreptul internațional al drepturilor omului au fost considerate mult timp de doctrinari și practicieni două corpuri de drept distincte. Cele două seturi de norme au fost considerate ca excluzându-se reciproc, în principal datorită faptului că au urmat o evoluție istorică diferită și au răspuns unor scopuri diferite^[1]. Reglementările internaționale în domeniul drepturilor omului protejează indivizii de eventualele abuzuri de putere ale autorităților statului, stabilind astfel o serie de limitări pentru acestea din urmă. Dreptul internațional umanitar, pe de altă parte, reglementează conduita părților la un conflict armat, limitând metodele și mijloacele de purtare a conflictelor armate. Se reține, în acest sens, că Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948 și Convențiile de la Geneva din 1949^[2] privind protecția victimelor conflictelor armate au fost elaborate și semnate în aceeași perioadă istorică.

Când comparăm regulile dreptului internațional al drepturilor omului cu dreptul internațional umanitar, devine clar că acesta din urmă protejează doar anumite drepturi ale omului și numai în măsura în care sunt puse în pericol de conflict armat și nu sunt, ca atare, incompatibile cu existența în sine a un conflict armat. Este de netăgăduit că dreptul la securitate socială, dreptul la libera alegere, libertatea gândirii, dreptul la întrunire și asociere, egalitatea între soți nu sunt reglementate de dreptul internațional umanitar și, într-o serie de situații, regulile acestuia pot fi cuprinse în termeni mai adaptați problemelor specifice care apar în conflictele armate. Dreptul internațional umanitar este în mod tradițional formulat în termeni de reguli obiective de conduită pentru state și grupuri armate, în timp ce dreptul internațional al drepturilor omului este exprimat în termenii drepturilor subiective ale individului în raport cu statul și dezvoltat ca parte a dreptului constituțional al statelor. În plus, în timp ce normele dreptului internațional umanitar privind tratamentul persoanelor aflate sub puterea inamicului pot fi înțelese ca punerea în aplicare a drepturilor omului, ținând cont de necesitatea militară și de particularitățile conflictelor armate, anumite reguli privind desfășurarea ostilităților nu sunt abordate de către dreptul internațional al drepturilor omului, prin urmare, cele două concepte se completează reciproc și ar trebui interpretate unul în raport cu celălalt^[3].

Trecerea timpului a exercitat un impact puternic asupra evoluției, atât a dreptului internațional umanitar, cât și a drepturilor omului, având ca rezultat transformări profunde care au purtat aceste cadre juridice către noi orizonturi. Pe măsură ce relațiile sociale evoluau, aceste domenii distincte ale dreptului s-au trezit nu numai modificate substanțial, ci și convergente în momente critice, ducând la apariția unor materii complexe. Acest proces a favorizat o aliniere remarcabilă a obiectivelor – o convergență care demonstrează aspirația comună de promovare și salvgardare a demnității umane, indiferent de context.

Evoluția este o dovadă a flexibilității și rezilienței sistemelor juridice în fața provocărilor istorice și a complexității relațiilor sociale din lumea contemporană. În așa mod, au apărut premisele pentru conturarea unei societăți globale armonioase și juste. Cu fiecare pas pe această cale, dreptul internațional umanitar și drepturile omului nu numai și-au extins sferele de aplicare, ci și-au îmbogățit și esența, recunoscând caracterul indivizibil al drepturilor omului și imperativul de a le susține chiar și în context conflictual.

Istoricul protecției proprietății în conflictele armate

Recunoașterea explicită a aplicării drepturilor omului în perioada conflictelor armate a avut loc în cadrul Conferinței Internaționale pentru Drepturile Omului de la Teheran (22 aprilie-13 mai 1968). Acest eveniment esențial a marcat o piatră de hotar semnificativă, deoarece Națiunile Unite au recunoscut în mod oficial relevanța principiilor drepturilor omului în contextul ostilităților. Conferința a fost urmată de adoptarea Rezoluției 2444 a Adunării Generale^[4] și de două rapoarte ale Secretarului General care concluzionează că drepturile omului asigură o protecție mai cuprinzătoare decât legile existente ale războiului^[5].

O materie centrală pe arena drepturilor omului este conținutul dreptului de proprietate și consolidarea limitelor acestuia. Or, sistemele economice contemporane și, în fapt, întreaga ordine mondială își bazează existența, succesul și cursul firesc pe consacrarea și respectarea plenară inclusiv a dreptului de proprietate privată.

Convergența inexorabilă dintre dreptul internațional umanitar și drepturile omului a propulsat o evoluție profundă în peisajul juridic, în special în perioada postbelică. Această transformare a fost susținută de apariția unor principii și valori noi în cadrul societății, care au jucat un rol esențial în stabilirea și consolidarea protecției dreptului la proprietate în cadrul reglementărilor privind conflictele armate.

În mod inevitabil, această interacțiune dinamică a dreptului internațional umanitar și a drepturilor omului a condus la afirmarea hotărâtă a dreptului de proprietate, un aspect critic al experienței umane care își extinde efectele inclusiv în contextul conflictelor armate. Recunoscând multiplele efecte adverse și distructive pe care conflictele armate le declanșează atât asupra ființelor umane, cât și asupra mediului, evoluția gândirii juridice a îmbrățișat imperativul de a proteja drepturile de proprietate de ravagiile războaielor.

Această schimbare de paradigmă a fost esențială în modelarea perspectivei că izbucnirea ostilităților armate reverberează cu ramificații multiple, cuprinzând însăși regimul proprietății statului inamic. Această înțelegere nuanțată recunoaște că declanșarea conflictelor armate induce o serie de efecte complexe care nu numai că perturbă viețile indivizilor, ci și au un impact semnificativ asupra proprietății acestora. În interacțiunea dintre dreptul internațional umanitar și drepturile omului, această recunoaștere capătă o importanță crucială, elucidând legăturile complicate dintre bunăstarea indivizilor, funcționarea societăților și respectarea dreptului de proprietate. Marea majoritate a autorilor studiilor în domeniul dreptului conflictelor armate menționează că în timpul conflictului armat bunurile ce aparțin statului inamic urmează a fi confiscate. Totodată, cu referire la regimul proprietății private, o asemenea poziție categorică lipsește. Cert este că regula stabilită în antichitate „Omnium maxime sua esse credebant quae ex hostibus cepissent” cu certitudine nu poate fi aplicată raporturilor juridice contemporane.

Conținutul protecției proprietății în conflictele armate

Proprietatea rămâne sub protecție chiar și în circumstanțe extraordinare survenite în timpul unui conflict armat, atunci când un spectru larg de drepturi, libertăți și instituții își încetează sau suspendă aplicabilitatea. În perioada conflictului armat, protecția proprietății își găsește fundamentul în principiile conturate de dreptul internațional umanitar și dreptul penal internațional. Aceste cadre juridice articulează în mod distinct interzicerea distrugerii arbitrare și a însușirii ilegale atât a proprietății publice, cât și a celei private. Instrumentele juridice care reglementează desfășurarea războiului conțin prevederi referitoare la protecția proprietății private și multe dintre aceste norme juridice au dobândit până acum statutul de drept internațional cutumiar ca urmare a faptului că au fost acceptate ca obligatorii de către majoritatea statelor. Acceptarea lor ca parte a dreptului cutumiar reflectă un consens între națiuni că respectarea proprietății private, chiar și în timpul conflictelor, este o responsabilitate comună.

Dreptul internațional umanitar a protejat proprietatea civilă aproape la fel de mult timp – și din aceleași motive – cât a protejat persoana civilă. Instrumentele de protecție existente au fost concepute pentru a proteja civilii împotriva tacticilor pământului pustiit și pârjolit prin interzicerea distrugerii intenționate a obiectelor esențiale pentru supraviețuire, cum ar fi alimente, apă și animale. Necesitatea practică a unei astfel de protecții, din păcate, este clară^[6].

Odată cu dezvoltarea dreptului internațional în Europa, s-a acordat prioritate problemelor legate de ostilitate în relațiile internaționale. Treptat, principiile și regulile privind desfășurarea ostilităților armate au fost încorporate într-o serie de texte cu efect obligatoriu sub forma unor tratate bilaterale și multilaterale^[7].

Codificarea obligațiilor care vizează protejarea drepturilor individuale se observă în Regulamentul de la Haga, care a fost anexat la Convenția de la Haga din anul 1907^[8]. Acest moment istoric a reprezentat momentul cristalizării principiilor și liniilor directoare fundamentale menite să asigure protecția drepturilor inerente indivizilor, marcând o epocă în care societatea internațională a recunoscut în mod colectiv importanța primordială a protecției demnității umane în contextul conflictelor armate.

Prevederile Regulamentelor sunt încă în vigoare ca parte a dreptului cutumiar pentru toate statele și sunt aplicabile nu numai în cazurile de ocupație în timpul războiului, ci și în cazurile de ocupație ca urmare a oricărei operațiuni militare, inclusiv cele efectuate de state în conformitate cu Carta ONU^[9]. Acestea conțin clauze specifice referitoare la proprietatea privată în teritoriile ocupate. Articolul 46 prevede: „Onoarea și drepturile familiei, viața persoanelor și proprietatea privată, precum și convingerile și practica religioasă, trebuie respectate. Proprietatea privată nu poate fi confiscată”.

Distrugerea extinsă și însușirea proprietății, nejustificată de necesitate militară și efectuată în mod ilegal reprezintă o încălcare gravă a Convențiilor de la Geneva din 1949, acest act îndreptat împotriva persoanelor sau bunurilor protejate în temeiul Convențiilor, se încadrează în sfera crimelor de război^[10].

Potrivit Regulamentelor de la Haga, proprietatea municipalităților și a instituțiilor dedicate religiei, carității și educației, artelor și științei, chiar și atunci când constituie proprietate a statului, trebuie tratată ca proprietate privată (articolul 56). În consecință, este interzisă confiscarea sau distrugerea unor astfel de proprietăți, inclusiv monumente istorice și opere de artă și știință (articolul 40).

Interzicerea confiscării proprietății private este codificată în articolul 46 din Regulamentul de la Haga. Această interdicție nu înseamnă că nicio proprietate privată nu poate fi sechestrată^[11], deoarece, așa cum se precizează în articolul 53 din Regulamentul de la Haga: „Toate aparatele, fie pe uscat, pe mare sau în aer, adaptate pentru transmiterea de știri sau pentru transport de persoane sau lucruri […] depozitele de arme și, în general, tot felul de muniții de război pot fi confiscate, chiar dacă aparțin unor persoane particulare, dar trebuie restaurate și stabilite despăgubiri la încheierea păcii”.

În Regulamentul de la Haga din anul 1907 și în Convenția de la Geneva din anul 1949 sunt incluse clauze distincte și bine definite care se referă la tratamentul proprietății private în teritoriile aflate sub ocupație. Aceste cadre de reglementare reprezintă piloni ai sistemului normativ internațional, delimitând drepturile și responsabilitățile puterilor ocupante, asigurând în același timp că proprietății private îi este acordată protecția cuvenită și în perioade de conflict.

Pentru înțelegerea dinamicii nuanțate care guvernează utilizarea proprietăților în teritoriile ocupate sunt importanți doi parametri care joacă un rol esențial în modelarea latitudinii și limitărilor însușirii și utilizării proprietății: caracterul public sau privat al resursei implicate; și utilitatea resursei pentru purtarea conflictului armat, a modului în care resursa în cauză servește scopului războiului. Preluarea proprietății private trebuie să fie justificată de o necesitate militară legitimă, iar proprietatea privată nu poate fi însușită pentru îmbogățirea proprie a ocupantului^[12]. Suplimentar, o persoană privată de proprietatea sa în astfel de circumstanțe are dreptul la despăgubiri din partea ocupantului^[13]. Primele trei Convenții de la Geneva actualizează legile războiului aplicate comportamentului combatanților unul față de celălalt.

În textul Convenției III de la Geneva, care reglementează tratamentul prizonierilor de război, pot fi reliefate reglementările și procedurile referitoare la gestionarea bunurilor personale deținute, a prizonierilor. Aceste reglementări stabilesc faptul că prizonierii de război ar trebui, în general, să păstreze posesia bunurilor lor personale. Cu toate acestea, anumite categorii de bunuri, precum banii și obiectele de valoare, pot fi confiscate temporar, cu condiția ca acestea să fie restituite la încetarea prizonieratului (art. 18). După ce prizonierii de război evadează, sunt repatriați, eliberați sau în caz de deces, bunurile lor personale trebuie să fie predate familiilor lor (art. 122). În mod remarcabil, Convenția impune ca părțile aflate în conflict să garanteze, în cazurile de transfer dintr-un lagăr în altul, ca prizonierii să-și poate aduce bunurile cu ei, fie să aranjeze ca bunurile lor să le fie transmise ulterior (art. 48, 65, 68, 119).

A patra Convenție de la Geneva privitoare la protecția persoanelor civile în timp de război din anul 1949 a devenit primul instrument internațional conceput special pentru a proteja civilii, conținând și o serie de dispoziții în materia protecției bunurilor ce aparțin particularilor. Protejarea civililor în timpul conflictelor armate reprezintă o piatră de temelie a dreptului internațional umanitar, care oferă un cadru solid în care civilii sunt protejați. Această protecție se extinde asupra mediului și proprietății lor directe, cunoscute și sub denumirea de „obiecte civile”^[14]. În general, scopul convenției implică protecția ființei umane, totuși, aceasta conține și anumite prevederi referitoare la proprietate, menite să scutească oamenii de suferințele rezultate din distrugerea bunurilor lor reale și personale (așa cum este prevăzut inclusiv de art. 53).

Interdicția cuprinsă în alineatul 2 al art. 33 al Convenției a IV-a de la Geneva conține un vechi principiu de drept internațional, enunțat deja în Regulamentul de la Haga în două dispoziții: articolul 28, care prevede: „Jefuirea unui oraș sau loc, chiar dacă este luat prin asalt, este interzisă”, iar articolul 47 prevede: „Jaful este interzis în mod oficial”. Această interdicție are un domeniu general de aplicare. Este vorba nu numai de jefuirea prin acte individuale fără acordul autorităților militare, ci și de jefuirea organizată, ale căror efecte sunt redate în istoriile fostelor războaie, când prada alocată fiecărui soldat era considerată ca parte a salariului său.

Alineatul 2 al articolului 33 al Convenției a IV-a este extrem de concis și clar; nu lasă loc de interpretare. Înaltele Părți Contractante interzic ordonarea precum și autorizarea jefuirii. În plus, acestea se angajează să prevină sau, dacă a început, să oprească jafurile individuale. În consecință, în acest sens este necesar a fi întreprinse toate măsurile legislative necesare. Interdicția jefuirii se aplică atât pe teritoriul unei părți la conflict, cât și pe teritoriile ocupate. Protecția este garantată în privința oricărei forme de proprietate, fie că aparține unor persoane private, fie că aparține unor comunități sau statului. Pe de altă parte, în acest context, rămâne intact dreptul de rechiziție, expropriere sau de sechestru.