Protecția inviolabilității vieții private a persoanei versus protecţia datelor cu caracter personal, conform Codului de procedură penală al Republicii Moldova

Conceptul de protecţie a datelor cu caracter personal reprezintă dreptul persoanei fizice de a-i fi apărate acele caracteristici care conduc la identificarea sa şi obligaţia corelativă a statului de a adopta măsuri adecvate pentru a asigura o protecţie eficientă. Prin date cu caracter personal se înţeleg acele informaţii care se află, direct sau indirect, în legătură cu o persoană fizică identificată sau identificabilă, cum ar fi: numele, prenumele, codul numeric personal, adresa, numărul de telefon, imaginea, vocea, situaţia economico-financiară, profesia. Având în vedere necesitatea de a apăra şi a respecta dreptul fundamental la viaţă intimă şi privată, protecţia datelor cu caracter personal constituie un domeniu deosebit de important, fapt confirmat prin tratarea acestei tematici în capitole distincte prevăzute în Convenţia de Aplicare a Acordului Schengen.

O altă problemă practică des întâlnită este refuzul unor persoane și autorități de a furniza informații cu caracter personal invocând faptul că nu au dreptul în temeiul Legii Republicii Moldova nr. 133/2011, deși cerința organului de urmărire penală și a procurorului este legală și informaţiile solicitate se administrează într-o cauză penală concretă. De exemplu, în cauza penală nr. 2013870245, pornită la 24 iulie 2013, de către organul de urmărire penală al Ministerului Afacerilor Interne instituit în cadrul Inspectoratului General al Poliției de Frontieră, în baza semnelor constitutive ale componenței de infracțiune prevăzute de art. 362 alin. (3) lit. a) din Codul penal al Republicii Moldova, s-a constatat că în pofida cerinței legale de a transmite informațiile cu caracter personal din dosarele unui grup de afgani, Biroul Migrație și Azil al Ministerului Afacerilor Interne a refuzat acest lucru invocând Legea Republicii Moldova nr. 133/2011. Ulterior, la cerința repetată și argumentată a organului de urmărire penală, aceeași autoritate a refuzat din nou prezentarea informațiilor corespunzătoare, care, de fapt, erau importante pentru cauza penală instrumentată. Într-un final, organul de urmărire penală a ridicat forțat dosarele respective, având un mandat judiciar în acest sens. Practica respectivă este una vicioasă, deoarece duce la tergiversarea investigațiilor, probele pot dispărea, iar identificarea persoanelor și acțiunile procesuale în privința acestora riscă a nu se face în general, în special în cazul părăsirii teritoriului țării de către persoanele străine.

Totodată, în aceste cazuri, organul de urmărire penală este lipsit sau împiedicat de a lua măsurile necesare în vederea localizării persoanelor, audierea martorilor, precum și aplicarea, după caz, a măsurilor procesuale de constrângere în privința bănuiților. Or, potrivit art. 6 al Legii Republicii Moldova nr. 133/2011, „Nu sunt considerate destinatari organele din domeniul apărării naţionale, securităţii statului şi ordinii publice, organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti cărora li se comunică date cu caracter personal în cadrul exercitării competenţelor stabilite de lege”.

În același timp, în conformitate cu dispozițiile art. 15 alin. (3) din Codul de procedură penală al Republicii Moldova, „… Persoana nu este în drept să refuze de a prezenta informaţii despre viaţa privată şi intimă a sa sau a altor persoane sub pretextul inviolabilităţii vieţii private…”. Un aspect important asupra căruia dorim să tragem atenția este prevederea reglementată în art. 15 alin. (3) din Codul de procedură penală al Republicii Moldova, și anume: „Persoanele de la care organul de urmărire penală cere informaţie despre viaţa privată şi intimă sunt în drept să se convingă că această informaţie se administrează într-o cauză penală concretă”. Din imperativele legale reiese că informațiile privind viața privată și cea intimă a persoanei se vor administra doar atunci când organul de urmărire penală instrumentează o cauză penală, adică urmărirea penală este începută.

Considerăm că această reglementare limitează dreptul organului de urmărire penală și a procurorului, implicit limitează dreptul pozitiv al statului de a investiga infracțiunile în etapa inițială, deoarece în etapa sesizării organului de urmărire penală sau chiar în etapa sesizării organului de constatare, acestea au acces la unele date cu caracter personal.

Respectarea demnității umane în ceea ce privește viața privată a unei persoane este o problemă actuală în societatea contemporană.

Dreptul la viață privată este unul dintre drepturile fundamentale ale omului și este recunoscut în numeroase documente internaționale, precum Declarația Universală a Drepturilor Omului și Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Există multiple aspecte ale vieții private care necesită protecție și respect, inclusiv confidențialitatea comunicațiilor, integritatea personală și autonomia individuală. Odată cu avansarea tehnologiei și proliferarea internetului, această problemă devine tot mai complexă și presantă. Datele personale sunt adesea colectate, stocate și utilizate în moduri care pot afecta negativ demnitatea și intimitatea individului. De asemenea, există provocări legate între dreptul la viața privată și alte valori sociale sau interese legale, cum ar fi securitatea națională sau investigațiile penale.

Ținem să menționăm că persistă deseori diferite concordanțe între protejarea vieții private a individului și necesitatea de a menține securitatea și ordinea publică.

Legislația și reglementările privind protecția datelor personale și drepturile individuale sunt necesare pentru abordarea acestei probleme. Mai mult, educația și conștientizarea sunt elaborate și puse în discuție cu prilejul informării oamenilor cu privire la drepturile lor și la modalitățile în care își pot proteja viața privată în etapa actuală.

Concluzie. Viața privată este dreptul și capacitatea unei persoane de a-și păstra informațiile personale, activitățile și alegerile departe de accesul sau intervenția altora, inclusiv a guvernului sau a entităților private. Este un aspect important al autonomiei individuale și este recunoscut în diferite moduri în legislația și normele sociale din diverse țări și culturi.

Inviolabilitatea vieții private este principiul conform căruia viața privată a unei persoane trebuie să fie protejată și respectată în mod absolut, fără nicio intervenție neautorizată sau abuzivă din partea altor persoane sau autorități. Acest principiu este adesea consacrat în legislația și în tratatele internaționale privind drepturile omului și reprezintă o componentă fundamentală a democrațiilor moderne.

Ingerința în sfera vieții private se referă la orice acțiune sau intervenție care încalcă sau privează dreptul unei persoane la viață privată. Aceasta poate include monitorizarea neautorizată a comunicărilor, colectarea de informații personale fără consimțământul persoanei respective, intruziunea în locuință sau spațiul personal, sau orice altă formă de intervenție care invadează sfera privată a individului fără justificare legală sau morală. Ingerința în sfera vieții private poate fi ilegală și poate atrage consecințe legale sau sociale pentru cei implicați.

Impunerea numai a unor obligaţii negative autorităţilor statale, care să apere individul împotriva ingerinţelor de orice natură a autorităţilor publice în sfera vieţii private nu este suficientă pentru garantarea efectivă a tuturor componentelor acesteia, astfel cum sunt enumerate în art. 8 al Convenţiei.

După cum a subliniat adeseori instanţa de contencios european a drepturilor omului, art. 8 reclamă din partea statelor îndeplinirea unor obligaţii pozitive, inerente asigurării respectului efectiv al vieţii private şi familiale, care pot implica şi necesitatea adoptării de măsuri de protecţie a vieţii private, chiar cu privire la relaţiile dintre indivizi.

În jurisprudenţa instanţei europene, sfera obligaţiilor ce revin statelor în temeiul art. 8 din Convenţie este deosebit de largă, raportată la toate valorile pe care ea le-a determinat ca fiind apărate de textul Convenţiei. Astfel, statele au obligaţia de a oferi unui copil născut din afara căsătoriei şi mamei sale posibilitatea „de a avea o viaţă de familie normală”, precum şi pe aceea de a lua toate măsurile de natură a asigura reunirea unui părinte cu copilul său. De asemenea, autorităţile statale sunt ţinute să dea posibilitatea unei mame să-şi vadă fiica plasată într-o instituţie publică de ocrotire sau tatălui natural să obţină tutela sau încredinţarea copilului născut din afara căsătoriei, plasat de mamă într-o instituţie specializată, în vedere adopţiei.

Dreptul la viaţă intimă este dreptul la protejarea vieții private de orice ingerinţă externă, fiind un drept uman natural și inalienabil. Acest drept este fundamental prin natură și consacrat în constituțiile majorității țărilor democratice și într-un număr dintre cele mai importante documente juridice internaționale.

Referinţe bibliografice:

1. Convenția Europeană a Drepturilor Omului, semnată în 1950 de Consiliul Europei;

2. Codul de procedură penală al Republicii Moldova nr.122 din 14.03.2003, publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 248-251 din 05.11.2013, în vigoare după ultimele modificări şi completări din 16.05.2024;

3. Alina Săvoiu, Cătălin Căpătînă Basarabescu, Dreptul la viață privată, în Analele Universității „Constantin Brâncuşi” din Târgu Jiu, Seria Ştiințe Juridic, 1/2013;

4. Osoianu T., Andronache A. şi Orîndaș V., Urmărirea penală: note de curs, Chișinău, Editura Academia „Ştefan cel Mare a MAI”, 2005;

5. Ostavciuc Dinu, Protecţia datelor cu caracter personal în procesul penal – analiza doctrinei şi standardele UE, în International Round Table SMART SPECIALIZATION:FROM ACADEMIC IDEA TO POLITICAL APPROACH, 10-13 October 2022, Chișinău, Moldova State University.