Protecția inviolabilității vieții private a persoanei versus protecţia datelor cu caracter personal, conform Codului de procedură penală al Republicii Moldova

Introducere. Pentru început, este de menţionat faptul că Dreptul la viaţă privată este considerat un element fundamental al societăţii, libertăţii şi demnităţii umane. Din punct de vedere organizaţional, conceptul de „viaţă privată” implică adoptarea măsurilor organizatorice necesare pentru asigurarea securităţii bazei de date existente la nivelul fiecărei entităţi^[1].

Prin prevederile articolului 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sunt stabilite garanţii referitoare la viaţa privată, viaţa familială, domiciliul şi corespondenţa persoanei.

Noţiunea de „viaţă privată”, la care se referă art. 8 al Convenţiei, nu poate fi definită cu precizie. După cum s-a spus, este vorba despre o noţiune al cărei conţinut variază în funcţie de epoca la care se raportează, de societatea în cadrul căreia individul trăieşte şi chiar de grupul social căruia acesta îi aparţine. Totodată, respectarea vieții private a persoanelor trebuie sa fie garantată în timpul colectării, înregistrării, utilizării, transferului şi conservării datelor cu caracter personal utilizate în scopul securității sociale.

În doctrina dreptului procesual penal, se susține faptul, că orice persoană are dreptul la inviolabilitatea vieţii private, la confidenţialitatea vieţii intime, familiale, la protejarea onoarei şi demnităţii personale, iar în cursul procesului penal nimeni nu este în drept să se implice în mod arbitrar şi nelegitim în viaţa intimă a persoanei.

La efectuarea acţiunilor procesuale nu poate fi acumulată, fără necesitate, informaţie referitoare la viaţa privată şi intimă a persoanei. La cererea organului de urmărire penală şi a instanţei de judecată, participanţii la acţiunile procesuale sunt obligaţi să nu divulge asemenea informaţii, iar în sensul acest se ia un angajament în scris. Prelucrarea datelor cu caracter personal în cadrul procesului penal se efectuează în conformitate cu prevederile Legii nr. 133 din 8 iulie 2011 privind protecţia datelor cu caracter personal^[2].

Viaţa privată este o noțiune interpretată extensiv, ce cuprinde sferele vieţii persoanei, fapt demonstrat şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Dreptului Omului, în care este menționat aspectul că fiecare persoană are o opinie despre întinderea vieţii private şi această impresie depinde de trăsăturile psihologice ale ei, dar şi de tradiţiile care există într-o societate la o anumită etapă istorică. Din practica Curţii rezultă că în sfera articolului 8 face parte protejarea vieţii sexuale, orientarea sexuală, numele şi prenumele persoanei, etnia, imaginea (fotografia) persoanei, reputaţia persoanei (protecţia demnităţii), inviolabilitatea domiciliului, secretul corespondenţei, activitatea profesională şi de afaceri, datele şi dosarele întocmite de către serviciile de securitate şi alte structuri de stat, inviolabilitatea fizică şi psihică, inclusiv serviciile de ocrotire a sănătăţii^[3].

Materiale utilizate și metode aplicate. În procesul elaborării articolului științific, ne-am folosit de diverse metode de cercetare științifică pentru a investiga temeinic subiectul în discuție relatat mai sus, printre care enumerăm: metoda analizei, metoda sintezei, metoda deducției, metoda sistemică, metoda istorică, precum și metoda comparativă.

În prezent, importanța și scopul acestui articol științific devin evidente din dorința de a aduce în prim-plan problema inviolabilității vieții private a persoanei care este investigată din mai multe perspective și în diverse domenii, reflectând preocupările tot mai mari cu privire la protecția datelor personale și a intimității în viața de zi cu zi.

O problemă pe care dorim să o punem în discuție se referă la excepția efectuării percheziției în timpul nopții în cazurile de delict flagrant, reglementată de art. 128 alin. (1) CPP.

O altă problemă practică des întâlnită este refuzul unor persoane și autorități de a furniza informații cu caracter personal. Respectarea demnității umane în ceea ce privește viața privată a unei persoane este o problemă actuală în societatea contemporană.

Scopul cercetării inviolabilității vieții private este de a asigura protecția și respectarea dreptului fiecărui individ, de a-și păstra intimitatea, confidențialitatea și autonomia în ceea ce privește viața personală și informațiile. Acest drept este necesar pentru demnitatea umană și pentru menținerea libertății individuale într-o societate democratică. Totodată, scopul inviolabilității vieții private este de a crea și de a menține un echilibru între nevoile de securitate, ordine publică și interesul general și drepturile individuale fundamentale de a fi protejați împotriva intervențiilor abuzive în viața personală și informațiile private.

Rezultatele obţinute în baza analizelor ştiinţifice efectuate. Aşadar, prin inviolabilitatea persoanei trebuie înțeles dreptul acesteia de a nu se exercita asupra ei niciun fel de violenţă. Ca atare, inviolabilitatea persoanei nu se limitează doar la libertatea de mişcare, la libertatea fizică a acesteia, ci are o sferă mult mai largă, cuprinzând acele valori ale persoanei care se cer a fi apărate de acţiuni violente şi care, pe lângă libertatea fizică, mai cuprinde dreptul la viaţă, la integritatea corporală, demnitate etc.

La fel, dreptul la viaţa intimă reprezintă dreptul la protejarea vieții private de orice ingerinţă externă, fiind un drept uman natural și inalienabil. Acest drept este fundamental prin natură și consacrat în constituțiile majorității țărilor democratice și într-un număr dintre cele mai importante documente juridice internaționale.

Una din problemele actuale privind protecția vieții private a persoanei este efectuarea percheziției în timpul nopții în cazurile de delict flagrant.

Referitor la problema efectuării percheziției în timpul nopții în cazurile de delict flagrant reglementată de art. 128 alin. (1) din Codul de procedură penală al Republicii Moldova, considerăm și dorim să expunem că legiuitorul limitează dreptul organului de urmărire penală și a procurorului de a efectua această acțiune în cazuri ce nu suferă amânare. Prin aceasta, legislatorul lezează interesul public și obligația de a investiga infracțiunile. Astfel, potrivit art. 6 pct. 6 din Codul de procedură penală al Republicii Moldova, „caz ce nu suferă amânare – pericolul real că se vor pierde sau distruge probele, că bănuitul sau învinuitul se poate ascunde în încăperea suspectată ori că se vor comite alte infracţiuni”.

Prin urmare, cazul ce nu suferă amânare creează un pericol real și, respectiv, intervenția organelor judiciare trebuie să fie promptă. De aceea, considerăm oportună modificarea și completarea art. 128 alin. (1) din Codul de procedură penală al Republicii Moldova, astfel încât să reglementeze excepția și în cazul ce nu suferă amânare. Astfel, în acest caz vor fi respectare și garantate drepturile victimelor în această privință. Din cele expuse deducem că inviolabilitatea domiciliului este un principiu al procesului penal și o cerință legală care se aplică tuturor autorităților și persoanelor, și care constă în faptul că, în cursul procesului penal, nimeni nu este în drept să pătrundă în domiciliu contrar voinţei persoanelor care locuiesc sau își deţin sediul în ele, de al cerceta și al supraveghea, de a instala în el aparate ce asigură supravegherea şi înregistrarea audio şi video, aparate de fotografiat şi de filmat, sau de a efectua orice acțiune de urmărire penală, fără o hotărâre judecătorească^[4].

În prezenta lucrare ținem să examinăm impactul efectuării măsurilor speciale de investigaţie asupra vieţii private a persoanelor. În acest sens, pentru a fi dispusă şi efectuată o măsură specială de investigaţie trebuie a fi întrunite condiţiile specificate la art. 133 din Codul de procedură penală al Republicii Moldova. Totodată, alin. (2) al art. 133 din Codul de procedură penală al Republicii Moldova prevede că: ,,Măsurile speciale de investigații pot fi efectuate în privința bănuitului, învinuitului sau persoanei despre care există probe că fie contribuie la pregătirea sau la săvârșirea infracțiunii…”. Nu este clar ce a avut în vedere legiuitorul prin expresia „sau persoanei despre care există probe că fie contribuie la pregătirea sau la săvârșirea infracțiunii”. În sensul prezentului articol se înţelege că în cazul în care, în privinţa unei persoanei există probe că o comis o infracţiune, sunt pasibile de a fi dispuse măsurile speciale de investigaţie, însă bănuitul este de fapt persoana în privinţa căreia există probe că a comis o infracţiune, intenţia legiuitorului cu privire la prevederile criticate nefiind clară. În acest sens, pentru a evita ingerinţa în sfera vieţii private la efectuarea măsurilor speciale de investigaţie şi respectarea principiului proporţionalităţii, propunem modificarea art. 133 alin. (2) din Codul de procedură penală al Republicii Moldova în următoarea redacţie:

„Măsurile speciale de investigații pot fi efectuate în privința bănuitului, învinuitului dacă există probe că fie contribuie la pregătirea sau la săvârșirea infracțiunii, fie primește ori transmite bani, bunuri sau informații pertinente pentru cauza penală”. 

În ceea ce privește datele cu caracter personal, ținem să menționăm că acestea sunt orice informații care se referă la o persoană fizică identificată sau identificabilă. Informațiile diferite care sunt adunate pot duce la identificarea unei anumite persoane, constituind și ele date cu caracter personal.

Colectarea datelor cu caracter personal ar trebui să fie efectuate în scopuri determinate, explicite și legitime în cadrul domeniului de aplicare al prezentei directive, iar prelucrarea acestora nu ar trebui să se facă în scopuri care sunt incompatibile cu obiectivele prevenirii, depistării, investigării sau urmăririi penale a infracțiunilor sau ale executării pedepselor, inclusiv pentru protejarea și prevenirea împotriva amenințărilor la adresa securității publice. În cazul în care datele cu caracter personal sunt prelucrate de către același sau de către un alt operator într-un scop care se încadrează în domeniul de aplicare al prezentei directive, dar este diferit de scopul pentru care datele au fost colectate, o astfel de prelucrare ar trebui să fie permisă cu condiția ca ea să fie autorizată în conformitate cu dispozițiile legale aplicabile și să fie necesară și proporțională în raport cu celălalt scop^[5].