Procedura sancționării disciplinare a magistraților. I. Etapa verificărilor prealabile

1. Considerații generale

În doctrină s-a arătat că sancționarea disciplinară presupune respectarea unor reguli procedurale „care au ca scop de a asigura, pe de o parte, eficiența combaterii unor acte și comportări dăunătoare procesului muncii, iar, pe de altă parte, de a garanta stabilirea exactă a faptelor și de a asigura dreptul la apărare al salariaților în cauză, evitându-se astfel sancțiuni nejuste”, fiind „o prerogativă a angajatorului, avându-și temeiul în contractul individual de muncă”^[1].

Această opinie, raportată la categoria magistraților, a fost îmbrățișată în literatura de specialitate, cu trei observații: va trebui făcută o distincție între dreptul angajatorului de a declanșa acțiunea disciplinară și aplicarea sancțiunii disciplinare după declanșarea acțiunii; în cazul magistraților sancțiunea nu este aplicată de angajator, ci de o instanță independentă; temeiul aplicării sancțiunii disciplinare nu îl constituie contractul de muncă, ci dispozițiile legale și regulamentare care guvernează activitatea și statutul magistratului^[2].

În cazul magistraților, legiuitorul a reglementat o procedură de cercetare și sancționare disciplinară extrem de elaborată, diferită de dreptul comun, pornind de la modalitățile de sesizare a Inspecției Judiciare, desemnarea inspectorilor judiciari, desfășurarea și finalizarea verificărilor prealabile, continuând apoi cu dispoziții privind cercetarea disciplinară și finalizarea acesteia și încheindu-se cu aspecte care vizează modalitatea de soluționare a acțiunii disciplinare de către secțiile Consiliul Superior al Magistraturii, inclusiv declararea căilor de atac.

Așadar, prin Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată cu modificările și completările ulterioare^[3], Regulamentul de organizare şi funcţionare a Consiliului Superior al Magistraturii^[4], Regulamentul de organizare şi funcţionare a Inspecţiei Judiciare^[5] și Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară^[6] s-au stabilit și detaliat etapele care trebuie parcurse atunci când există indicii cu privire la săvârșirea unor abateri disciplinare de către judecători sau procurori.

În opinia noastră aceste etape sunt următoarele:

– etapa verificărilor prealabile;
– etapa cercetării disciplinare;
– etapa judecării acțiunii disciplinare;
– etapa soluționării căii de atac.

Trebuie să precizăm faptul că aceste etape, cu excepția ultimei, nu au un caracter facultativ, fiind absolut obligatoriu a fi parcurse în situația în care titularul acțiunii disciplinare are indicii cu privire la săvârșirea unor abateri disciplinare de către un magistrat, în ordinea indicată, deoarece în fiecare dintre aceste etape inspectorul judiciar, respectiv secția care soluționează acțiunea disciplinară, are obligația întocmirii unor acte sau administrarea unor probe care trebuiesc comunicate sau aduse la cunoștința persoanei cercetate, toate acestea având o anumită succesiune logică și care apoi nu mai pot fi revocate.

În cuprinsul acestui studiu ne vom referi la prima etapă a sancționării disciplinare a unui magistrat, respectiv la procedura efectuării verificărilor prealabile, urmând ca ulterior, în cuprinsul altor articole științifice, să analizăm și celelalte etape la care am făcut referire mai sus.

2. Modalitățile de sesizare

Pentru a putea fi angajată răspunderea disciplinară a unui magistrat este necesară existența unei sesizări cu privire la conduita necorespunzătoare a acestuia.

Potrivit art. 45 alin. 1-3 din Legea nr. 317/2004, în cazurile în care ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau, după caz, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sunt titulari ai acţiunii disciplinare, aceştia pot sesiza Inspecţia Judiciară în legătură cu abaterile disciplinare săvârşite de judecători şi procurori. În cazul în care Inspecţia Judiciară este titulară a acţiunii disciplinare, aceasta se poate sesiza din oficiu sau poate fi sesizată în scris şi motivat de orice persoană interesată, inclusiv de Consiliul Superior al Magistraturii, în legătură cu abaterile disciplinare săvârşite de judecători şi procurori. Aspectele semnalate sunt supuse unei verificări prealabile efectuate de inspectorii judiciari din cadrul Inspecţiei Judiciare, în cadrul căreia se stabileşte dacă există indiciile săvârşirii unei abateri disciplinare.

Dispoziții asemănătoare sunt cuprinse și în art. 10 alin. 1 din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară.

Așadar, conform dispozițiilor legale sus-menționate, singura în măsură să efectueze verificări prealabile în legătură cu abaterile disciplinare săvârşite de judecători sau procurori este Inspecţia Judiciară, prin inspectorii judiciari, iar sesizarea acesteia se poate realiza:

– din oficiu;
– de către ministrul justiţiei;
– preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
– procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
– Consiliul Superior al Magistraturii;
– orice persoană interesată.

Prin urmare, se poate lesne observa că alături de titularii acțiunii disciplinare și Consiliul Superior al Magistraturii, care potrivit Constituției României este garantul independenţei justiţiei, sesizarea Inspecţiei Judiciare în legătură cu abaterile disciplinare săvârşite de către magistrați poate fi făcută de orice persoană interesată.

Legea nu definește ce se înțelege prin persoană interesată, astfel că, în opinia noastră, prin această sintagmă se înțelege orice persoană care are un interes legitim cu privire formularea unei sesizări împotriva unui magistrat.

Având în vedere că potrivit art. 1 din Legea nr. 303/2004, „magistratura este activitatea judiciară desfăşurată de judecători în scopul înfăptuirii justiţiei şi de procurori în scopul apărării intereselor generale ale societăţii, a ordinii de drept, precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor”, interesul legitim în acest caz este public^[7] deoarece vizează ordinea constituțională.

Așadar, orice persoană, indiferent dacă este sau nu este parte a unui proces, poate sesiza Inspecţia Judiciară în legătură cu abaterile disciplinare săvârşite de judecători şi procurori, inspectorul judiciar neputând cenzura interesul acesteia, deoarece în cazul magistraților interesul unei astfel de sesizări este unul public.

În acest context, trebuie să precizăm faptul că una dintre atribuțiile reglementate de Legea nr. 317/2004 în sarcina inspectorilor judiciari constă în aceea că „dispun şi efectuează cercetarea disciplinară în vederea exercitării acţiunii disciplinare faţă de judecători, procurori, inclusiv faţă de cei care sunt membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, precum şi faţă de magistraţii-asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie”.

Prin urmare, conform dispozițiilor legale în vigoare, sesizările adresate Inspecţiei Judiciare pot să vizeze următoarele categorii de persoane, care au calitatea de subiect activ al abaterii disciplinare^[8]:

– judecătorii;
– procurorii;
– inspectorii judiciari^[9];
– magistrații-asistenți ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie^[10];
– membrii Consiliului Superior al Magistraturii^[11];

În cazul asistenților judiciari^[12], care au calitatea de subiect activ al abaterii disciplinare, cercetarea disciplinară și aplicarea sancţiunilor disciplinare este de competența ministrului justiţiei, chiar dacă acestora le sunt aplicabile o serie de dispoziţii legale prevăzute pentru judecători şi procurori.

Totodată, trebuie să precizăm faptul că auditorilor de justiție nu li se aplică dispozițiile legale privind judecătorii şi procurorii, răspunderea disciplinară a acestora fiind reglementată în mod distinct, în art. 18 din Legea nr. 303/2004^[13].

2.1. Condițiile sesizării

Înainte de a analiza care sunt condițiile generale de valabilitate a sesizării este absolut necesar să definim noțiunile de sesizare și sesizare din oficiu.

Sesizarea constituie mijlocul procedural prin care titularii acțiunii disciplinare, Consiliul Superior al Magistraturii sau orice persoană interesată se poate adresa Inspecției Judiciare în legătură cu abaterile disciplinare săvârşite de magistrați.

Sesizarea din oficiu este actul procedural prin care Inspecţia Judiciară se autosesizează cu privire la abaterile disciplinare comise de către judecători sau procurori.

Sesizarea din oficiu a Inspecției Judiciare se realizează pe baza procesului-verbal întocmit de inspectorul-şef sau a procesului-verbal întocmit de inspectorul judiciar şi avizat de şeful direcţiei corespunzătoare şi de inspectorul-şef (art. 10 alin. 6 din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară).

Condițiile generale ale sesizării sunt prevăzute de art. 45 alin. 2 din Legea nr. 317/2004 coroborat cu art. 10 alin. 3 din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară. Acestea sunt următoarele:

– forma scrisă

Această primă condiție rezultă în mod explicit din conținutul art. 45 alin. 2 din Legea nr. 317/2004, potrivit căruia „în cazul în care Inspecţia Judiciară este titulară a acţiunii disciplinare, aceasta se poate sesiza din oficiu sau poate fi sesizată în scris şi motivat de orice persoană interesată, inclusiv de Consiliul Superior al Magistraturii, în legătură cu abaterile disciplinare săvârşite de judecători şi procurori”.

Așadar, forma scrisă reprezintă una din condițiile fundamentale ale sesizării, nefiind îngăduită nicio excepție în acest caz.

Prin urmare, o sesizare verbală nu îndeplinește condițiile de validitate, astfel că ea nu poate fi primită. Totuși, dacă în urma sesizării verbale, inspectorul judiciar efectuează unele verificări primare și întocmește un proces-verbal de sesizare din oficiu, nu mai vorbim de o sesizare verbală a unui petent, ci despre un alt mod de sesizare reglementat de lege.

Sub aspectul analizat, nu prezintă nicio relevanța modalitatea de transmitere a sesizării (prin poștă, fax, e-mail etc.), ceea ce este determinant, este forma scrisă a acesteia.

– datele de identificare ale autorului

Cea de-a doua condiție a sesizării rezultă în mod explicit din conținutul art. 10 alin. 3 din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară: „Sesizările care (…) nu conţin datele de identificare ale autorului (…)”

Reglementarea identificării persoanei fizice în dreptul civil se referă la următoarele atribute: numele, domiciliul și starea civilă.

Conform art. 83 C. civ., „numele cuprinde numele de familie și prenumele”.

Domiciliul persoanei fizice este acolo unde acesta declară că își are reședința principală, iar reședința este locul unde persoana fizică își are locuința secundară (art. 87 și 88 C. civ.).

Starea civilă este dreptul persoanei de a se individualiza, în familie și societate, prin calitățile strict personale care decurg din actele și faptele de stare civilă (art. 98 C. civ.). În componența stării civile intră: vârsta; sexul; căsătorit, necăsătorit, văduv, recăsătorit; născut din căsătorie, din afara căsătoriei sau din părinți necunoscuți etc.

Dintre toate aceste elemente, în sesizare este obligatoriu a fi indicate doar numele și domiciliul, și acest lucru din rațiuni strict practice, ce țin de comunicarea rezultatului verificărilor efectuate, datele de stare civilă neimpunându-se a fi comunicate.

Identificarea persoanei juridice este reglementată de art. 225-231 C. civ. și se referă, în principal, la naționalitatea, denumirea, sediul, numărul de înregistrare în registrul comerțului sau într-un alt registru public, codul unic de înregistrare etc.

Potrivit art. 231 C. civ., „toate documentele, indiferent de formă, care emană de la persoana juridică trebuie să cuprindă denumirea și sediul, precum și alte atribute de identificare, în cazurile prevăzute de lege, sub sancțiunea plății de daune-interese persoanei prejudiciate”.

În cazul sesizării adresate Inspecției judiciare este suficientă indicarea denumirii și sediului persoanei juridice, tot pentru considerente de ordin practic, celelalte elemente de identificare neavând relevanță în acest caz.

În practica disciplinară au existat numeroase situații în care autorul sesizării nu a indicat datele de identificare, aceste sesizării fiind clasate.

– indicii cu privire la identificarea situației de fapt care a determinat sesizarea

Cea de-a treia condiție a sesizării se referă la existența unor indicii cu privire la identificarea situației de fapt care a determinat sesizarea. Ea rezultă în mod explicit din conținutul art. 10 alin. 3 din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară: „Sesizările care (…) nu conțin (…) indicii cu privire la identificarea situației de fapt care a determinat sesizarea (…)”.

De asemenea, potrivit art. 45 alin. 2 din Legea nr. 317/2004, sesizarea adresată Inspecției Judiciare trebuie motivată.

În limbajul comun, prin indicii se înțeleg acele fapte, împrejurări, situații, care, privite în legătură cu alte fapte, împrejurări sau situații, poate servi ca probă într-un proces^[14].

În sensul analizat de noi, prin indicii se înțeleg acele elemente, împrejurări, fapte, situații etc. din care să se poată desprinde concluzia că un magistrat a avut o atitudine necorespunzătoare sau a încălcat normele legale sau regulamentare care se referă la desfășurarea unui proces.

Pot fi considerate astfel de indicii, numele judecătorilor care au soluționat cauza, dosarul în care s-a pronunțat hotărârea contestată, instanța care a soluționat cauza etc.

În practica disciplinară s-a apreciat că nu îndeplinește această condiție următoarele situații: nu au fost indicate instanța/instanțele la care se referă situațiile relatate și nici completele de judecată care refuză cererile de studiere a dosarelor în procedura prealabilă; din verificările efectuate în programul ECRIS nu s-a reuşit identificarea dosarului indicat în sesizare; nu s-a indicat ce instanţe de judecată sau judecători i-au încălcat petentului drepturile reclamate, care sunt dosarele în care s-a judecat, precum şi alte aspecte asemănătoare etc.

– semnătura

Cea de-a patra condiție pe care trebuie să o cuprindă sesizarea este semnătura petentului. Ea rezultă în mod explicit din conținutul art.10 alin. 3 din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară: „Sesizările care nu sunt semnate de petenţi (…)”

În limbajul comun, prin semnătură se înțelege semnarea unui text de către autorul lui sau de către cel care și-l însușește; numele cuiva scris de propria lui mână în josul unui text, ca o dovadă că redactarea îi aparține sau că este de acord cu ea^[15].

Potrivit art. 4 pct. 3 și 4 din Legea nr. 445/2001 privind semnătura electronică republicată^[16], semnătura electronică reprezintă date în formă electronică, care sunt atașate sau logic asociate cu alte date în formă electronică și care servesc ca metoda de identificare, iar semnătura electronică extinsă reprezintă acea semnătură electronică care îndeplinește cumulativ următoarele condiții: este legată în mod unic de semnatar; asigură identificarea semnatarului; este creată prin mijloace controlate exclusiv de semnatar; este legată de datele în formă electronică, la care se raportează în așa fel încât o orice modificare ulterioară a acestora este identificabilă.

DOWNLOAD FULL ARTICLE