Procedura dezbaterii moștenirii cu elemente de extraneitate. Considerații referitoare la competența şi legea aplicabilă

Noţiuni introductive

Instituţia moştenirii, o instituţie dominată de tradiţie şi conservatorism a suferit în ultima perioadă importante modificări generate de realitatea socială a momentului.

Pe lângă dezvoltarea sau chiar schimbarea unor abordări conceptuale a valorilor consacrate precum familia şi dreptul de proprietate, crearea spaţiului comunitar european a impus modernizarea unor norme juridice şi identificarea unor proceduri acceptate şi aplicate la nivelul întregii Uniuni Europene în materia succesiunilor cu elemente de extraneitate.

Libera circulaţie a cetăţenilor europeni, dreptul de a locui şi munci într-o altă ţară decât în cea de origine, nevoia de predictibilitate şi de transparenţă a procedurilor, au impus, în această materie, apariţia Regulamentului (UE) nr. 650/2012.

Intrat în vigoare la data de 16 august 2012, Regulamentul (UE) nr. 650/2012 al Parlamentului European şi al Consiliului din 4 iulie 2012 privind competenţa, legea aplicabilă, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti şi acceptarea şi executarea actelor autentice în materie de succesiuni şi privind crearea unui certificat european de moştenitor, provoacă pe cei interesaţi la identificarea dificultăţilor de interpretare inerentă în raport cu un text ce impune soluţii şi noţiuni de o noutate absolută.

Din această perspectivă, lucrarea de faţă doreşte să abordeze în analiza propusă unele consideraţii referitoare la competenţa şi legea aplicabilă.

1. Sediul materiei

Pentru identificarea sediului materiei privind procedura succesorală cu elemente de extraneitate va trebui să avem în vedere atât norma juridică naţională, cât şi dreptul Uniunii Europene, convenţii şi tratate bilaterale internaţionale.

În privinţa legislaţiei naţionale identificăm sediul materiei în capitolul IV „Moştenirea”, titlul II „Conflictele de legi”, cartea a VII-a „Dispoziţii de drept internaţional privat” (art. 2633-2636 C. civ.).

La aceste texte de lege adăugăm Codul de procedură civilă, cartea a VII-a „Procesul Internaţional civil” (art. 1064-1109).

În dreptul Uniunii Europene principalul instrument normativ este Regulamentul (UE) nr. 650/2012, instrumentul European în raport cu care vom analiza unele elemente privind competenţa şi legea aplicabilă în materia succesiunilor internaţional.

Fără aplicare directă în materia succesiunilor dar relevante în soluţionarea unor probleme conexe acestora amintim Regulamentul (UE) nr. 1259/2010 al Consiliului din 20 decembrie 2010 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidate în domeniul legii aplicabile divorţului şi separării de corp^[1]; Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materiile matrimoniale şi în materia răspunderii părinteşti, de abrogarea a Regulamentului (CE) nr. 137/2008^[2]; Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială^[3]; Regulamentul (CE) nr. 1206/2001 al Consiliului din 28 mai 2001 privind cooperarea între instanţele statelor membre în domeniul obţinerii de probe în materia civilă sau comercială^[4] şi Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare şi extrajudiciare în materia civilă sau comercială şi de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1348/2000 al Consiliului^[5]. În afara dreptului naţional şi cel al Uniunii Europene statele au adoptat convenţii internaţionale ce conţin precizări în materie, precum şi tratate bilaterale ce au precizări relevante din perspectiva demersului nostru.

Prezentăm în acest context unele tratate bilaterale încheiate de România ce cuprind unele precizări cu privire la procedura succesorală:

Tratatul dintre Republica Populară România şi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste în materia asistenţei juridice în cauze civile, familiale şi penale^[6];

– Tratatul între Republica Populară România şi Republica Federativă Iugoslavia privind  asistenţa juridică^[7];

– Acordul între Republica Populara România şi Republica Populara Bulgaria, privind asistenţa juridică în cauze civile, familiale şi penale^[8];

– Tratatul între Republica Populară România şi Republica Populară Polonă, privind asistenţa juridică şi relaţiile juridice în cauze civile, familiale şi penale^[9];

– Tratatul între România şi Republica Moldova privind asistenţa juridică în materie civilă şi penală^[10];

– Tratatul între Republica Populară România şi Republica Populară Albania privind asistenţa juridică în cauze civile familiale şi penale^[11];

– Acordul între Republica Populara România şi Republica Populara Mongolă cu privire la asistenţa juridică în cauzele civile, familiale şi penale^[12];

În privinţa convenţiilor internaţionale cu conţinut care are impact în materia succesiunilor internaţionale  amintim exemplificativ:

– Convenţia de la Haga din 05.10.1961 cu privire la conflictele de legi în materia dispoziţiilor testamentare;

– Convenţia de la Washington din 26.10.1989 privind legea uniformă asupra formei testamentului internaţional^[13];

– Convenţia de la Haga din 02.10.1973 privind administrarea succesiunilor,  ratificată de Cehia, Portugalia şi Slovacia;

– Convenţia de la Haga din 01.08.1989 privind legea aplicabilă succesiunilor pentru cauză de moarte^[14];

– Convenţia de la Haga din 01.08.1985 privind legea aplicabilă trustului şi recunoaşterii acestuia.

2. Raportul dintre norma internă și cea internaţională în materia succesiunilor internaţionale

Reglementarea art. 148 alin. (2) din Constituţia României, republicată, şi art. 5 şi art. 2557 alin. (3) C. civ.^[15] stabilesc că dreptul Uniunii Europene  are aplicabilitate prioritară faţă de dreptul naţional.

„În materiile reglementate de dreptul Uniunii Europene, reglementarea naţională nu se aplică raportului juridic cu elemente de extraneitate, şi, această regulă este valabilă şi atunci când punctul de legătură este plasat într-un stat membru şi atunci este plasat într-un stat terţ”^[16].

O precizare specială trebuie făcută cu privire la raportul dintre Regulamentul (UE) nr. 650/2012 şi convenţiile internaţionale, tratatele şi acordurile încheiate  şi care au relevanţă în materia succesiunilor.

Cu privire la acest subiect distingem conform art. 75 din Regulament că abordarea este diferită în funcţie de mai multe elemente:

– Dacă statul în cauză a aderat la o Convenţie internaţională în materie, prevederile acestei convenţii vă vor fi prioritare în raport cu Regulamentul (UE) nr. 650/2012;

– Dacă este vorba de un tratat bilateral încheiat cu un stat din afara Uniunii Europene, prevederile tratatului vor fi aplicate cu prioritate faţă de Reglementările Regulamentului;

– Dacă este vorba de un tratat bilateral semnat între state din cadrul comunitar şi vizează o succesiune a cărui autor a decedat după data de 17.08.2015, vor fi aplicate dispoziţiile Regulamentului (UE) nr. 650/2012;

– Dacă este cazul unui  tratat bilateral încheiat între statele Uniunii Europene şi vizează succesiunea unei persoane decedate înainte de 17.08.2015 se vor aplica dispoziţiile respectivului tratat.

3. Competenţa de aplicare a procedurii succesorale internaţionale

În conformitate cu prevederile art. 1070 C. pr. civ.: „Instanţa sesizată verifică din oficiu competenţa sa internaţională, procedând conform regulilor interne privind competenţa, iar dacă stabileşte că nu este competentă nici ea, nicio altă instanţă română, respinge cererea ca nefiind de competenţa jurisdicţiei române, sub rezerva aplicării prevederilor art. 1069. Hotărârea instanţei este supusă recursului la instanţa ierarhic superioară”. În acest sens se vor avea în vedere şi prevederile  art. 1079 C. pr. civ.  privind cazurile în care autoritatea din România beneficiază de competenţa preferenţială.

În cazul procedurii succesorale notariale, chiar dacă sunt elemente de extraneitate, în situaţia în care nu se solicită eliberarea unui certificat european de moştenitor, notarul va emite certificatul naţional de moştenitor în conformitate cu legislaţia naţională în vigoare, competenţa fiind determinată de art. 102 din Legea nr. 36/1995. În situaţia în care se solicită eliberarea unui certificat european de moştenitor, se vor aplica regulile de competenţă prevăzute de art. 64, art. 4, art. 7, art. 10 şi art. 11  din Regulamentul (UE) nr. 650/2012 respectiv.

Dacă defunctul este cetăţean român şi a ales ca lege aplicabilă propriei succesiuni şi moştenitorii săi sunt de acord, conform art. 64, art. 7 lit. (b) şi (c) şi art. 5 din Regulament procedura va fi aplicată de către notarul public din România.

În cazul în care autorul succesiunii nu are ultima reşedinţă nici pe teritoriul României, nici într-un alt stat comunitar, dar are bunuri pe teritoriul României, competenţa conform art. 64, art. 10 din Regulament, aparţine notarului public din România cu condiţia ca defunctul să fi avut cetăţenia română la data deschiderii succesiunii sau a fost cetăţean al unui alt stat, dar avea reşedinţa obişnuită în România^[17].

În situaţia în care autorul succesiunii la data deschiderii succesiunii nu aveau reşedinţa obişnuită în niciun stat membru, nu au avut reşedinţa în România, dar au bunurile situate pe teritoriul României, competenţa aparţine notarului român conform art. 64 şi art. 10 alin. (2) din Regulamentul (EU) nr. 650/2012^[18].

Precizăm că situaţiile expuse mai sus sunt cele mai uzuale, existând totuşi posibilitatea unor situaţii speciale determinate de reglementările prevăzute în acorduri şi tratate bilaterale care sunt opozabile ţărilor semnatare.

4. Unele precizări privind legea aplicabilă succesiunii internaţionale

 În materia succesiunilor cu elemente de extraneitate este folosită procedura retrimiterii.

Conform art. 2559 C. civ., retrimiterea este reglementată după cum urmează: „(1) Legea străină cuprinde dispoziţiile de drept material, inclusiv normele conflictuale, cu excepţia unor dispoziţii contrare.

(2) Dacă legea străină retrimite la dreptul român sau la dreptul altui stat, se aplică legea română, dacă nu se prevede în mod expres altfel.

(3) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), legea străină nu cuprinde şi normele ei conflictuale în cazul în care părţile au ales legea străină aplicabilă, în cazul legii străine aplicabile formei actelor juridice şi obligaţiilor extracontractuale, precum şi în alte cazuri speciale prevăzute de convenţiile internaționale la care România este parte, de dreptul Uniunii Europene sau de lege.”

În cazul autorilor succesiunilor deschise după data de 17.08.2015, procedura retrimiterii este reglementată de art. 34 din Regulamentul 650/2012.

Precizăm că procedura retrimiterii este aplicabilă doar în situaţia în care este vorba de o moştenire a cărui autor nu a avut reşedinţa într-un stat comunitar sau în care statul respectiv este exclus de la aplicarea Regulamentului.

Conform art. 2633 şi art. 2599 C. civ., dacă persoana a decedat înainte de data de 17.08.2015, moştenirea este supusă legii statului pe teritoriul căruia defunctul a avut,  la data morţii, reşedinţa obişnuită.

Dacă autorul succesiunii a decedat după data de 17.08.2015 şi a ales legea sub imperiul căreia să se dezbată succesiunea în conformitate cu regulile dreptului internaţional privat în vigoare la data opţiunii, această alegere va fi considerată valabilă^[19].

Precizăm că moştenitorii nu pot, după decesul autorului succesiunii să opteze pentru legea aplicabilă procedurii succesorale.

În situaţia în care aplicarea legii străine în procedura succesiunilor internaţionale contravine ordinii publice de drept internaţional privat, aceasta poate fi înlăturată.

Excepţiile de ordine publică în materia moştenirii sunt prevăzute de art. 35 din Regulamentul (UE) nr. 650/2012 iar art. 2.564 C. civ. consacră procedura înlăturării aplicării legii străine.

În situaţia în care succesiunea priveşte un defunct decedat după data de 17.08.2015, legea aplicabilă se stabileşte în conformitate cu art. 21 din Regulament, care în alin. (1) se instituie regula generală în determinarea legii aplicabile succesiunii, respectiv legea statului unde defunctul îţi avea reședinţa obişnuită în momentul decesului.

„O persoană poate să aleagă doar legea cetăţeniei sale ca lege aplicabilă succesiunii. Este valabilă şi o alegere a legii aplicabile succesiunii care aparţine unui stat a cărei cetăţenie autorul nu o avea la data alegerii, dar pe care autorul o avea la data decesului”^[20].

Concluzii

Prezenta lucrare expune doar câteva elemente ce ţin de competenţa şi legea aplicabilă unei succesiuni internaţionale. Rămâne în continuare o provocare pentru specialiştii dreptului să găsească soluţii la problemele ridicate de reglementările succesiunilor cu elemente de extraneitate şi a raportului dintre normele aplicabile, utilizarea documentelor străine în procedura internaţională a moştenirii sau eliberarea, efectele sau procedura rectificării, modificării şi retragerii certificatului european de moştenitor. Toate aceste provocări vor trebui să-şi găsească soluţiile într-o practică unitară la nivel european, în soluţii procedurale, nediscriminatorii, utile şi transparente.