Parteneriatele educaționale și interculturalismul din perspective umanistice, liberale și juridice

2. Cultura autohtonă umanistă și liberală

2.1. Umanismul

Nimeni nu contestă beneficiile pe care le poate aduce dezvoltarea în om a unor valorilor umaniste. Totuși, atunci când este vorba de susținerea (în special economică) unor asemenea demersuri, bunele intenții se evaporă. De aceea, apreciem că în contextul bizareriilor care au pus stăpânire pe omul rațional, se impune să aducem în discuție câteva observații legate de necesitatea stabilirii unui echilibru curricular între științele umaniste și cele tehnologice.

Așa cum bine știm, începând cu secolul trecut științele umaniste, a căror preocupare a reprezentat-o cunoașterea omului și a binelui public, au fost devansate accelerat de către științele tehnologice și ale naturii, implicate în progresul material. Omul a fost îndoctrinat, cum spune Bertrand de Jouvenel, în vederea integrării în „civilizația lui mereu mai mult”^[26]. Și pentru ca individul uman să fie astfel „resetat”, tehnologii au declanșat o adevărată cruciadă. Una îndreptată împotriva umaniștilor acuzați de faptul că au enunțat principii contradictorii, dar și „au propovăduit moderația în nevoi, au lăudat stabilitatea moravurilor și au prezentat dorința de îmbogățire ca adevărata cauză a decăderii moravurilor”^[27].

Așa au încep lucrurile… iar bătălia dintre ei a fost, previzibil, câștigată de primii. Desigur, nu prin valoarea argumentelor, ci pentru că au avut de partea lor marile capitaluri. De aceea, creaţia culturală, care după Constantin Noica reprezintă cel mai de preț bun național (aserțiune care în opinia noastră este valabilă și pentru alte popoare), din păcate nepusă în valoare, a înregistrat un declin colosal. Lucru care a periclitat grav dezvoltarea armonioasă a omului, mai ales în noua eră a digitalizării, evident în favoarea modelelor mercantiliste și a artificialelor crize economico-financiare. Crize care în ultimă instanță nu sunt altceva decât expresia unei crize morale. Una care adâncește în fiecare zi decalajul între științele tehnologice și cele umaniste, aspect sonorizat recent și de către Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca^[28].

Este fără doar și poate că idealul educațional trebuie eliberat de sub politic și instituțiile statale și redat societății civile. Adică, redat adevăratului finanțator și beneficiar, desigur ca parte a idealului comun al omenirii: propășirea plenară a ființei umane pe calea unei gândirii libere, morale și în spiritul respectării valorilor umane fundamentale. Fiindcă asemenea valori, și nu competențele, trebuie șă se bucure de întâietate din moment ce valorile au menirea de a dezvolta umanul din natura umană – Om nu eşti, ci devii – o aserțiune ale cărei repercusiuni sunt esențiale asupra viitorului lumii.

Prin urmare, trebuie descurajate excesele politicilor educaționale globalizatoare direcționate către eclipsarea valorilor naționale și a educării populației în spirit patriotic (în lumina iubirii față de țară, a istoriei, a literaturii și a limbii naționale). Teză care se bucură atât de susținerea psihologiei, dar și de nenumărate tratate internaționale. De pildă, Convenția privind protecția și promovarea diversității expresiilor culturale abordează diversitatea culturală ca pe o „caracteristică definitorie a umanităţii” și își propune să o ocrotească, spune același document, deoarece reprezintă „principalul resort al dezvoltării durabile a comunităţilor, popoarelor şi naţiunilor”^[29]. O manifestare evident salutară (din păcate doar pe hârtie) care, în opinia profesorului Mircea Duțu, reprezintă „prima și cea mai energică expresie a eforturilor internaționale de a corecta excesele actualei mondializări”^[30].

Ori în aceste condiții devine inadmisibil discursul educațional cantonat pe așa-zisele „valori” comerciale, numite competențe^[31], în detrimentul celor fundamentale și umanistice. Lucru care din nefericire este încurajat permanent de către comunitatea europeană prin conținutul curricular dar și prin dirijarea resursele economice în favoarea primelor. Ceea ce a făcut din științele umaniste, așa cum plastic remarca un autor contemporan „Cenuşăreasa noii cunoaşteri, o cunoaştere dominată de ştiinţele exacte şi de ştiinţele naturii. Cele mai mari finanţări sunt acordate proiectelor de cercetare din aceste domenii, artele şi ştiinţele umaniste fiind sortite unei consecvente discriminări”^[32]. Sintetic, putem spune că umanismul are nevoie de o restitutio in integrum, inclusiv pe calea parteneriatelor interculturale. Desigur cu condiția să fie riguros dezvoltat în cadrul culturii autohtone. Doar așa poate fi în măsură să asigure, împreună cu valorile autohtone, conținutul a ceea ce numim moralitate. Adică, acel concept iudeo-creștin pe care disciplinele socio-umane de astăzi l-au indexat pe nedrept în categoria largă a eticii și care, realmente, susține întreaga infrastructură bio-psiho-socială a individului și a colectivităților umane. Așadar, fără a exclude importanța utilitarismului (și a „competențelor”) despre care se face atâta caz, nu putem sa negăm faptul că idealul educațional trebuie totuși întemeiat prioritar pe o educație morală fiindcă în cele din urmă aceasta reprezintă fundamentul pe care se clădesc toate celelalte valori^[33]. Mai ales că studiile antropologiei pedagogice au ajuns la concluzia că pentru a ajunge la un optim axiologic valorile umanistice generale (sacrul, binele, adevărul și frumosul) trebuie coroborate cu cele ale culturii moderne și postmoderne (libertate, democrație, egalitate, solidaritate creativitate, toleranță, educație permanentă ș.a.), inclusiv cu valorile naționale^[34]. Este deci ilustrativ faptul că pentru a ajunge la un optim al îmbunătățirii valorice (prin combinarea valorilor umane generale, moderne, postmoderne și naționale) este nevoie de o educație morală.

2.2. Cultura liberală și liberalizarea educației

Recunoașterea dreptului la educație în categoria drepturilor universale ale omului, drepturi care au la bază principiul liberei dezvoltări a personalității umane, ne conduce către o abordare a mai largă a principiului libertății^[35] în 2 direcții esențiale. Odată din perspectiva guvernării curriculare a educației și, pe de altă parte, ca mod de organizare și funcționare a sistemului educațional.

2.1.1. Libertatea din perspective curriculare implică promovarea în școli a unei culturi solide a libertăților omului, deși libertățile, inseparabile de drepturile omului și dimensiunea umanistă a persoanei, se constituie într-o problemă doctrinară extrem de spinoasă. Spunem asta deoarece pentru a le aduce în sfera curriculumului educațional trebuie să înțelegem în prealabil echitatea și mecanismele democrației, fără de care libertățile și umanismul ar fi simple figuri de stil. Sau chiar ar avea efecte opuse^[36]. Iar cel mai util și poate cel mai cuprinzător domeniu al înțelegerii acestor valori funciare este Dreptul, mai ales din perspectiva fundamentelor sale filosofice și axiologice. Concluzii care nu derivă din judecata noastră, ci a unor titani ai psihologiei, precum Abraham Maslow, Rădulescu-Motru C. ș.a. și, de ce nu, din normele dreptului pozitiv internațional care precizează că „Învăţământul trebuie să urmărească dezvoltarea deplină a personalităţii umane şi întărirea respectului faţă de drepturile omului şi libertăţile fundamentale”^[37], respectiv că „prin educație orice persoană trebuie să devină capabilă de a juca un rol util într-o societate liberă, că educația trebuie să favorizeze înţelegerea, toleranța şi prietenia între toate națiunile şi toate grupurile rasiale, etnice sau religioase şi să încurajeze dezvoltarea activităţilor Națiunilor Unite pentru menţinerea păcii”^[38].

Prin urmare, aprofundarea libertăților și a dreptului ar trebui să reprezinte o preocupare a omului încă din primele cicluri de școală și pe tot parcursul vieții. În primul rând, pentru a distinge dreptul de legislație (acte normative legislate) cu care se află într-o îndelungată confuzie. Altminteri, există pericolul juridicizării educației și al societății. Un pericol care echivalează cu formarea de executanți și, evident, cu suprimarea libertăților. Însă toate acestea chestiuni sunt revendicate, în plan educațional, de profunzimea profesională și măiestria pedagogică.

2.1.2. Libertatea ca mod de organizare și funcționare a sistemului educațional (a educației formale) implică depolitizarea și autonomizarea educației. Altminteri, eficientizarea principiului libertății educației și recunoașterea dreptului omului de a schimba maniera de guvernare vor rămâne doar vorbe-n vânt. Mai ales că știm cu toții cât de putred și pernicios este un asemenea sistem. Sigur că acest lucru ar putea friza unele teze politologice, psihologice, constituționale sau chiar teologice. De pildă, Bertrand de Jouvenel susține că destinele popoarelor depind de caracterele lor și nu de instituții^[39], iar Sfântul Ioan Botezătorul spunea că mai înainte de a se schimba împărățiile, trebuie să se schimbe oamenii. Pe de altă parte însă, continuarea educației sub liberul arbitru al statului, adică a celui care l-a devorat, ar contraveni oricărui raționament și gândiri logice. Fiindcă oricât de convingătoare ar fi teza reputatului filosof francez, la care și noi ne raliem, totuși în viața unui sistem social sunt cazuri și cazuri, iar în speță este inadmisibilă menținerea educației formale într-o captivitate vizibil malefică (nu poate exista libertate sub ocupație, mai ales sub una incompetentă). De altfel idealul educațional trebuie să fie apolitic și nicidecum subordonat capriciilor ministerelor, directivelor europene sau globaliste și nici să-și reseteze prioritățile după interesele piețelor financiare/muncii. Iar dacă luăm în calcul competențele educaționale (despre care, în teorie, se spune că asigură conținutul idealului educațional), constatăm fără efort că utilitarismul despre care se vorbește cu atâta activism educațional nu face decât să camufleze interesele egotice ale stăpânilor capitalurilor financiare și ale artizanilor globalizării. Ca să nu mai spunem că este și profund inechitabil ca politicile educaționale europene, strâns racordate la recomandările Casei Albe, să descurajeze patriotismul în statele membre, în timp ce politicile americane să și-l dezvolte neîncetat.

Așadar, depolitizarea și autonomizarea învățământului ar putea reprezenta o prioritate justă, iar ca acest lucru să se întâmple este nevoie de un singur text normativ. Unul care să stabilească faptul că atribuțiile ministerului de resort sunt preluate de un for alcătuit din câțiva dascăli merituoși, apolitici și aleși democratic (preferabil pe bază votului electronic).

Evident că, asemenea oricărei teze sau teorii, și această susținere are vulnerabilitățile ei, mai ales în condițiile în care nimeni nu poate garanta că respectivul for democratic va guverna mai bine. Trebuie însă să admitem că, deși nu reprezintă o garanție, poate să însemne o șansă extraordinară pentru educație. Oricum una incomparabil mai mare față de ipoteza menținerii educației formale sub administrarea unui sistem garantat disfuncțional.

3. Educația drepturilor omului și întreținerea manipulărilor instituționale^[40]

Cum principiile au fost dintotdeauna forțele care au mișcat istoria, constatăm că secolul trecut ne-a adus o nouă filosofie de viață. Cea a drepturilor omului. Una concentrată pe realizarea unei democrații cât mai echitabile și mai eficiente și care se dorește a fi creată în jurul ideilor de libertate, demnitate și, am adăuga noi, egalitate. Acesta din urmă (egalitatea) fiind un concept tot mai puțin scos în evidență, urmare a multiplelor migrene pe care le-a cauzat teoreticienilor și practicienilor, deși în opiniile multor gânditori, inclusiv a lui Vedel, reprezintă fundamentul tuturor drepturilor naturale și „condiţia însăşi a recunoaşterii omului”^[41].

Evitând deci supra-teoreticizarea conceptului, putem spune că drepturile omului, recunoscute ca izvorând din dreptul natural, își au astăzi reflexul cauzal în intenția edenică a creării premiselor fericirii omului (premise privite ca maxim al confortului de trai).

Și totuși, școala, de-a lungul evoluției sale instituționale, nu a inclus drepturile omului în praxisul ei educațional, neacordându-le aproape nicio atenție curriculară. Ori în asemenea condiții nu ar trebui să ne surprinde eșecul răsunător al pedagogiei care, de-a lungul existenței sale, nu a reușit niciodată să modeleze societatea într-un format al libertății, egalității (pe care o rezumă la egalitatea de gen/șanse). Ca să nu mai vorbim de fericire, un concept rămas aproape străin educației formale.

Așadar, drama educației neadecvate are „state de plată“ vechi. Și pentru ilustrarea retrospectivă a acestei susțineri vom da câteva exemple autohtone care nu sunt străine nici altor culturi.

Rădulescu-Motru scria într-una din broșurile dedicate tinerilor că „deși poporul român se bucură de drepturi constituționale… sufletul ciocoiului trăiește și azi în mijlocul nostru”^[42]. Poporul nostru, spune mai departe marele cărturar, continuă să fie guvernat oligarhic prin „frică” și „hatâr”, lucru care nu s-a schimbat nici după adoptarea constituției, astfel că drepturile au rămas doar pe hârtie^[43]. Lipsa de încredere a omului în autorități, necunoașterea drepturilor sau luare lor în „zeflemea” reprezintă o constantă a poporului care vrea schimbare, dar nu știe cum și în ce fel^[44].

Tot pe hârtie au rămas și drepturile românilor în perioada interbelică. Analfabetismul l-a depășit pe cel al cetățenilor antichității romane, ajungând în proporție de cca 50% din populație chiar și după Constituția din 1923. Acest act fundamental, atât de lăudat de juriști pentru liberalismul și principiile sale democratice, dar și pentru Titlul II care conținea drepturile și libertățile cetățenești, conținea totuși norme juridice lapidare și inerte, care nu se respectau defel. Ba chiar erau contrazise fățiș de diverse legi, inclusiv de actele normative cu caracter discriminatoriu din perioada guvernelor Tătărescu (1934-1937), Goga-Cuza (1937-1938) și a dictaturii regale (1938-1940). Cert este că proasta guvernare, antisemitismul și abuzurile contra drepturilor cetățenilor au încheiat această epocă istorică cu abolirea prin lege a democraţiei şi începutul dictaturilor^[45].

Survenirea nazismul german a făcut din noțiunea de lege, privită ca act normativ, „Zeul Suprem”. Un concept care a fost importat în întreaga lume și care guvernează dreptul Uniunii Europene și al statelor membre („Nimeni nu este mai presus de lege”, spune constituția noastră^[46]). Cu toate acestea, pierderea războiului de către Axă, a reprezentat prilejul istoric propice reconceptualizării și internaționalizării drepturilor omului, așa cum acestea au fost expuse în Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948^[47]. Drepturi care au fost dezvoltate de multiple tratate internaționale și care, ulterior, au fost preluate de legislațiile interne ale majorității statelor lumii, iar ONU le-a alocat chiar și o zi de aniversare internațională^[48]. Este într-adevăr un progres juridic care face onoare nu numai dreptului, ci și omenirii și care conține germenii schimbării radicale a filosofiei de gândire a omului în toate domeniile vieții.

Cu toate acestea, ca dintr-o inerție inextricabilă, drepturile omului au continuat să fie frecvent încălcate de statele comuniste, dar și de cele capitaliste friedmaniene. Iar ca dovadă, amintim faimoasele detenții ale regimului comunist, nenumăratele restricții civile (sub pretextul ordinii publice sau binelui comun), dar și amploarea condamnărilor CEDO postdecembriste și mai ales inegalitățile economice care s-au adâncit fără precedent în cadrul fiecărei societăți. Și exemple asemănătoare s-au înregistrat în toate țările lumii.

Ori toate aceste lucruri ignobile care au explodat în plină eră a drepturilor omului au înăbușit per ansamblu șansele omului postmodern de a se bucura de o libertate autentică și de un trai pe măsura demnității sale (drept fundamental).

Pentru a înțelege cum au fost posibile, sociologia contemporană ne spune că inegalităţile sociale îmbracă multiple forme de organizare și sunt modelate de instituții de așa manieră încât ele caracterizează în profunzime viața socială^[49], iar un rol evident în acest proces îl joacă și sistemele de educație formală^[50]. Altfel spus, inegalitățile sunt parte a unui proces de legitimare a puterii. Mai explicit, a unui „proces de consolidarea unei ordini sociale în care inegalităţile sociale ajung să fie conturate ca realităţi de la sine înţelese”^[51]. Autorul susținând că, în felul acesta, populația ajunge să perceapă diferențele de statute sociale dintre persoane ca pe un „fenomen ineluctabil şi inexorabil («parte a naturii»), când de fapt acestea sunt contingente şi construite social («parte a culturii»)”^[52].

Ori, față de realitățile concrete și rezultatele cercetărilor mai sus enunțate, reținem că școala nu numai că nu a contribuit la prevenirea acestei manipulări, ci a participat activ. Lucru care nu se poate explica decât prin neconștientizarea importanței drepturilor omului, respectiv prin ignoranță, ambele fiind deopotrivă caustice actului educațional/societății și, desigur, favorizante manipulării.

Așa se face că astăzi asistăm la nenumărate prelegeri prin care tinerilor li se vorbește de la catedră despre respectarea legilor. Și nu a legilor respectabile și nici măcar a dreptului, ci despre modele educaționale bazate pe competențe care să corespundă „pieței muncii”, deși în realitate este vorba doar de interesele regimurilor politice și economice aflate la putere. Așa se face că atunci când vorbim despre drepturile omului există o veritabilă confuzie la nivelul percepției sociale, ca și când am vorbi despre politică sau truisme filosofice. La fel se întâmplă și cu distincția dintre bine și rău, care reprezintă fundamentul axiologic al oricărei culturi umane (și fără de care dreptul și-ar pierde sensul). Aceasta a ajuns să fie propovăduită de toți dascălii, indiferent de pregătire, doar pe baza proverbialelor supoziții: „Cei șapte ani de-acasă” sau „bunul simț”. Căci doar așa s-a născut și cultura muzicală… din lăutărie!

Concluzii

Așa cum rezultă din cele de mai sus expuse, în pofida plusului de valoare furnizat, parteneriatele interculturale prezintă un risc major pentru acele părți contractuale implicate și neechipate cu o robustă cultură autohtonă, cultură care, spunem noi, nu se poate abstrage umanismului și gândirii liberale. Prin urmare, a fi „interculturalist” înseamnă mai înainte de toate a fi om moral și liber (libertatea este condiționată și de o bază materială, de o minima proprietate privată), dar și echipat cu o solidă cultură autohtonă. Chestiuni care nu trebuie nici ignorate și nici răstălmăcite, în special din perspectiva „naționalismului”, termen care astăzi este deviat cu brutalitate de la adevărata sa semnificație.

Cert este că politicile educaționale actuale, puternic etatizate, rătăcesc pe drumuri conceptual greșite. Ele încearcă să acrediteze ideea unui interculturalism lipsit de o cultură autohtonă solidă (cu consecința periclitării culturilor minore), fie a unei culturi a libertăților dirijate de state prin legislații (libertăți confiscate prin însăși discursurile politicilor instituționale propovăduitoare), fie a valorilor comerciale în detrimentul celor fundamentale și, în sfârșit, a creativității și a inteligenței în condițiile în care omenirea niciodată nu a dus lipsă de asemenea calități naturale.

Prin urmare, ceea lipsește din educație este exact esențialul. Adică promovarea unei culturi autohtone, umanistice și a libertății (drepturi și libertăți). Sintetic, am putea spune că întreaga cunoaștere a drepturilor omului și promovarea lor curriculară se impune din n motive, însă cele mai importante, în opinia noastră, sunt cele care:

– Asigură optimul axiologic al dezvoltării personalității umane;

– Ne conștientizează asupra inechităților și discriminărilor la care suntem expuși și neutralizează tendințele de manipulare socială, economică și mai ales politică. În timp ce necunoașterea drepturilor omului duce în derizoriu statul de drept, democrația, libertățile și, în general condiția umană; iar rezultatele le știm și continuăm le simțim zilnic, începând de lipsa de respect a autorităților față de omul de rând până la „anecdoticele” fraude electorale, economice etc.;

– Ajută la menținerea stării de siguranță/securitate și încredere de sine. Fiindcă trebuie să recunoaștem că tinerii și oamenii în general nu au o reprezentare clară a acestor drepturi.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE:

1. Băran-Pescaru, A., Parteneriat în Educație. București: Ed. Aramis, 2004.
2. Bertrand de Jouvenel., Progresul în om. București: Editura politică, 1983.
3. Carry, M, Scullard, H.H., Istoria Romei până la domnia lui Constantin. Ediția III, ed. ALL, 2008.
4. Chalmers, A., Refiguring the European Union’s Historical Dimension. În: European
   Journal of Political Theory, Vol. 5, No. 4, 2006.
5. Clavero, Bartolome, English dictionary. [accesat la 05.05.2023]. Disponibil: https://educalingo.com/ro/dic-en/ethnocide
6. Cucoş, C., Pedagogie. Ediția a ll-a. laşi: Ed. Polirom, 2002.
7. Cuznețov L. Educația prin optim axiologic. Teorie și practică. Chișinău, UPS „Ion Creangă” din Chişinău, 2010.
8. Dănişor D.C., Drept constituţional şi instituţii politice, I. Teoria generală, Tratat. Bucureşti: C.H. Beck, 2007.
9. Delors, J. (coord.), Comoara lăuntrică. Raportul către UNESCO al Comisiei Internaţionale pentru Educaţie în secolul XXI. laşi: Ed. Polirom, 2000.
10. Drîmba, O., Istoria culturii și civilizației. București: Editura științifică și enciclopedică, 1985.
11. Duțu, M., Spre un nou model de globalizare – perspectivele altermondialismului. [vizualizat la 21. 11. 2022]. Disponibil online: http://store.ectap.ro/articole/64.pdf.
12. Gheorghiu, M., Învățământul superior românesc în confruntare cu crizele suprapuse. În: Tribuna Învățământului. Revista de educație și cultură Nr. 34/2022, Anul III, Serie Nouă, https://tribunainvatamantului.ro/invatamantul-superior-romanesc-in-confruntare-cu-crizele-suprapuse/.
13. Gustave Le Bon. Psihologia mulțimilor. Traducere de Potcoavă I. București: Ed. Librex, 2022.
14. Hanga, V., Drept privat roman. București: Editura didactică și pedagogică, 1978.
15. Legislație internă și internațională.
16. Ikenberry, G. J., Cosmopolitanism: Ethics in a World of Strangers. În: Foreign Affairs, May/June 2006. [accesat la 05.05.2023]. Disponibil: https://www.foreignaffairs.com/reviews/capsule-review/2006-05-01/cosmopolitanism-ethics-world-strangers.
17. Manolache, V., Appiah is Coming to Dinner: Cosmopolitism & Etic. În: Revista de filosofie, Tomul LXIV, Numărul curent: Nr. 3, 2017, p.380. Apud. Kwame Anthony Appiah
18. Pătrașcu, H.V., Un nou Iluminism? În: România literară nr. 7/2000. [accesat la 05.05.2023]. Disponibil:https://romanialiterara.com/2020/03/un-nou-iluminism/
19. Redfield, R., Linton, R., & Herskovits, M. H. Memorandum on the study of acculturation. American Anthropologist, 1936.
20. Schifirneț, C., Identitatea românească în contextul modernității tendențiale. În: Revista Română de Sociologie, serie nouă, anul XX, nr. 5-6, Bucureşti, 2009.
21. Silistraru, N., Formarea competențelor interculturale a studenților-pedagogi. Lucrare prezentată în Conferința Perspectivele și problemele integrării în Spațiul European al Învățământului superior: Conferința științifico-practică internațională, Cahul, Moldova, 2014, pp.141-145. [accesat la 05.05.2023]. Disponibil: https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/141-146_22.pdf.
22. Ştefănescu, S., Anca Velicu A., Naţional şi/sau european? reprezentări sociale ale
    identităţii în societatea românească actuală. Bucureşti: Ed. Expert, 2006.
23. Universitatea Babeș-Bolyai, Comunicatul de presă, din 6 aprilie 2023, al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. [accesat la 05.05.2023]. Disponibil: https://www.agerpres.ro/comunicate/2023/04/06/comunicat-de-presa-universitatea-babes-bolyai-din-cluj-napoca—1088941.
24. Van de Vijver, F. J. R., Dimensiuni ale aculturaţiei: una, două, sau multe? În: Psihologia Resurselor Umane, vol. 13, nr. 2, 2015.
25. Vlăescu, Ge., Buna-credință și standardele de conduită la pelasgi, în lumina teoriilor densușiene. În: Revista Universul Juridic, nr.1, București, 2023.
26. Vlăescu, Ge., Mitul dreptului și al liberei dezvoltări a personalității umane din perspective juridice și psihopedagogice. În Revista Universul Juridic nr. 4/2023.
27. Vlăescu, Ge., Eterna criză a libertății activității didactice, în Revista Universul Juridic nr. 5/2023.
28. Vlăescu, Ge., Libertățile omului și idealul educațional în era cunoașterii și a digitalizării. În publicația Conferinţei Internaţionale „Asigurarea egalității de șanse prin management educațional și servicii de asistență psihopedagogică în contextul provocărilor actuale”, Ediția a V-a hibrid Arad, 3-5 mai 2023.